Decizia nr. 1640/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1640/2012
Ședința publică din 29 februarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: M. H. JUDECĂTOR: M. B. JUDECĂTOR: F. T.
G.: D. C.
S-a luat în examinare recursul promovat de reclamanta SC Y.-M. S. împotriva sentinței civile nr. 1341 din data de (...), pronunțată de Tribunalul
Maramureș, în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu pârâții M. B. M. - PRIMĂRIA BAIA MARE - D. DE V. PRIN P. și P. M. B.-M., având ca obiect - contestație act administrativ fiscal.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 22 februarie 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1341 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...) s-a respins acțiunea formulată de către reclamanta SC Y. - M. S. în contradictoriu cu pârâta M. B. M. - Primăria Baia Mare - D. de V., prin primar și cu P. municipiului B. M.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Raportat la excepția lipsei calității procesuale a M. B. M., invocată prin întâmpinare, fără însă ca ea să fie motivată, tribunalul a respins-o, ca neîntemeiată.
Trecând la soluționarea pe fond a cauzei, instanța a reținut următoarele:
Reclamanta SC Y.-M. S. deține cu titlu de chirie un spațiu în suprafață de 50 mp, situat în incinta P. de Justiție, din B. M., str.
Republicii, nr. 2A, în temeiul actului adițional nr. 1/(...) la contractul de închiriere nr. 1222/(...) prin care SC P. SA a cesionat contractul său de închiriere către SC Y.-M. S..
Prin Dispoziția nr. 738/(...) a P.ui municipiului B. M., dată în soluționarea contestației formulată de către reclamanta SC Y.-M. S. împotriva R.ui de inspecție fiscală nr. 616/(...) și a deciziei de impunere nr.
68/(...), s-a respins contestația formulată de către reclamanta SC Y.-M. S., în calitate de contribuabil.
Deciziile atacate și dispoziția de respingere a contestației au avut în vedere faptul că, potrivit art. 249, al. 3, din Legea nr. 571/2003, pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului concesionate, închiriate, date în administrare sau folosință, după caz, persoanelor juridice, se stabilește taxa pe clădiri, ca sarcină fiscală a concesionarilor, chiriașilor, etc...
Potrivit art. 253, al. 1-6, din Legea nr. 571/2003, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, stabilită de către C. local între 0,25% și 1,5%, valoarea de inventar fiind valoarea de intrare a clădirii în contabilitatea proprietarilor clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.
În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri (implicit și taxa pe clădiri) se stabilește de către consiliul local între 5 și 10% din valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare, singura excepție fiind cea a clădirilor care au fost amortizate potrivit legii.
Nici Legea nr. 571/2003, nici Ordinul M.F.P. nr. 1917/215, invocat de către reclamantă, nu prevăd alte excepții de la acest mod de calcul a taxei pe clădiri, nici măcar lipsa fondurilor financiare pentru actualizarea bilanțului.
Cât privește susținerea reclamantei, că în calitate de chiriaș nu poate determina proprietarul spațiului să efectueze reevaluarea clădirii, instanța a reținut că reclamanta, în calitate de parte a unui contract de închiriere, are pârghii contractuale, specifice răspunderii contractuale, pentru a-și proteja interesele.
Pentru aceste considerente, reținând că taxa pe clădire contestată a fost stabilită conform prevederilor legale în vigoare, instanța a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC Y.-M. S., solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună: admiterea recursului și în principal casarea sentinței civile sentinței civile nr.
1341/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș În dosarul nr. (...), cu trimiterea cauzei în rejudecare aceleași instanțe În condițiile art. 312 alin. 3 și 5 din C. pr. civilă;
În subsidiar solicită modificarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii
și anulării dispoziției nr. 738/(...), emisă de M. B. M. - P. M. B. M., precum și anularea deciziei de impunere nr. 68/(...), precum și a R.ui de inspecție fiscală nr. 616/(...), respectiv a măsurilor dispuse prin acest raport, cu obligarea M. B. M., prin P. M. B. M. - D. de V. la recalcularea taxei pe clădiri aferentă spațiului închiriat cu aplicarea cuantumului prevăzut de art. 253, alin. 2 din Legea nr. 571/2003.
