Decizia nr. 578/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 578/2012
Ședința data de 25 I. 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE M. B. JUDECĂTOR F. T. JUDECĂTOR M. H. GREFIER D. C.
S-a luat în examinare recursul promovat de reclamantul P. O.-L. împotriva sentinței civile nr. 2981 din data de (...), pronunțată în dosarul nr.
(...) al T.ui C., în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. A J., având ca obiect - anulare act administrativ decizie de impunere.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 18 ianuarie 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2981 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul P. O.-L. în contradictoriu cu pârâta C. de A. de S. a jud.C., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În baza deciziei de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit pentru anul 2009, reclamantului, care desfășoară activitatea de avocat, i s-a stabilit o contribuție datorată la F. în cotă de 6,5% din venitul net estimat prin declarația care a stat la baza emiterii deciziei de impunere de mai sus.
Împotriva celor de mai sus reclamanta a formulat plângere prealabilă care a fost respinsă de pârâtă prin D. nr.E121/(...).
Reține că problema de drept care se impune a fi lămurită în speța de față este dacă pentru anul 2009 persoanele care desfășoară o profesie liberală și care obțin venituri impozabile datorează o cotă de contribuție pentru asigurările de sănătate de 5,5% sau de 6,5 %.
În acest sens, art. 257 din L. nr.9. privind reforma în domeniul sănătății arată care sunt veniturile după care se datorează contribuție, încadrându-le în mai multe grupe, în funcție de calitatea celui care plătește această contribuție. Cota datorată a fost stabilită pentru fiecare grupă în parte, iar în cadrul grupelor respective a fost aceeași pentru fiecare categorie de venit, stabilind la modul general că, contribuția lunară a persoanei asigurate este în cuantum de 6,5% din venitul net realizat.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca anual aceste cote de contribuție să poată fi modificate iar pentru anul 2009 prin OUG 2. s-a procedat la fel, legiuitorul stabilind o cotă de contribuție de 5,5 % din veniturile realizate după cum urmează: a). 5,5% pentru cota datorată de angajat, prevăzută la art. 257 din L.
9.;
9.; b). 5,2% pentru cota datorată de angajatori prevăzută la art. 258 din L. c). 10,7% pentru cota datorată de persoanele prevăzute la art. 259 alin.6 din L. nr.9..
Din cele de mai sus rezultă că aceste cote au fost modificate doar pentru unele categorii de contribuabili, cota de 5,5% fiind așadar aplicabilă doar persoanelor care obțin venituri din salarii sau asimilate salariilor, nefiind aplicabilă persoanelor care obțin venituri dintr-o profesie liberală.
Așa fiind, în raport de toate cele anterior menționate și de prevederile art. 1 din OUG nr.2., art. 8,18 din L. nr.554/2004, a respins acțiunea formulată de reclamantul P. O.-L., ca neîntemeiată. Față de aceasta apar ca neîntemeiate și celelalte petite formulate de reclamant care au fost respinse ca atare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P. O. L. solicitând modificarea acesteia în totalitate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
1. Prin cererea de chemare în judecată pe care subsemnatul a formulat-o în contradictoriu cu C. de A. de S. a J. C., a solicitat: obligarea intimatei la refacerea deciziei anuale pe anul 2009 în sensul recalculării contribuției datorate prin aplicarea cotei de contribuție legale de 5,5%, anularea D. nr. E1211(...) prin care se respinge contestația formulată de reclamant având nr. înreg. 38220/(...) ca fiind nelegală, recalcularea dobânzilor de întârziere și a penalităților constatate în Titlul Executoriu Nr.
2508 /(...), din Dos. exec. 2508/(...), acordarea de daune morale în favoarea reclamantului și suspendarea executării actelor atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.
2. În susținerea cererii a arătat, în esență, că intimata a stabilit în mod greșit plafonul de contribuție ca fiind 6.5%, plafonul legal fiind cel de 5,5%; că D. nr. E121/(...) nu îndeplinește condițiile legate impuse de art. 211 C. Pr. F. că ne-au fost calculate penalități și majorări de întârziere pentru perioade anterioare emiterii titlului de creanță; dar și că modificarea cotei de contribuție reprezintă de fapt revocarea unui act administrativ epuizat.
