Decizia nr. 5099/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 5099/2012
Ședința din data de 30 Mai 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE M. B. JUDECĂTOR F. T. JUDECĂTOR A. A. M. G. D. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții P. C. S. -D. G. și M. M., împotriva sentinței civile nr. 5958 din data de (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș, în dosarul nr. (...) în contradictoriu cu reclamantul L. D. I. și pârâta
C. S., având ca obiect - litigiu privind funcționarii publici (L. Nr.1.).
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 30 iunie 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 5958 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...) s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta M. M.
S-a admis în parte cererea formulată de către reclamantul L. D. I. în contradictoriu cu pârâții C. S., jud. M., P. comunei S. și M. M.
Au fost obligați în solidar pârâții să plătească reclamantului venitul net calculat la suma de 21.115,84 lei reprezentând venitul brut calculat pentru perioada martie 2009-decembrie 2010, datorat cu titlu de indemnizație cuvenită reclamantului în calitate de viceprimar al C. S., cu dobânda legală calculată începând cu data de (...) conform art. 3 alin. 2 din OG 9/2000 până la data de
(...), iar începând cu data de (...) până la achitarea integrală conform OG nr.
13/2011.
S-au respins petitele prin care s-a solicitat plata indemnizației cu titlu de concediu de odihnă și plata daunelor morale.
S-au respins cererile reclamantului și ale pârâților cu privire la cheltuielile de judecată.
P. a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul exercită mandatul de viceprimar al C. S., fiind și consilier local în cadrul consiliului local al aceleiași unități administrativ teritoriale.
În plan legal exercitarea acestei funcții de autoritate publică este reglementată de L. nr. 3. privind Statutul aleșilor locali și art. 57 din L. nr.
215/2001. Potrivit acestui text de lege, alineatele 5 și 7, pe durata mandatului viceprimarul primește o îndemnizație lunară, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției și care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial, fără a beneficia de sporul de vechime în muncă sau de alte sporuri prevăzute de lege.
Deși pe durata exercitării mandatului viceprimarul își păstrează statutul de consilier local, nu beneficiază de îndemnizația aferentă acestui statut, așa cum se prevede în mod expres în alin. 7 al art. 57 din L. nr. 215/2001, fiind prin urmare remunerat exclusiv în temeiul alin. 5 al aceluiași text de lege pentru funcția de viceprimar. În același sens sunt și dispozițiile art. 35 din L. nr. 3..
Relevanță în cauză au și dispozițiile art. 38 din L. nr. 3. în conformitate cu care viceprimarii beneficiază de concediu de odihnă, condițiile legale în care pot beneficia de acest drept fiind stabilite de OG nr. 8. care în art. 1 alin. 1 și 2 prevede că viceprimarii au dreptul la un concediu de odihnă anual, plătit, cu o durată de 25 de zile lucrătoare.
Pârâții au recunoscut că reclamantului nu i s-a plătit integral indemnizația lunară pentru exercitarea funcției de viceprimar în perioada 2009-2010, atât prin poziția procesuală exprimată în fața instanței, cât și prin adresa nr. 1518/(...) ( fila 17 din dosarul Secției I - a civilă).
Din foile colective de prezență și extrasele condicilor de prezență depuse la dosarul cauzei ( filele 47-56 din dosarul Secției I -a civilă și filele 34-83) rezultă că în perioada martie 2009-decembrie 2010 reclamantul nu a semnat condica de prezență și nu figurează în foile colective de prezență un număr de 184 de zile. P. aceste zile nu s-a acordat reclamantului remunerația stabilită de lege, fără a fi cuprinse în statele de plată sumele aferente zilelor fiecărei luni pe baza cărora se efectuează plata îndemnizației aleșilor locali.
În consecință, instanța a constatat în baza acestor probe că, în perioada menționată, reclamantul nu a beneficiat de indemnizație pentru un număr total de 184 de zile lucrătoare, individualizate în adresa menționată.
Două sunt temeiurile pentru care pârâtul P. comunei S., în calitate de ordonator principal de credite conform art. 63 alin. 4 lit. „a"; coroborat cu alin. 1 lit. „c"; din Lege nr. 215/2001, a refuzat plata acestor sume în favoarea reclamantului: pe de o parte neîndeplinirea atribuțiilor de viceprimar și, pe de altă parte absența nejustificată la sediul primăriei.
Instanța a apreciat că funcția de autoritate publică pe care reclamantul o exercită în calitate de viceprimar nu poate fi asimilată unor raporturi de muncă de drept comun și nu se limitează la un program de serviciu strict. Ceea ce delimitează cadrul exercitării acestei funcții publice este asigurarea serviciului public în care reclamantul a fost numit și îndeplinirea atribuțiilor conferite de art. 57 din L. nr. 215/2001.
