Decizia nr. 5585/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 5585/2012
Ședința publică de la 21 I. 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE R.-R. D.
Judecător L. U.
Judecător M. D.
G. M. T.
{ F. | }
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtul P. C. S., împotriva sentinței civile nr. 5., pronunțată de Tribunalul Maramureș, în contradictoriu cu reclamantul L. D. I. și pe recurent, având ca obiect anulare act emis de autorități publice locale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurent, avocat D. F.
Procedura de citare este { F. legal} îndeplinită.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul recurentului solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacată, pentru motivele exprimate în scris, iar în subsidiar, pronunțarea unei noi hotărâri, conform motivelor scrise, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
{ F. | }
CURTEA asupra recursului de față, reține următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul T. M. la data de (...), inițial sub dosar nr. (...), iar ulterior în dosarul nr. (...), reclamantul L. D. I. a solicitat , în contradictoriu cu pârâtul P. comunei S., ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să dispună anularea dispoziției nr. 93/(...) emisă de către pârât și să îl oblige pe acesta la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii se susține că reclamantul deține funcția de viceprimar în care a fost ales în urma alegerilor locale din anul 2008, împotriva voinței primarului actual care a susținut un alt candidat. Din luna iunie 2008 și până în prezent pârâtul a făcut presiuni asupra reclamantului pentru a-și da demisia sau pentru a fi demis. Prin dispoziția atacată se invocă faptul că reclamatul „. în mod tacit să își îndeplinească atribuțiile";, fără a se preciza care atribuții, fiind lovită de nulitate întrucât nu este întemeiată pe motive obiective și nu este în concordanță cu L. nr. 215/2001.
Prin concluziile pe fond susținute de avocatul reclamantului s-au mai invocat dispozițiile art. 2 și 18 din L. nr. 39.04.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare, apărările fiind formulate oral de către avocatul său, respectiv prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor. În esență, se susține că raporturile de subordonare dintre primar și viceprimar sunt guvernate de art. 57 din L. nr. 215/2001, fără a fi raporturi de muncă, iar reclamantul nu și-a îndeplinit atribuțiile stabilite în sarcina sa de către pârât, ceea ce a dus la împiedicarea bunei funcționări a instituției. Prezența reclamantului la ședințele consiliului local nu îl absolvă de obligația de a se prezenta la locul de muncă întrucât perioada în care ocupă această funcție constituie vechime în muncă și în specialitatea juridică. Prin concluziile scrise pârâtul a invocat pentru prima dată excepția neîndeplinirii procedurii prealabile.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri și au fost audiați martorii
D. I., C. G. (filele 101, 102) propuși de către reclamant, respectiv P. M. ( fila
109), martoră audiată în exercitarea rolului activ al instanței.
2. Prin sentința civilă nr. 5402 din (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dos. nr. (...) a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant și ca o consecință s-a dispus anularea dispoziției nr. 93/(...) emisă de pârâtul P. comunei S. jud. M.. Totodată, s-a dispus respingerea cererilor părților cu privire la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență următoarele:
Reclamantul L. D. are calitatea de viceprimar al C. S. și cea de consilier local, mandat obținut în urma alegerilor locale din anul 2008.
În plan legal raporturile de drept administrativ dintre reclamant și pârât sunt reglementate de art. 57, 61 și 68 din L. nr. 215/2001 în conformitate cu care viceprimarul este subordonat primarului, care îi poate delega atribuțiile sale.
În aplicarea acestor dispoziții legale pârâtul a emis dispoziția nr.
138/(...) ( fila 3 din dosarul nr. (...)) prin care i-a delegat reclamantului, în calitate de viceprimar, următoarele atribuții: luarea de măsuri pentru prevenirea și după caz, gestionarea situațiilor de urgență, măsuri pentru organizarea executării și executarea în concret a activităților din domeniile serviciului comunitar de utilitate publică, alimentare cu apă, gaz natural, canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public și transport public local, după caz, serviciilor de urgență de tip salvamont, salvamar și de prim ajutor, sprijinirea activității cultelor religioase și alte atribuții dispuse de primar în condițiile legii.