3. Prin notele de ședință depuse ulterior, a invocat necompetența Casei de A. de S. C. în emiterea deciziei de impunere atacată și în soluționarea contestației formulate potrivit art. 205 C. pr. fise. prin emiterea deciziei nr. E121 din (...), precum și nerespectarea procedurii privind emiterea deciziei de impunere atacate.
4. În plus, pentru a demonstra erorile intimatei în stabilirea debitelor, dobânzilor de întârziere și a penalităților reclamantului către această instituție, a depus și o detaliere a situației contribuțiilor reclamantului, datorate și încasate de C. de A. de S. a J. C., detaliere însoțită de documente justificative (Situațiile contribuțiilor declarate, încasate și restante eliberate de către C. de A. de S., chitanțele doveditoare ale achitării contribuțiilor reclamantului către CAS, corespondența purtată cu CAS, respectiv contestațiile reclamantului și răspunsurile primite la acestea) Din cuprinsul acestor documente, care se regăsesc la dosarul instanței de fond, rezultă că datorită unor erori de calcul și de înregistrări în programul informatizat pe care îl utilizează, intimata i-a perceput penalități pentru plăți pe care în mod obiectiv nu le putea realiza la date anterioare (a se vedea de pildă, decizia anuală pentru anul 2007, care a fost prelucrată greșit cu data scadentă (...), în condițiile în care data scadentă era abia (...), percepându-se pentru această perioadă penalități, care ulterior au fost reca1culate, de asemenea în mod greșit), i-a perceput penalități pentru plăți efectiv realizate (face trimitere la punctele 8, 9 și 10 din Notele de ședință depuse în fața instanței de fond la data de 03 iunie 2011) și i-a modificat în mod nepermis cota de contribuție la C.
5. Prin Sentința civilă nr. 2. iunie 2011, instanța a ales o singură problemă de drept dintre cele care i-au fost învederate de către reclamant pe care a apreciat că se impune să o lămurească: care este cota de contribuție pentru asigurările de sănătate aplicabilă în anul 2009 pentru persoanele care desfășoară o profesie liberală.
6. Precizează faptul că la data de (...), având în vedere Situația contribuțiilor declarate, încasate și restante din data de (...), reclamantul a achitat suma de 4498 lei, cu scopul de a evita curgerea penalităților pentru sumele scadente din contribuția datorată pe anul 2011. Mai concret, dată fiind ordinea de imputare a plăților (adică asupra datoriei celei mai vechi), plățile pe care reclamantul le-a efectuat cu scopul de a stinge datoriile scadente eferente anului în curs (adică prima și a doua tranșă, cu scadență la data de 15 martie, respectiv 15 iunie 2011) s-au imputat asupra penalităților și majorărilor de întârziere pe care le consideră nedatorate și pentru care a și promovat prezenta cerere de chemare în judecată.
Astfel, contribuțiile reclamantului efectiv scadente pentru anul 2011 au rămas neacoperite, în ciuda intenției sale de plată, pentru acestea începând și continuând să curgă penalități. Dată fiind această situație, a achitat suma scadentă de 4498 lei, incluzând și sumele contestate, fără ca aceasta să echivaleze cu o recunoaștere a sumelor contestate ca fiind datorate.
Disfuncționalitatea sistemului de contribuții la C. de A. de S., lipsa de transparență și imposibilitatea realizării unei distincții între sumele recunoscute și cele contestate de către contribuabil (astfel încât să aibă posibilitatea să achite doar sumele pe care le recunoaște, sumele contestate urmând a fi sau nu achitate în funcție de decizia instanței de judecată) l-au obligat practic să efectueze o plată pe care nu o consideră datorată. De altfel, prin adresa înregistrată la CAS C. sub nr. 23589 din 22 iunie 2011, a adus la cunoștință intimatei faptul că efectuarea plății penalităților și majorărilor de întârziere nu semnifică recunoașterea din partea reclamantului a datorării acestor sume și nici renunțarea la contestarea deciziilor atacate prin prezenta.