În motivare s-a arătat că:
Față de argumentele invocate de către reclamantă, astfel cum acestea se regăsesc în concluziile scrise, instanța reține că Legea nr. 571/2003 și ard. MFP nr. 1. nu prevăd excepții de la modul de calcul utilizat în deciziile atacate și se mai reține că reclamanta în calitate de chiriaș are pârghii contractuale, specifice răspunderii contractuale pentru a-și proteja interesele, fără ca argumentele invocate în sprijinul acțiunii, să fie analizate în motivarea hotărârii, în sensul art. 261, alin. 1, pct. 5 din C. pr. civilă.
Opiniile doctrinare și cele jurisprudențiale, converg în a arăta că dispoziția legală prin care s-a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile judecătorești trebuie să fie motivate a fost edictată în scopul de a asigura o bună administrare a justiției, de a întări Încrederea justițiabililor în hotărârile judecătorești și de a da posibilitatea instanțelor superioare să exercite controlul judiciar.
Referitor la motivarea hotărârilor judecătorești, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a apreciat că, fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligație presupune, totuși, că partea vătămată să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit față de elementele decisive pentru rezultatul procedurii.
În cazul unor elemente cu incidența decisivă - cum sunt în speță argumentele invocate în susținerea acțiunii, se impunea un răspuns explicit față de chestiunile invocate, în concordanță cu importanța acestor elemente pentru soluționarea cauzei.
Neanalizarea și nesoluționarea pe fond a argumentelor reclamantei, este de natură să atragă incidența prevederilor art. 312 alin. 3 și 5 referitoare la casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu prezervarea dreptului părților de a beneficia de toate gradele de jurisdicție prevăzute de lege referitor la chestiunile deduse judecății.
În ce privește petitul subsidiar, consideră incident în speță motivul de modificare prevăzut de art. 304, pct. 9 din C. pr. civilă.
Astfel, prin R. de inspecție fiscală nr. 616/(...) au fost în mod greșit reținute În speță prevederile art. 253 alin. 6 din Legea nr. 571/2003 și raportat la acest aspect a fost stabilita un cuantum al taxei pe clădiri in cuantum de 10% pentru perioada ulterioară a anului 2006 și majorări de întârziere.
Reevaluarea impusă prin introducerea cuantumului punitiv pentru clădirile aflate în proprietatea persoanelor juridice de drept privat, vizează actualizarea bazei de impunere, prin reevaluarea clădirilor și implicit creșterea valorii impozabile a acestora, proporțional cu creșterea valorii de comerciale a acestor imobile, raționament explicabil în condițiile În care la data adoptării prevederii legale piața imobiliară era în creștere, iar valoarea de piață a construcțiilor Înregistra creșteri semnificative în perioade uneori destul de scurte de timp.
În nici un caz nu se poate discuta despre necesitatea sau utilitatea fiscală a reevaluării clădirilor proprietate publică, care nu au o valoare de piață - cele din domeniul public nefiind în circuitul civil. Prin urmare, chiar în ipoteza efectuării reevaluării valoarea de inventar a mijlocului fix se diminuează cu valoarea amortizărilor și deprecierii mijlocului fix, în condițiile O. M.F.P. nr. 1. și nu poate fi vorba de o creștere a valorii impozabile prin reevaluare.
Reclamanta folosește un spațiu de dimensiuni reduse, respectiv 50 mp, În incinta clădirii P. J. și nu poate fi culpabilizată și nici sancționată pentru faptul că la imobilul aflat în proprietatea sau administrarea unei instituții publice nu a fost reevaluat în ultimii 3 ani.