La data de (...) pârâtul revocă acest act administrativ prin dispoziția nr. 93/(...) ( fila 2 din dosarul nr. (...)). Măsura este motivată prin aceea că reclamantul „. în mod tacit să își îndeplinească atribuțiile care i-au fost delegate prin dispoziția nr. 138/(...)";, indicându-se ca și temei de drept art. 68 alin. 1 și art. 115 alin. 1 din L. nr. 215/2001.
Actul administrativ atacat este un act de revocare prin care autoritatea administrativă emitentă, în cauză pârâtul, și-a retras prin voința proprie actul individual emis anterior în favoarea reclamantului, în calitate de viceprimar, împotriva voinței acestuia.
Fiind un act administrativ, actul de revocare trebuie să îndeplinească condițiile generale de valabilitate a actelor administrative.
Instanța constată că sunt întrunite condițiile privind forma, procedură și competență, însă în privința motivelor de fond se reține că lipsește motivarea. Sintagma „. în mod tacit să își îndeplinească atribuțiile care i-au fost delegate prin dispoziția nr. 138/(...)"; consemnată în expunerea actului este generică și nu detaliază motivele concrete care au determinat emiterea deciziei de revocare, fără ca instanța să le poată cenzura.
Chiar trecând peste acest viciu formal și cenzurând valabilitatea internă a dispoziției de revocare, în principal în baza explicațiilor date de către părți în exercitarea rolului activ al instanței, și extrinseci actului atacat, din analiza declarațiilor celor trei martori audiați în cauză instanța constată că între cele două părți există o situație conflictuală de natură personală, deși ambele exercită funcții de autoritate publică, subordonate interesului general al colectivității în care își exercită fiecare în parte mandatul și nu percepțiilor personale care, prin ipoteză, sunt subiective.
Raportul de subordonare ierarhică dintre primar și viceprimar trebuie să fie exercitat în limitele legii și în scopul satisfacerii interesului public iar nu pentru rezolvarea unor conflicte personale. Din acest punct de vedere nu doar pârâtul, ci și reclamantul trebuie să depună diligențe pentru a-și exercita mandatul potrivit scopului determinat de lege și anume realizarea intereselor generale ale comunității în care au fost aleși.
Declarațiile martorilor audiați, procesele verbale ale ședințelor consiliului local depuse în copie la filele 25-36 și adresa nr. 2372/(...) emisă de către pârât ( fila 90) confirmă că reclamantul nu se prezenta la serviciu decât în jurul orelor 10-11, că pârâtul era nemulțumit de modul în care reclamantul își îndeplinea atribuțiile, criticându-l față de angajații primăriei, dar în același timp și situația conflictuală dintre cei doi, conduita pe care o adoptau, fără a se putea stabili cu certitudine care alte atribuții delegate viceprimarului decât cele privind salubrizarea comunei nu au fost îndeplinite.
În ceea ce privește organizarea serviciului de salubrizare, martora P. M., secretarul C. S., singura care s-a referit în concret la atribuțiile delegate viceprimarului,nu a fost în măsură să identifice în concret conduita reclamantului pentru a se verifica de către instanță dacă și în ce măsură au fost prejudiciate interesele comunității prin refuzul acestuia de a-și îndeplini atribuțiile.
Referitor la celelalte atribuții enumerate în dispoziția nr. 138/(...) nici unul dintre martori nu a confirmat nerespectarea lor. Dimpotrivă, martorul C. G., angajat în cadrul primăriei, a declarată că după numirea în funcție a primarului actual al localității, i s-a permis să se ocupe de supravegherea și organizarea serviciului de salubritate, respectiv de colectarea sumelor de bani datorate de către cetățeni pentru asigurarea serviciului public de alimentare cu apă.
În consecință, instanța de fond a constatat că actul administrativ contestat este lovit de nulitate atât pentru nerespectarea cerinței formale a motivării, cât și pentru nevalabilitatea cauzei actului, urmând ca în temeiul art. 68 din L. nr. 215/2001 coroborat cu art. 18 din L. nr. 554/2004 să admită cererea și să dispună anularea lui.
Întrucât reclamantul nu a depus înscrisuri pentru a face dovada achitării onorariului avocațial, iar pârâtul a căzut în pretenții, în temeiul art. 28 din L. nr. 554/2004 coroborat cu art. 274 Cod procedură civilă s-a respins cererea reciprocă de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
Instanța de fond nu a examinat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile , invocată de către pârât pentru prima dată prin concluziile scrise formulate după închiderea dezbaterilor pe fond,deci în afara cadrului procesual, întrucât s-ar încălca principiul contradictorialității și al dreptului la apărare. F. de obiectul și reglementarea legală a excepției instanța a apreciat că nu se justifică nici repunerea pe rol a cauzei, nefiind necesare noi lămuriri pentru soluționarea cauzei în sensul art. 151 Cod procedură civilă.