II. Nelegalitatea hotărârii atacate - lipsa motivării
Hotărârea nu răspunde aspectelor de nelegalitatea deciziilor atacate invocate de către reclamant, constituind prin aceasta o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a D. Omului, astfel cum acesta este interpretat de jurisprudența C. E. a D. O.
Dreptul la un proces echitabil impune evident motivarea hotărârilor judecătorești, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care în circumstanțele concrete ale cauzei "justiția a fost servită". Exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.
Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Cu privire la aceste aspecte, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.
După cum s-a arătat în doctrină, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție. Practica instanței supreme este orientată în sensul că inexistența motivării atrage casarea hotărârii, la fel și o motivare necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării.
Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a C. E. a D. Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate". adică examinate propriu-zis de către instanta sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică. mai ales, în sarcina "tribunalului ", obligatia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor. argumentelor și cererilor de probă ale părtilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de H. c. Ț. de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie
2001).
Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, § 15). Cât privește, spre exemplu, cauza Albina c. România (hot. din 28 aprilie 2005, § 30), Curtea relevă că orice hotărâre judecătorească trebuie motivată, astfel încât judecătorul să răspundă tuturor argumentelor prezentate de părți. A. obligație este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hot. Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Reclamantul este de acord că instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei, dar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea subsemnatei de un veritabil acces la justiție. R.-ne la hotărârea atacată, observăm că instanta nu a luat în considerare niciunul din argumentele pe care reclamantul le-a prezentat în sustinerea nulitătii deciziilor atacate. Singurul paragraf din hotărâre care se constituie în motivarea solutiei pronuntate nu reprezintă decât o preluare aproape fidelă a argumentului invocat prin întâmpinare de către intimată în sensul că persoanele care exercită o profesie liberală ar datora contribuție la CAS în cotă de 6,5%.
Argumentele reclamantului, susținute de asemenea cu texte legale, în sensul că, în realitate, cota de contribuție datorată de către persoanele care exercită profesiuni liberale este de 5.5% nu au fost reținute și analizate de către instanța de judecată. Va detalia cu ocazia susținerii netemeiniciei hotărârii atacate.
În ceea ce privește aspectele de ordin procedural ce țin de nelegala emitere a deciziilor atacate, instanța nici măcar nu aduce vreo referire la acestea, ignorând complet susținerile reclamantului, în ciuda faptului că a insistat asupra acestora atât prin notele de ședință cât și prin concluziile scrise ce au fost depuse la dosarul cauzei. Astfel, nu se răspunde problemei necompetenței Casei se A. de S. în emiterea deciziilor atacate, împrejurare care atrage nulitatea absolută a acestor acte, nu se arată considerentele care au format convingerea instanței în sensul că s-ar fi respectat procedura prevăzută de art. 9 alin. (1) C.Pr.Fisc coroborat cu art. 43 alin. (2) lit. j) C.Pr.Fisc. privind emiterea deciziei de impunere, la fel cum nu se face nicio mențiune cu privire la lipsa de motivare a D. nr. E121/(...).
Or, această atitudine ne convinge de împrejurarea că instanța de fond nu a luat în considerare și nu a analizat problemele procedurale învederate, în condițiile în care acestea sunt apte să atragă nulitatea absolută a actelor, atacând direct problema de fond pe care, oricum a interpretat-o strict prin prisma susținerilor intimatei. S-a trecut astfel, în mod nepermis, peste etapa verificării legalității de procedură a deciziilor contestate, instanța neîndeplinindu-și obligația de a răspunde motivat argumentelor invocate de către părțile unui litigiu și făcându-se prin aceasta vinovată de încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Consideră că față de circumstanțele concrete ale cauzei, față de argumentele punctuale pertinente pe care le-a furnizat prin cererea de chemare în judecată, față de conținutul amplu al înscrisurilor depuse în probațiune și față de răspunsurile primite la interogatoriul luat intimatei
(răspunsuri vagi, contradictorii, neclare, chiar lipsa unui răspuns la unele întrebări), hotărârea instanței de fond constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil. În acest sens, într-un alt caz (Pronina c. Ucraina, hot. din 18 iulie 2006), Curtea Europeană a D. Omului a constatat că, prin ignorarea completă a unei susțineri precise, pertinente și importante a acțiunii reclamantei, instanțele interne și-au încălcat obligațiile ce le revin în baza art. 6 din Convenție. O bună administrare a justiției presupune că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează. Întinderea acestei obligații variază În funcție de natura deciziei și trebuie să se analizeze În lumina circumstanțelor fiecărei spețe" (cauza Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29 ; în același sens, cauza Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; cauza Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34; cauza Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7 aprilie
2005, § 15). Chiar și jurisprudența instanței supreme din România se înscrie în aceeași orientare de criticare a motivării defectuoase. Astfel, în D. nr.