Contrar celor reținute de către instanța de fond, recurenta în speță nu deține pârghiile contractuale necesare obligării T.ui M. să procedeze la reevaluarea periodică a P. J. din B. M., iar din relațiile solicitate la Tribunalul Maramureș, rezultă că reevaluarea imobilului nu s-a efectuat din motive obiective, respectiv lipsa fondurilor necesare, astfel încât stabilirea taxei pe clădiri cu aplicarea prevederilor art. 253 alin. 6 din Legea nr.
571/2003, este lipsită de temei.
Pârâtul intimat P. M. B.-M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat - fila 15.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus și precizată la termenul din (...), reclamanta SC Y. - M. S. a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu M. B. M. - Primăria Baia Mare - D. de V., prin primar și cu P. municipiului B. M., în nume personal, anularea Dispoziției nr.
738/(...), emisă de P. municipiului B. M. prin care se respinge contestația împotriva deciziei de impunere nr. 6. și anularea Deciziei de impunere nr.
68/(...), precum și a R.ui de inspecție fiscală nr. 616/(...), respectiv a măsurilor dispuse prin acest raport, precum și obligarea pârâților la recalcularea taxei pe clădiri aferentă spațiului închiriat, cu aplicarea cuantumului prevăzut de art. 253, al. 2, din Legea nr. 571/2003.
În motivare, s-a arătat că prin dispoziția atacată a fost respinsă contestația împotriva deciziei de impunere cu nr. 68/(...), respectiv a măsurilor dispuse prin raportul de inspecție fiscală nr. 616/(...), reținându- se în esență că susținerea contestatoarei că ar fi trebuit stabilită taxa pe clădiri prin aplicarea cotei de impozitare de 1,5%, ar fi lipsită de temei legal, chiar dacă dispozițiile legale în materie nu prevăd obligativitatea reevaluării și chiar în contextul în care reclamanta nu are nici atribuții și nici drept de dispoziție referitor la reevaluarea P. J.
În fapt, prin raportul de inspecție fiscală nr. 616/(...) au fost reținute în sarcina reclamantei, care a semnat, în calitate de locatar, un contract de închiriere a unui spațiu de 50 mp, situat în incinta P. de Justiție, din B. M., str. Republicii, nr. 2A, în temeiul actului adițional nr. 1/(...) la contractul de închiriere nr. 1222/(...), prevederile art. 253, alin. 6, din Legea nr. 571/2003 și raportat la acest aspect a fost stabilit un cuantum al taxei pe clădiri în cuantum de 10% pentru perioada ulterioară anului 2006 și majorări de întârziere.
Astfel, având în vedere faptul că societatea contestatoare folosește spațiul închiriat din ianuarie 2006, organul de control din cadrul pârâtei a procedat la stabilirea taxei pe clădiri pentru perioada februarie 2006 - decembrie 2009, calculându-se un impozit suplimentar în cuantum de
34.023,78 lei și majorări de întârziere în cuantum de 20.233,59 lei, calculate până la data de (...).
Criticile din acțiunea introductivă vizează tocmai acest aspect, al admisibilității aplicării cuantumului majorat, în sarcina chiriașilor din clădirile proprietare publică, fiind relevate atât scopul instituirii acestui procent, care nu se regăsește în cazul specific al reclamantei, cât și diferențele dintre modul de organizare al contabilității persoanelor juridice de drept public și cel al celor de drept privat.
Prin sentința tribunalului, acțiunea a fost respinsă, prima instanță statuând în sensul în care actul administrativ-fiscal atacat a fost legal emis, însă Curtea apreciază că modalitatea de soluționare a diferendului nu este în acord cu exigențele procedurale, criticile esențiale ale reclamantei nefiind analizate punctual.
O observație preliminară a Curții este legată de faptul că la dosarul de fond nu a fost depusă întreaga documentație care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, în sensul în care nu s-a atașat anexa 1 a RIF, care cuprinde tocmai modalitatea de calcul a sumelor imputate reclamantei.