3. Împotriva acestei sentințe a formulat pârâtul P. C. S. recurs în termen legal criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în principal casarea sentinței atacate și trimiterea dosarului spre rejudecare la instanța de fond iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile iar pe fond să se respingă acțiunea ca nefondată.
În esență, ca motive de recurs invocate în drept pe temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ. coroborate cu art. 3041 C.pr.civ. s-a arătata că prima instanță s-a învestit cu o cerere care, în materia contenciosului administrativ, este inadmisibilă raportat la maniera în care a fost promovată în sensul că nu a fost parcursă procedura prealabilă obligatorie în materie invocându-se în acest sens dispozițiile art. 7 alin. 1 din L. nr. 554/2004. Se mai susține că instanța trebuie să dea eficiență acestui text legal din oficiu chiar dacă excepția a fost ridicată de parte prin concluziile scrise, instanța trebuia să repună cauza pe rol și să pună în dezbaterea contradictorie a părților această neregularitate. Sub acest aspect, soluția instanței de fond este susceptibilă de casare cu trimitere spre rejudecare.
Sub un alt aspect, recurentul învederează că sentința nu este motivată sens în care invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 teza I C.pr.civ. pe considerentul că sentința atacată nu cuprinde motivele de drept, respectiv textele legale pe baza cărora s-a fundamentat soluția.
În aceea ce privește motivele de fond se susține că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii invocând în acest sens dispozițiile art. 304 pct. 9
C.pr.civ. în sensul că acțiunea introductivă de instanță este neîntemeiată și trebuia respinsă.
În esență se susține că actul administrativ atacat conține o dispoziție de revocare a unei dispoziții anterioare prin care i s-au delegat reclamantului în calitate de viceprimar unele atribuții de interes public concrete aceste atribuții fiind centrate pe activități de utilitate publică fundamentale pentru colectivitatea în a cărui serviciu se găsește viceprimarul, că primarul coordonează și controlează activitatea viceprimarului mai cu seamă atunci când viceprimarului îi sunt delegate atribuții care vizează servicii publice fundamentale care deservesc colectivitate, că prin actul administrativ de revocare s-a dat eficiență art. 57 alin. 2 teza I din L. nr. 215/2001, că măsura de revocare nu a afectat sub nicio formă statutul de ales local al viceprimarului.
De asemenea, se critică și greșita reținere de către instanța de fond a cerinței motivării unui atare act administrativ, că în cazul revocării actului teoria actului administrativ impune două cerințe și anume: ilegalitatea actului inițial și /sau inoportunitatea actului inițial și că în speță suntem în prezența celei de a doua situații, motivată pe aceea că menținerea delegării atribuțiilor către reclamantul intimat nu mai era în interesul public al colectivității datorită culpei administrative a acestuia.
Recurentul critică, de asemenea, și evaluarea efectuată de instanța de fond pe terenul nevalabilității cauzei actului prin prisma relațiilor personale dintre primar și viceprimar.
Deși legal citat, reclamantul intimat nu s-a prezentat în instanță și nici nu a depus la dosar întâmpinare așa cum avea obligația conform art. 308 alin. 2 C.pr.civ.
Examinând sentința atacată, prin prima motivelor de recurs invocate cât și a dispozițiilor legale pertinente incidente în materie, Curtea reține următoarele:
1. În ceea ce privește motivul de casare, axat pe iminenta excepție a inadmisibilității derivate din lipsa procedurii prealabile, Curtea reține că dispozițiile art. 109 C. proc. civ., așa cum au fost modificate prin
L. nr. 202/2010, au schimbat regimul juridic al excepției de inadmisibilitate a cererii pentru lipsa procedurii administrative prealabile, prevăzând că invocarea acesteia se poate face numai de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, ceea ce exclude posibilitatea instanței de a o mai invoca din oficiu, și pe cale de consecință, ulterior termenului de depunere a întâmpinării.