6814 din 3 decembrie 2004 a Înaltei Curți de C. și Justiție s-a arătat că "În raport cu art. 261 și art. 304 pct. 7 C. pr. civ., hotărârea este casabilă dacă nu cuprinde, explicit, motivele admiterii sau respingerii fiecăreia din cererile făcute prin acțiune, nu se examinează probele și nu se răspunde la toate apărările formulate de părți".
Hotărârea pronunțată în soluționarea prezentei cauze corespunde perfect modelului de hotărâre care nu respectă exigența motivării, așa cum rezultă din cele ce preced:
1) a invocat necompetența CAS de a emite deciziile atacate, arătând că potrivit art. 216, art. 261 alin. 2 și alin 4 din L. nr. 9. competența materială specială a caselor județene de asigurări de sănătate este limitată la faza executării silite, aceste entități neavând atribuții în fazele anterioare executării silite, cum ar fi etapa stabilirii impozitelor și taxelor, efectuarea inspecției fiscale sau soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale. Instanța nu a răspuns argumentelor reclamantului;
2) a invocat nerespectarea procedurii privind emiterea deciziilor de impunere față de obligativitatea "audierii contribuabilului" la un moment anterior emiterii deciziei. Nici acest aspect nu a fost analizat de către instanța de judecată;
3) a invocat lipsa motivării deciziei nr. EI21/(...), arătând că aceasta nu evidențiază motivul legal pentru care s-a schimbat cota de 5,5 % în 6,5%, ci pur și simplu susține fără nici un temei că un text legal nu este aplicabil în persoanelor care desfășoară profesiuni liberale la calculul contribuției C., fiind emisă, din acest punct de vedere, cu încălcarea art. 211 din C Proc Fise. Un alt argument care a fost trecut cu vederea de către instanța de fond la pronunțarea soluției contestate;
4) de asemenea, a arătat că prin modificarea cotei de contribuție, după ce reclamantul a achitat toate sumele ce au fost stabilite în sarcina sa, nu reprezintă altceva decât o revocare nepermisă a unui act administrativ epuizat: reclamantul și-a achitat datoriile aferente pe anul 2009 către C. C. anterior emiterii D. de regularizare. Din momentul realizării plății, raportul juridic dintre reclamant în calitate de debitor și C. în calitate de creditor s-a epuizat.
D. de impunere nu își mai producea efectele obligaționale față de mine, deci nu mai putea legal fi revocată de către autoritatea emitentă prin modificarea continutului ei (schimbarea modalității de calcul a contribuției). Și a acest argument a rămas fără o reacție din partea instanței, chiar și în condițiile în care reclamantul a solicitat expres aplicarea art. 225 C. Pr.Civ., raportat la împrejurarea că problema a făcut obiectul unei întrebări la interogatoriul adresat intimatei (întrebarea nr. 9), rămasă fără răspuns.
Din cele arătate rezultă cu evidență faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în ceea ce privește judecarea cererii obiect al prezentului dosar. Indiferent de valoarea obiectului cererii, are dreptul ca aceasta să fie tratată cu seriozitate și cu respectarea tuturor exigențelor ce formează conținutul noțiunii de "proces echitabil" așa cum apare aceasta definită în jurisprudența C. de la S. Pe de altă parte, solicită instanței să aibă în vedere faptul că scopul pe care îl urmăresc prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată este acela de a aduce relațiile dintre reclamant și CAS la un punct la care să aibă posibilitatea, în condiții de transparență, să verifice plățile imputate și să plătească doar ceea ce datorează. Acest lucru nu este posibil la momentul de față, când intimata îi impută penalități pentru care nu reușește să aducă explicații legale, când i se impută penalități pentru sumele achitate și când, în ciuda bunei sale voințe de a se elibera de datoriile trecute și de a urmări cu conștiinciozitate datoriile viitoare este atras într-un cerc vicios în care nu mai poate deține controlul asupra propriilor contribuții.
III. Aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate
Prin întâmpinare a depusă la dosar de către C. de A. de S., se arată că persoanele care desfășoară activități independente ar datora o cotă de contribuție de 6,5%, întrucât nu fac parte din categoria de contribuabili la care se referă OUG nr. 2.. Hotărârea instanței de judecată preia această motivare (de altfel singura care se regăsește în întreaga hotărâre) pentru a respinge cererea reclamantului de chemare în judecată.
Solutia instantei este netemeinică: conform art. 1 OUG 2. coroborat cu art. 257 alin. 2 și art. 1581 din L. 9. privind reforma în domeniul sănătății, cota de contribuție pentru asigurații la CAS e de 5,5% din venitul net anual.
Cota de contribuție a fost stabilită prin legi speciale anuale care derogă de la forma inițială a art. 257 din L. nr. 9. (potrivit căruia cota de contribuție este de 6,5%), atât pentru anul 2008, cât și pentru anul 2010, după cum urmează: L. 3. pentru anul 2008, L. nr. 3. și L. nr. 11/ 2009 pentru anul
2010 stabilesc ambele cota de 5,5% pentru calculul contribuției. În toți acești ani legile nu făceau distincție între angajați și cei care realizează venituri din activități independente la aplicarea cotei unice stabilite de 5,5
%. E. ilogică și lipsită de temei legal interpretarea potrivit căreia în anul
2009 legiuitorul ar fi avut intenția să facă distincție între cele două categorii de contribuabili cu privire la cota aplicată. A. cu atât mai mult cu cât interpretarea a venit ulterior stabilirii de către însăși CAS a cotei aplicabile pentru anul 2009.
În fine, trebuie observat faptul că la nivelul C. C. există o interpretare total diferită cu privire la aceeași chestiune: pe de-o parte, C. C. a acceptat declarația depusă de reclamant, a calculat contribuția de asigurări sociale de sănătate prin aplicarea cotei de 5,5% și a prelevat această cotă în cursul anului 2009; pe de altă parte, la începutul anului 2011 C. C. și-a modificat opinia, în contextul transmiterii unei adrese necunoscute nouă de către C.
N. de A. de S., aplicând o cotă majorată de 6,5%. În opinia reclamantului, cea din urmă soluție nu poate fi primită pentru următoarele motive: o asemenea conduită reprezintă o încălcare gravă a principiilor comunitare ale securității juridice și încrederii legitime, întrucât o cotă de impozitare extrem de importantă este stabilită arbitrar de către o autoritate publică, în cursul sau după finalizarea exercițiu lui bugetar respectiv. În plus, indiferent de conținutul adresei transmise de C. N. de A. de S., principiul legalității se opune derogării de la un act juridic cu forța legii (O.U.G. nr. 2.) printr-un act cu valoare juridică îndoielnică sau inexistentă, cum este această adresă.
Solicită instanței a observa că însăși atitudinea intimatei față de modificarea cotei de contribuție demonstrează că interpretarea reclamantului este cea corectă: prin răspunsurile oferite la întrebările adresate în cadrul interogatoriului, ni se arată vag că modificarea de opinie ar fi intervenit datorită unor interpretări eronate a dispozițiilor legale. Astfel, pentru a impune o nouă tranșă restantă pentru care s-au perceput și penalități, intimata nu face altceva decât să-și invoce propria culpă în interpretarea unor texte de lege. E. o atitudine nepermisă într-un sistem social normal și civilizat, în care consecințele unei eventuale erori sunt suportate de partea responsabilă de comiterea erorii.
Totuși, prima instanță s-a abținut să-și exprime poziția cu privire la aceste aspecte care vizează și afectează mai presus de orice viața socială a cetățenilor.
Având în vedere aceste aspecte, solicită să se admită recursul așa cum a fost formulat și să modificați hotărârea atacată în sensul admiterii cererii reclamantului de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
În drept s-au invocat prevederile: art. 20 L. nr. 554/2004 .