Nerespectarea acestor limite nu poate fi sancționată de către primar pe baza unor simple dispoziții verbale și prin refuzul plății îndemnizației întrucât art. 69 coroborat cu art. 55 din L. nr. 3. stabilește în mod strict și limitativ condițiile răspunderii administrative, civile sau penale a viceprimarilor.
În cauza dedusă judecății nu se ridică problema răspunderii civile sau penale a reclamantului, ci a condițiilor în care putea fi atrasă răspunderea administrativă a acestuia.
Or, art. 69 din L. nr. 3. prevede în mod expres că viceprimarul răspunde disciplinar pentru abateri grave și repetate în exercitarea mandatului, fiind enumerate patru categorii de sancțiuni disciplinare și procedura după care pot fi aplicate.
P. nu poate stabili în mod discreționar alte temeiuri pentru angajarea răspunderii viceprimarului chiar dacă raporturile în care se află sunt de subordonare.
Întrucât procedura administrativă de stabilire a răspunderii reclamantului nu a fost urmată, rămâne fără temei legal refuzul plății îndemnizației lunare pentru cele 184 de zile în care reclamantul nu a fost remunerat, salariul brut de care reclamantul putea beneficia fiind de 21.115,84 lei pentru întreaga perioadă. Această sumă a fost stabilită raportat la cuantumul de 2.410 lei lunar, adică
114,76 lei brut/zi, reprezentând îndemnizația cuvenită reclamantului conform adresei nr. 1518/(...) ( fila 17 din dosarul Secția I- a civilă).
Cu privire la plata îndemnizației cuvenită cu titlu de concediu de odihnă instanța a reținut că din cuprinsul aceleiași adrese și statul de plată aferent lunii noiembrie 2009 (fila 32 din dosarul Secției I-a civilă) rezultă că reclamantului i-a fost plătită îndemnizația pentru concediul de odihnă aferent anului 2009, în baza cererii de concediu pe care a depus-o la data de (...).
În consecință, aceste pretenții au fost respinse ca neîntemeiate. A. soluție a fost pronunțată și cu privire la cererea de obligare la plata daunelor morale, fără a se justifica de către reclamant în ce s-a concretizat atingerea adusă onoarei, reputației sau demnității prin neplata sumelor cuvenite cu titlu de îndemnizație pentru exercitarea mandatului său.
Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâta M. M., care în calitate de contabil al instituției și funcționar public răspunde în conformitate cu art. 10 alin. 2 și 4 din L. nr. 82/1951 pentru legalitatea și conformitatea documentelor pe care le încheie în această calitate.
Or, redactarea și completarea statelor de plată intră în atribuțiile contabilului care a refuzat plata îndemnizației lunare integrale a reclamantului, în condiții nelegale, fiind astfel în culpă cu privire la neplata acestor drepturi bănești.
În conformitate cu art. 16 alin. 2 teza finală din L. nr. 5. răspunderea funcționarului este una solidară cu cea a autorității publice pârâte care au fost obligate în solidar la plata despăgubirilor.
Instanța a considerat că pârâta C. S. are calitate procesuală pasivă întrucât actele primarului, ca autoritate administrativă, produc efecte în mod direct în patrimoniul unității administrativ teritoriale, singura entitate cu personalitate juridică conform art. 21 din L. nr. 21572001 și care răspunde în cazul în care aceste acte sunt nelegale.
P. aceste considerente instanța a admis în parte cererea conform dispozitivului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârății P. C. S. și M. M., solicitând admiterea recursului și drept consecință: 1. ÎN PRINCIPAL a. Sa se caseze hotărârea recurată; b.Sa se trimită cauza pentru rejudecare la prima instantă; 2.ÎN SUBSIDIAR sa se modifice hotărârea recurată : Sa se respingă actiunea în contencios administrativ: în principal ca inadmisibila pentru lipsa procedurii administrative prealabile obligatorii in materie; în subsidiar ca neîntemeiată; Cu cheltuieli de judecată în recurs.
În motivare s-a arătat că:
De la bun început prima instanță a calificat greșit natura juridică a obiectului litigiului și pe cale de consecință însuși obiectul litigiului - motiv ce se circumscrie deopotrivă art.304 pct. 8 și 9 si art.304 ind. 1 C.pr.civ.
Stă scris în practicaua sentinței recurate că prima instanță s-a investit cu un litigiu privind funcționarii publici.
Calificarea este greșită pentru că nici reclamantul viceprimar si nici pârâtul primar NU SUNT FUNCTIONARI P.I nefiind "numiți" în functiile respective ci A., singurul functionar public în cauză fiind partea litigantă M. M. contabil în aparatul propriu al primarului și care împricinată a fost introdusă în cauză în temeiul art.16 din Lg.5. , adică tot în contextul contenciosului administrativ de drept comun.