Pe de altă parte, atât prin acțiunea introductivă, cât și prin recursul declarat, reclamanta a indicat faptul că a efectuat demersuri în vederea reevaluării spațiului închiriat, oferindu-se să o realizeze pe cheltuiala sa, variantă care nu a fost însă agreată de către locator.
În plus, deși se afirmă că reevaluarea nu a fost realizată din lipsa fondurilor, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă în acest sens, impunându-se a fi verificate și susținerile conform cărora aceste demersuri au fost totuși întreprinse ulterior.
Chiar trecând peste aceste aspecte, se constată că prin sentința atacată este respinsă acțiunea formulată de reclamantă, fără ca instanța să se pronunțe punctual referitor la apărările formulate din perspectiva regimul proprietății construcției, respectiv acela de activ aflat în proprietatea unei instituții publice și implicit la particularitățile evidențierii valorice a activelor fixe în contabilitatea instituțiilor publice, astfel cum aceasta este reglementată prin O. MFP nr. 1., pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea si conducerea contabilității instituțiilor publice, respectiv la determinarea cotei de impunere pentru chiriașii din imobilele proprietate publică în condițiile în care evaluarea și evidențierea contabilă a bunurilor din proprietatea instituțiilor publice beneficiază de o reglementare proprie și prezintă diferențe față de contabilitatea persoanelor juridice de drept privat.
Astfel, recurenta-reclamantă a invocat faptul că O. MFP nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, prevede pentru mijloacele fixe aflate în proprietatea instituțiilor publice "evaluarea la data bilanțului", maniera de evidențiere a activelor fixe în evidențele contabile ale instituțiilor publice fiind diferită de modul de evidențiere contabil și valoric al activelor din proprietatea persoanelor juridice de drept privat și raportat la acest aspect s- a invocat necesitatea interpretării și aplicării coroborate a dispozițiilor O. MFP nr. 1., cu cele ale art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003. În opinia recurentei, o astfel de interpretare coroborată ar duce la conduce la concluzia că pentru activele instituțiilor publice - a căror valoare este înscrisă în evidențele contabile ale instituțiilor respective conform metodologiei aprobate prin O. MFP nr. 1.- cuantumul taxei pe clădiri datorată de concesionari, chiriași, locatari, ,..- titularii dreptului de administrare sau folosință este cel prevăzut de art. 253 alin. 2 din Legea nr.
571/2003.
Chiar dacă tribunalul reține faptul că au fost invocate prevederile O. MFP nr. 1., nu sunt analizate chestiunile invocate cu referire la dispozițiile acestui act normativ, în contextul în care s-au făcut trimiteri exprese la articole din cuprinsul acestuia, conform cărora reevaluarea activelor fixe ale instituțiilor publice se realizează pentru ca "valoarea contabila sa nu difere substanțial de cea care ar fi determinata folosind valoarea justa la data bilanțului" (pct. 1.2.7), fără a se institui imperativ un anumit interval de timp pentru reevaluare, rațiunea reevaluării vizând doar evitarea unei diferențe substanțiale între valoarea contabilă și evaluarea "justă la data bilanțului"- respectiv valoarea de intrare diminuată cu cota de amortizare și ajustările pentru depreciere- pct. 1.2.4.3 din norme.
Or, aceste apărări sunt strâns legate de cele care privesc inaplicabilitatea prev. art. 249 alin. 6 în cazul chiriașilor/concesionarilor etc., din imobilele proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ teritoriale.
Cu privire la această chestiune, Curtea reține că, potrivit art. 249, al.
3 din Legea nr. 571/2003, privind Codul Fiscal, pentru clădirile proprietatea publică sau privată a statului sau a unităților administrativ teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare sau în folosință, după caz, persoanelor juridice, se stabilește taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, a locatarilor, a titularilor drepturilor de administrare sau folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri.