Deliberând asupra recursului, Curtea constată următoarele:
Problema ridicată în speță sub aspectul primului motiv de recurs este aceea de a ști dacă instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale pertinente incidente în materie, mai precis dacă a stabilit corect că recurentul reclamant datorează diferențe de contribuții la fondul național unic de asigurări de sănătate, prin aplicarea unui procent de 6,5% în loc de
5,5% cum i s-a calculat inițial.
Curtea apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică sub acest aspect.
Astfel, aferent anului fiscal 2009 pentru stabilirea regimului și cotei de contribuție la asigurările de sănătate se pune problema interpretării dispozițiilor OUG nr. 226 din 30 decembrie 2008.
OUG nr. 2. privind unele măsuri financiar bugetare a fost declarată constituțională prin D. nr. 1166 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională publicată în Monitorul Oficial nr. nr. 750 din 10 noiembrie 2010.
Conform art. 2581 alin. 1 din L. nr. 9. privind reforma în domeniul sănătății cotele de contribuții prevăzute la art. 257 si 258 se pot modifica prin legea bugetului de stat.
Astfel prin art. 1 din OUG nr. 2. s-a prevăzut că:
1) Pentru anul 2009, cotele de contribuții pentru asigurările de sănătate, prevăzute de nr. 9. privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, se stabilesc după cum urmează: a) 5,5% pentru cota datorată de angajat, prevăzută la 257 din L. nr. 9., cu modificările și completările ulterioare; b) 5,2% pentru cota datorată de angajatori, prevăzută la 258 din L. nr. 9., cu modificările și completările ulterioare; c) 10,7% pentru cota datorată de persoanele prevăzute la 259 alin. (6) din
L. nr. 9., cu modificările și completările ulterioare.
(2) Cotele prevăzute la alin. (1) se aplică începând cu veniturile aferente lunii ianuarie 2009.
Așa cum s-a constat anterior această ordonanță de urgență a fost constituționalizată, jurisdicția de contencios constituțional reținând în esență că: „În ceea ce privește critica de neconstituționalitate privind emiterea Ordonanței de urgență a G. nr. 2. cu încălcarea dispozițiilor art. 115 din Constituție, întrucât G.ul nu este abilitat să emită ordonanțe de urgență prin care să afecteze dreptul la o indemnizație de asigurări sociale, se observă că interdicția emiterii de ordonanțe în baza unei legi de abilitare în domenii ce fac obiectul legilor organice privește numai ordonanțele simple. În temeiul dispozițiilor art. 115 alin. (4) din Constituție, "G.ul poate adopta ordonanțe de urgență în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora". Curtea constată că, în preambulul ordonanței în discuție, legiuitorul a motivat temeinic caracterul de urgență al acesteia, astfel încât, sub aspectul extrinsec al dispozițiilor de lege criticate, nu ne aflăm în prezența unor cauze de neconstituționalitate.";
Prin urmare și ținând seama de motivarea expusă de G. în preambulul ordonanței de urgență conform căruia intervenția legislativă era imperios necesară fiind determinată „ …de necesitatea stabilirii cotelor de contribuții de asigurări sociale care se vor utiliza începând cu anul 2009 și a cuantumului ajutorului de deces, dat fiind faptul că legea bugetului de stat și legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe acest an, prin care se prevedea nivelul acestora, nu sunt încă adoptate…"; Curtea constată că modificarea cotelor de contribuții pentru asigurările de sănătate stabilite pentru anul 2009 este legală.
Curtea remarcă faptul că reclamantul invocă practic o diferență de tratament între angajați și celelalte persoane care datorează această cotă.
A. distincție este clar precizată în art. 1 alin. 1 lit. a) din OUG nr. 2. și se aplică pe anul fiscal 2009.
Mai precis cota de contribuție la asigurările de sănătate se datorează de exclusiv angajați la cota de 5,5 % iar pentru restul persoanelor cota de contribuție fixată de lege era de 6,5 % norma de modificare a art. 257 vizând exclusiv modificarea cotelor de asigurări de sănătate datorate de angajați adică de persoanele care prestează munca în temeiul unui contract individual de muncă.