Astfel fiind, chiar dacă procedura rămâne pe mai departe obligatorie norma art. 7 din L. nr. 554/2004 păstrându-și caracterul imperativ, nerespectarea acesteia nu se mai poate invoca decât cu respectarea prevederilor art. 109 C.pr.civ, de vreme ce L. contenciosului administrativ tace.
Rațiunea acestei soluții a fost dată, pe de o parte, de evitarea respingerii ca inadmisibilă a cererii, deși o soluționare amiabilă a acesteia nu mai era posibilă, iar pe de altă parte, de evitarea desființării unei hotărâri prin care s-a soluționat fondul litigiului, direct în calea de atac, deoarece se constata de către instanță neparcurgerea procedurii prealabile obligatorii.
Pe cale de consecință, lipsa de diligență a recurentului pârât în invocarea în termenul legal a excepției de inadmisibilitate nu mai poate fi imputată instanței care nu mai are obligația să o invoce din oficiu, astfel încât din această perspectivă recurentul își invocă propria sa culpă procesuală, interzisă de art. 108 alin. 4 C.pr.civ.
Din această perspectivă nu poate fi acceptată nici susținerea conform căreia deși invocată pentru prima dată prin concluzii scrise, deci după închiderea fazei de cercetarea judecătorească și a dezbaterilor, instanța de fond trebuia să repună cauza pe rol pentru a pune în discuția părților apărarea invocată peste momentul procesual prevăzut la art. 109 alin. 3
C.pr.civ.
Așa fiind, instanța de fond a reținut în mod corect că față de obiectul
și reglementarea legală a excepției de inadmisibilitate nu se justifică repunerea cauzei pe rol, nefiind necesare noi lămuriri pentru soluționarea cauzei în sensul art. 151 C.pr.civ.
Din această perspectivă motivul de casare încadrat de Curte conform art. 306 alin. 3 C.pr.civ. în dispozițiile art. 304 pct. 5 C.pr.civ nu se fondează, și astfel în ceea ce privește limitele analizei de mai sus cu completarea argumentelor Curții, soluția instanței de fond este legală și temeinică.
2. Cât privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C.pr.civ. sub aspectul lipsei precizării temeiurilor de drept din cuprinsul motivării sentinței atacate, Curtea reține că la nivel teoretic, trebuie observat faptul că obligația de motivare a hotărârilor judecătorești este rezultanta altor două exigențe ce decurg din art. 6 par. 1 al Convenției Europene a D. Omului, așa cum este aceasta interpretată de Curtea E. a D. O. pe de-o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței; pe de altă parte, art. 6 par. 1 impune oricărei instanțe obligația de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
Așa cum decurge din jurisprudența, Convenția impune obligația oricărei instanțe de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul. Această exigență, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției, nu poate fi întotdeauna înțeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat pentru fiecare argument al părților.
Pentru a determina dacă motivația aleasă sau lipsa de motivare fac procedura inechitabilă, trebuie să se examineze dacă procedura în ansamblul ei a îmbrăcat caracterul echitabil cerut de C. Curtea de la S., în cadrul unui asemenea examen, va lua în considerare întinderea obligației de motivare conform legislației naționale, care poate varia în funcție de natura deciziei, în funcție de diversitatea argumentelor pe care le poate formula o parte în justiție și în funcție de diferențele care există între dispozițiile legale, cutumele și concepțiile doctrinare din statele semnatare ale Convenției în materie de motivare și redactare a deciziilor și hotărârilor judecătorești.
În principiu, motivarea inadecvată a unei hotărâri judecătorești nu face obiectul controlului Curții, întrucât rolul acesteia nu este acela de a substitui propria apreciere a faptelor și a probelor prezentate celei a instanței național. În schimb, lipsa motivării hotărârii judecătorești intră sub incidența controlului Curții. Astfel, dacă un justițiabil invocă în scris un argument suficient de clar și de precis, pe deasupra susținut de probe și de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific. A fortiori, cerința motivării hotărârii judecătorești prezintă o importanță particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidență decisivă asupra obiectului litigiului sau dacă sensul dispoziției legale sau reglementare care trebuie aplicată este ambiguu sau imprecis.