Potrivit art. 253, al. 1, din legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
Cota de impozitare se stabilește prin hotărârea consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,5%, în conformitate cu articolul 253, al. 2, din același act normativ. În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referință, cota de impozitare se stabilește de consiliul local între 5% și 10% în conformitate cu art. 253, al.
6, din actul normativ anterior menționat.
Deși se afirmă că pentru M. B. M., cotele de impozitare stabilite de consiliul local sunt de 1,5%, respectiv 10%, la dosarul cauzei nu au fost depuse aceste acte normative, pentru a fi verificat conținutul acestora, precum și împrejurarea dacă ele vizează, în mod specific și situația prev. de art. 253 alin. 6 Cod fiscal.
În susținerea apărărilor sale, reclamanta a relevat și că procentul de
5- 10% din valoarea de inventar, pentru persoanele juridice care nu au efectuat reevaluarea în termen de 3 ani, are în mod evident un caracter punitiv, sancționând culpa persoanelor juridice care nu efectuează reevaluarea pentru actualizarea valorii bazei de impozitare în termenul de trei ani, ipoteză care nu se poate susține ca fiind incidentă, în cazul taxei pe clădiri.
Din această perspectivă, Curtea achiesează celor relevate de recurentă, conform cărora scopul aplicării cotei de 5-10% pentru clădirile neevaluate în ultimii trei ani, este determinarea persoanelor juridice care sunt proprietarii clădirilor să actualizeze baza de impunere prin reevaluarea clădirilor din 3 în
3 ani.
Mergând mai departe cu raționamentul, se afirmă că, în condițiile în care reclamanta nu are nici atribuții și nici drept de dispoziție referitor la reevaluarea P. J., în mod greșit prin raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere s-a stabilit în sarcina sa plata taxei pe clădiri în cuantum de 10% din valoarea stabilită la ultima evaluare a clădirii tribunalului.
Deși toate aceste critici nu sunt pur formale, Curtea constată că tribunalul a soluționat, de principiu, chestiunea dedusă judecății, fără a se pronunța, în mod efectiv și în substanță, cu privire la ele.
Or, în cazul unor elemente cu incidența decisivă, se impunea un răspuns explicit față de chestiunile invocate, în concordanță cu importanța acestor elemente pentru soluționarea cauzei. Neanalizarea și nesoluționarea pe fond a argumentelor reclamantei, de o manieră care să fie compatibilă cu jurisprudența în materie a CEDO, la care se face referire în recurs, este de natură să atragă incidența prevederilor art. 312 alin. 3 și 5 referitoare la casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, cu respectarea dreptului părților de a beneficia de toate gradele de jurisdicție prevăzute de lege referitor la chestiunile deduse judecății.
În rejudecare, se va completa probațiunea administrată, în acord cu cele mai sus expuse, fiind verificată și situația spațiului în litigiu, din perspectiva datei la care s-a realizat reevaluarea lui, precum și a prev. art. 253 alin. 6, teza finală Cod fiscal, alături de cea a demersurilor întreprinse de către reclamantă, în acest sens.
De asemenea, tribunalul va analiza dacă recurentei îi este aplicabilă dispoziția cuprinsă în art. 253 alin. 6 Cod fiscal, având în vedere atât scopul instituirii acestui procent majorat, cât și sintagma „similare";, utilizată în textul art. 249 alin. 3, teza finală din același act normativ.
Totodată, se va statua cu privire la apărările reclamantei conform cărora o astfel de abordare este justificată și de diferențele existente între modalitatea de evidențiere contabilă a bunurilor din proprietatea instituțiilor publice și cea a celor ce aparțin persoanelor juridice de drept privat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC Y.-M. S. împotriva sentinței civile nr.
1341 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M. pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 februarie 2012.
Red.M.B./dact.L.C.C.
3 ex./(...)
Jud.fond: E. C.