Aici apreciază că prima instanță nu a făcut distincția cuvenită între legea 5.
(dreptul comun în materia contenciosului administrativ) aplicabilă în speța de față și L. 1. modificată prin legea 2. privind Statutul functionarilor publici pe de altă parte neaplicabilă în cauză.
O atare calificare greșită a obiectului litigiului a condus la lipsa oricărei preocupări din partea judecătorului fondului de a cerceta dacă și în ce măsură sunt îndeplinite în speță condițiile de admisibilitate a unei actiuni clasice în contencios administrativ în temeiul legii 5. și anume:
- existenta și caracterul actului administrativ contestat;
- parcurgerea procedurii prealabile obligatorii în materia contenciosului administrativ;
- existența vătămării sau/si a pagubei materiale si legătura de cauzalitate dintre efectele actului administrativ si vătămarea interesului legitim sau/și paguba materială pretinsă;
Altfel spus calificând și examinând pricina ca un "litigiu privind functionarii publici" , prima instanță a cercetat cauza strict sub aspectul unor venituri bănești cuvenite unui functionar public, ceea ce a condus la neexaminarea aspectelor de jure care vizează îndeplinirea condițiilor reglementate de L. 5. privind o actiune în contencios administrativ.
În cauză nu a fost parcursă procedura administrativă prealabilă - obligatorie în materia contenciosului administrativ, iar neexaminarea cauzei sub acest aspect impune soluția casării cu trimitere pentru a nu răpi litiganților un grad de jurisdicție.
De asemenea, se mai arată că raportat la suma acordată cu titlu de indemnizație, prima instanță a dispus plata unor creanțe parțial prescrise.
Raportat la data înregistrării acțiunii introductive si anume (...) este indiscutabil faptul că pentru perioada 01 martie 2000 - 08 august 2000 dreptul la acțiunea în contencios având ca obiect despăgubiri era prescris la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată.
În fine, se susține că, pe fond, prin sentința recurată, s-a reținut o greșită stare de fapt și s-a aplicat greșit legea, fiind reiterate apărările expuse și în fața tribunalului.
Prin recursul declarat de către pârâta M. M., se solicită modificarea hotărârii în sensul în care pe fond, în ceea ce o privește, sa se respingă actiunea în contencios administrativ ca neîntemeiata. Cu cheltuieli de judecată în recurs.
În motivare s-a arătat, în esență, că soluția de obligare a sa, în solidar, la plata sumei solicitate de către reclamant este dată cu aplicarea greșită a prev. art. 16 din L. nr. 5., în sensul în care, conform statutului său și a fișei postului, nu poate avea calitate procesuală pasivă, neavând atribuții de direcție în ceea ce privește ordonarea unor plăți cu titlu de indemnizație cuvenită aleșilor locali.
Analizând recursurile prin prisma motivului de ordine publică invocat din oficiu, privind necompetența tribunalului, ca instanță de contencios administrativ, în soluționarea cauzei în primă instanță, Curtea constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul T. M. la data de (...), inițial sub dosar nr. (...) la Secția civilă, reclamantul L. D. I. în contradictoriu cu pârâții P. comunei S. D. G. și M. M. - contabila Primăriei S. a solicitat ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să îi oblige pe pârâți la plata zilelor aferente anilor 2009 -
2010 care nu au fost trecute pe statul de plată, deși reclamantul a fost la serviciu, plata integrală a concediului legal de odihnă aferent anului 2009, plata zilelor de concediu medical pentru anul 2009 și anul 2010, plata deplasărilor în interes de serviciu aferente zilelor anului 2009 și anului 2010, despăgubiri în valoare de 5.000 lei și cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamantul susține că sumele de bani solicitate i se cuvin pentru anul 2009 și 2010, dar pârâții au refuzat, fără temei legal, plata lor.
Cererea a fost transpusă, prin încheierea de ședință de la termenul din (...),
Secției comerciale de contencios administrativ și fiscal a T. M., pe rolul căreia a fost înregistrată în dosarul nr. (...). În motivarea încheierii de transpunere se invocă incidența prev. art. 56 Cod comercial, prin aplicarea căruia s-a calificat natura litigiului ca fiind comercială.
Prima instanță, ca jurisdicție specializată în materia contenciosului administrativ, calificând litigiul ca unul ce intră în sfera celor reglementate de L. nr. 1., prin sentința recurată, a admis în parte acțiunea precizată, constatând că pârâtul P. comunei S. exercită funcția de ordonator principal de credite și în această calitate a refuzat plata îndemnizației la care este îndreptățit reclamantul, iar pârâta M. M., în calitate de contabilă nu a întocmit statele de plată și nu a calculat sumele de bani cuvenite reclamantului, fiindu-i justificată calitatea procesuală pasivă conform art. 16 din L. nr. 5..