Din moment ce orice argument merită un răspuns și în condițiile în care hotărârea litigioasă nu conține niciun răspuns, Curtea caută să afle dacă tăcerea poate fi în mod rezonabil interpretată ca o respingere implicită. Dacă respectivul argument face parte dintr-o categorie juridică distinctă de cea din care fac parte celelalte argumente invocate, un răspuns specific și explicit se impune.
În lipsa unei asemenea motivații, este imposibil să se determine dacă respectivul argument a fost doar neglijat sau dacă, dimpotrivă, el a făcut obiectul unei respingeri implicite și, în această din urmă ipoteză, pentru ce motive.
Se poate de asemenea întâmpla ca o anumită cerere să rămână fără răspuns (de pildă, o cerere de strămutare a unei cauze). În absența unei luări de poziție clare și precise asupra temeiniciei unei cereri, este de asemenea imposibil pentru Curte să determine dacă jurisdicția națională a neglijat să se pronunțe sau dacă ea a respins cererea, fără a se obosi Însă să precizeze motivele pentru care a făcut acest lucru.
Curtea a admis că și o motivare sumară care s-a referit la toate argumentele invocate de părți corespunde exigențelor Convenției.
Plecând de la aceste statuări cu valoare de principiu aplicabile în orice pricină judecată de o instanță națională care se supune jurisdicției Curții de la S., se poate conchide cu trimitere la sentința instanței de fond că acesta a prezentat detaliat argumentele de fapt pe care și-a baza soluția.
Mai mult, chiar dacă nu a oferit în detaliu temeiurile de drept pentru a-și fundamenta soluția, lipsa acestora nu conduce neapărat la arbitrariu, deoarece deși bazată pe lege, o sentință poate fi legală dacă raționamentul juridic prezentat este în acord cu principiile și regulile aplicabile în materia litigiului respectiv.
Pe cale de consecință, absența indicării unor texte de lege care să întărească considerentele și structura argumentativă a raționamentului juridic al instanței de fond, ținând seama și de particularitățile speței, nu pune problema creării unei vătămări a drepturilor procesuale pe terenul art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
Din această perspectivă, Curtea urmează să respingă și acest motiv de recurs ca nefondat.
3. Cât privește motivele de recurs, circumscrise soluției date asupra fondului cauzei, respectiv cu referire la soluția de anulare a actului administrativ de revocare, Curtea reține că recursul este fondat, urmând ca în aceste limite să fie admis cu consecința modificării sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul L. D. I.
În cauză, Curtea observă că actul administrativ atacat are natura juridică a unui act administrativ individual de revocare a unui alt act administrativ individual.
Actul administrativ individual inițial care a făcut obiectul revocării a conținut dispoziția pârâtului recurent prin care a delegat anumite atribuții din sarcina sa în calitate de primar în sarcina reclamantului intimat.
Această dispoziție de delegare a unor anumite atribuții a fost fundamentată în drept pe prevederile art. 57 alin. 2 din L. administrației publice locale nr. 215/2001 conform cărora viceprimarul este subordonat primarului și înlocuitorul de drept al acestuia, care îi poate delega atribuțiile sale.
Așa fiind, primarul, în calitate de sa de persoană care îndeplinește o funcție de autoritate publică în baza raportului de supraordonare pe care îl are cu viceprimarul are facultatea de a decide dacă îi deleagă acestuia din urmă o parte din atribuțiile prevăzute de lege pentru primar.
Tot astfel, pentru rațiuni de oportunitate cauzate chiar de conduita defectuoasă a viceprimarului constată de primar în baza calității acestuia din urmă de conducător investit de lege cu autoritate față de viceprimar, poate revoca actul administrativ de delegare.
În speță, pârâtul în calitate de primar al comunei S. a dispus prin actul administrativ atacat revocarea dispoziției anterioare privind delegarea unor atribuții specifice primarului.
Această măsură nu afectează calitatea de ales local a viceprimarului care se păstrează conform art. 57 alin. 7 din L. nr. 215/2001 și nici calitatea sa de viceprimar ca înlocuitor de drept al primarului prevăzută de art. 57 alin. 2 teza I din aceeași lege, ci i s-a retras delegarea îndeplinirii unor atribuții conferite de primar.
Deși instanța de fond constată că sunt îndeplinite condițiile privind forma, procedura și competența organului emitent al actului administrativ contestat sub aspectul motivelor de fond s-a reținut că actului administrativ îi lipsește motivarea.
Instanța a reținut că justificarea factuală a emiterii actului de revocare pe considerentul că „. în mod tacit să-și îndeplinească atribuțiile care i-au fost delegate prin dispoziția nr. 138/(...)"; consemnată în expunerea actului este generică și nu detaliază motivele concrete care au determinat emiterea dispoziției de revocare.
Pentru a se analiza circumstanțele adoptării acestui act instanța de fond a procedat la încuviințarea probatoriului testimonial care s-a concentrat pe dematelarea stării de fapt preexistentă emiterii dispoziției de revocare.
Curtea reține în esență că verificarea legalității unui act administrativ se face prin confruntarea acestuia și a actelor preexistente cu normele legale.
În acest scop sunt și prevederile art. 13 alin. 1 și art. 18 alin. 2 din L. nr. 554/2004.
Pe de altă parte, Curtea reține că în practica judiciară a secției de profil a Î., s-a decis că este îndeplinită cerința motivării actului administrativ și atunci când în conținutul acestuia nu sunt reluate in extenso toate temeiurile de fapt și de drept care au fost reținute într-un alt înscris pe care . administrativ s-a fundamentat și pe care îl înglobează.
Or, din probatoriul scris (condica de prezență) rezultă că situația inoportunității păstrării actului administrativ inițial de delegare a atribuțiilor către viceprimar nu mai era în interesul public al colectivității locale datorită tocmai culpei administrative a acestuia.
Legat de motivarea actului administrativ Curtea mai reține că formal cerința motivării este impusă doar în situația actelor administrative cu caracter normativ (art. 77 și 78 din L. nr. 24/2000) și a celor administrativ jurisdicționale susceptibile de control judiciar.
Aceasta nu înseamnă că actele administrative individuale nu trebuie să fie motivate dar că această cerință se va verifica în fapt de la caz la caz în funcție de specificul raportului juridic de drept administrativ care a generat emiterea acestuia.
Or, în speță Curtea apreciază că motivul inoportunității păstrării actului administrativ inițial ca cerință a revocării pe acest considerent reprezintă, raportat și la specificul speței și a raporturilor dintre cele două instituții implicate, un motiv suficient pentru justificarea emiterii actului de revocare.
Nici condiția cauzalității actului administrativ cu trimitere la relațiile personale dintre primar și viceprimar nu are relevanță în cauză, așa cum corect arată recurentul.
Esențial în cauză ca premise factuale și legale trebuia să fie reținute următoarele: raportul de subordonare al viceprimarului față de primar prevăzut la art. 57 din L. nr. 215/2001, că în virtutea acestui raport și în temeiul legii primarul are prerogativa, dreptul ori facultatea de a delega atribuții concrete viceprimarului dar totodată persoana care deleagă atribuțiile are și dreptul de a coordona și verifica activitatea acestuia conform art. 61 din L. nr. 215/2001 și că primarul are prerogativa de a revoca actul prin care au fost delegate atribuții viceprimarului când acesta din urmă prin conduita sa pune în pericol interesul public respectiv buna activitate a serviciilor publice care i-au fost delegate, fie prin lipsa de preocupare, fie prin simularea preocupării.
F. de toate cele ce precedă, Curtea reține că motivul de recurs prevăzut las art. 304 pct. 9 C.pr.civ este fondat, sens în care în temeiul art. 20 alin. 3 cu aplicarea art. 312 C.pr.-civ. se va admite recursul se va modifica sentința instanței de fond în sensul că în temeiul art. 18 alin. 1 din L. nr. 554/2004 și a temeiurilor de drept invocate în precedent, se va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în jduecată.
4. Cum intimatul a căzut în pretenții față de soluția dată în recurs, fiind găsit astfel în culpă procesuală, în temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ. va fi obligat să plătească reclamantului suma de 1.250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocațial (f. 20).
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul P. C. S. jud. M., împotriva sentinței civile nr. 5402/(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T. M., pe care o modifică, în sensul că respinge cererea formulată de reclamantul L. D. I.
Obligă intimatul L. D. I. la plata, în favoarea recurentului P. C. S. a sumei de 1.250 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 21 iunie 2012.
{ F. |
PREȘEDINTE, R.-R. D. | JUDECĂTOR, L. U. | JUDECĂTOR, M. D. |
G., M. T. |
}
Red. L.U./Dact.L.U.
2 ex./27 I. 2012