Ca atare, s-a dispus obligarea în solidar a pârâtilor litiganți la plata către reclamant a sumei totale de 21.115,84 lei reprezentând venitul brut calculat pentru perioada martie 2009 - decembrie 2010 datorat cu titlu de indemnizație cuvenită reclamantului în calitate de viceprimar al C. S.
Prin aceeași hotărâre s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M. M. - contabila comunei.
Deși pârâții arată prin recursul declarat că reclamantul nu are calitatea de funcționar public și că nu se atacă prin demersul reclamantului un act administrativ tipic sau asimilat, raționamentul logic nu este dus până la capăt, în sensul invocării excepției necompetenței materiale a primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv pentru care acest motiv de ordine publică a fost invocat din oficiu.
Trecând la analiza lui, se constată că în practicaua sentinței recurate apare mențiunea conform căreia prima instanță s-a învestit cu un litigiu privind funcționarii publici.
Or, recurentul arată corect că această calificare este greșită, pentru că nici reclamantul, viceprimar, si nici pârâtul, primar, nu sunt functionari publici, nefiind "numiți" în funcțiile respective, ci aleși, singurul funcționar public în cauză fiind partea litigantă M. M. contabil în aparatul propriu al primarului, Curtea apreciază însă că o astfel de împrejurarea nu este de natură să schimbe datele problemei, din moment ce această pârâtă nu joacă decât un rol secundar atât în plan procesual, cât și în planul raporturilor litigioase deduse judecății.
De altfel, din economia prev. art. 16 din lCA rezultă fără dubiu că, pentru a fi aplicabile, este necesar ca pretenția concretă invocată de către petent, precum și cauza acesteia, să se grefeze pe tipicul unui litigiu de contencios administrativ, ceea ce nu este cazul în speță.
Ca atare, sunt reale afirmațiile conform cărora prima instanță nu a făcut distincția cuvenită între L. 1. modificată, neaplicabilă în cauză și L. 215/2001, pe care se întemeiază, de altfel, pretențiile invocate.
Este indiscutabil faptul că viceprimarul nu are calitatea de functionar public, nefiind desemnat sau numit în funcție și nefiind în raporturi de serviciu cu instituția primarului sau cu unitatea administrativ teritorială. Ca atare, nu ne putem afla în prezența unui contencios al funcției publice, iar din moment ce existența unui raport de serviciu este exclusă de plano, incidența Legii nr. 1. nu poate fi reținută pentru a justifica competența tribunalului, ca instanță de contencios administrativ.
Pe de altă parte, pârâții relevă cu temei și că reclamantul nu a fost indicat actul administrativ de autoritate publică, cu caracter individual contestat prin acțiunea sa.
În acest context, în mod corect se aduc în discuție prev. art. 1 alin. 1 și art. 2 alin. 2 din LCA, cu atât mai mult cu cât petentul nu a indicat nici eventuala cerere adresată autorității publice și care cerere să nu fi fost solutionată în termenul prevăzut de lege, fiind exclusă astfel competența instanței de contencios, din ambele perspective.
Chiar dacă nu ar fi așa, și s-ar aprecia că există, totuși, refuzul nejustificat pârâților, el excedează sferei Legii nr. 5., dată fiind specificitatea raporturilor deduse judecății, deoarece acesta nu a fost exprimat în calitate de autoritate publică, în sensul prev. art. 2 alin. 1 lit. b, ci în calitate de „., în sensul cel mai larg al termenului.
Deoarece reclamantul pretinde plata unor sume de bani apreciate ca fiind datorate de către pârâți pentru munca prestată în calitate de ales local- viceprimar, litigiul nu are valențe care să atragă incidența în cauză a Legii nr. 1. sau nr. 5., fiind greu de dedus care ar fi elementele pe baza cărora să se poată aprecia că aceștia acționează în regim de putere publică.
Ca atare, în cauză sunt incidente prev. art. 57 din L. nr. 215/2001, art. 2 pct. 1 lit.c C.pr.civ., compentența de soluționare a cererii aparținând în primă instanță T. M.- Secția I civilă, ca instanță cu competența de drept comun în materia litigiilor de muncă, motiv pentru care, în baza prev. art. 304 pct. 3
C.pr.civ., se va admite recursul, se va casa hotărârea tribunalului și se va dispune în consecință.
P. ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursurile declarate de P. C. S., M. M. împotriva sentinței civile nr.
5958 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T. M. pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare T. M.-Secția civilă-litigii de muncă.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6 iunie 2012.
Red.M.B./dact.L.C.C.
3 ex./(...) Jud.fond: M. H.