Noțiunea de angajat are aceeași semnificație cu noțiunea de salariat prevăzută de art. 10 din L. nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Cum reclamantul recurent nu face parte din categoria ori sfera angajaților care prestează munca în temeiul unui contract individual de muncă și obțin venituri în calitate de salariați ci face parte din categoria persoanelor care desfășoară activitate independentă și obține venituri exclusiv din această activitate acesta datorează contribuția la asigurări de sănătate la cota de 6,5 %.
Aparent confuzia poate părea pertinentă și aceasta este și apărarea susținută de recurent.
Așa cum corect a statuat instanța de fond, în anul 2008 prin L. nr. bugetului de stat nr. 3. au fost stabilite cu titlu general toate cotele de contribuții la asigurări de sănătate la cota de 5,5 %, legea nefăcând nici o distincție între categoriile de contribuabili (art. 9 alin. 3 alin. 2 lit. b).
Or, spre deosebire de L. bugetului de stat din anul 2008 care a privit cotele de contribuții aferente semestrului al II-lea al anului fiscal 2008, pentru anul fiscal 2009 cotele de contribuții s-au modificat doar în ceea ce-i privește pe angajați.
Așa fiind, primul motiv de recurs este nefondat, instanța de fond a aplicat și interpretat corect legea la raportul de conflict dedus judecății.
Cât privește principiul european al securității juridice, Curtea reține la nivel de principiu că analiza acestui principiu trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. art. 2581 alin. 1 din L. nr. 9. privind reforma în domeniul sănătății introdus de pct. 1 al IV din Ordonanța de urgență nr. 88 din 20 noiembrie 2006 pentru modificarea si completarea unor acte normative prin care se acorda drepturi sociale, precum si unele masuri in domeniul cheltuielilor de personal, publicata în Monitorul Oficial nr. 941 din 21 noiembrie 2006, potrivit căruia cotele de contribuții prevăzute la art. 257 si
258 se pot modifica prin legea bugetului de stat.
OUG nr. 88/2006 a fost aprobată cu o completare prin L. nr. 1. publicată în Monitorul Oficial nr. 299 din 4 mai 2007, fără să fie afectată dispoziția legală analizată.
Astfel fiind, cel puțin începând cu anul fiscal 2008 și până în prezent cotele de contribuții la asigurările de sănătate se stabilesc anual prin legea bugetului de stat ceea ce a devenit o constantă în materie.
Astfel fiind, contribuabilul are acces la norma legală care stabilește cota de contribuție la asigurările de sănătate norma legale fiind redactată cu suficientă precizie ca acesta să își poată regla conduita astfel încât să fie în măsură să respecte pe deplin legea.
Chiar dacă în acest interval prin mai multe acte normative succesive s- au modificat cotele de contribuție, dispozițiile legale au fost redactate cu suficientă claritate astfel încât atât autoritatea publică cât și contribuabilii să poată înțelege și aplica legea.
Împrejurarea că în practica administrativă au fost generate diferențe de interpretare și aplicare aceasta nu se datorează în principal legislației incoerente ci altor factori care nu pot fi opuși de reclamantul recurent pentru a dobândi un drept pe care legea nu i-l recunoaște.
Nu este vorba, așadar, despre o schimbare a cotei de 5,5% cu o cotă de
6,5% ci de o practică administrativă neomogenă care, la un moment dat, a intrat pe făgașul legal.
În ceea ce privește competența CAS C. de a emite acte administrative fiscale, după cum constant a reținut Î. Curte în jurisprudența sa, legalitatea unui act administrativ normativ se apreciază în raport cu legea în baza căreia a fost emisă.
În cauză, Ordinul nr. 617/2007, emis de C. pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv de asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului Național Unic de A. S. de S., a fost emis în temeiul dispozițiilor expres menționate din L. nr. 95/206 privind reforma în domeniul sănătății (art. 211 alin.3, 213 alin.3 și 4, art. 216, 256-260 ș.a.) și al Statului Casei Naționale de A. de S., aprobat prin nr. 9. (art. 7, 17 alin.(5) și art. 18 pct. 36).
Î. Curte a apreciat, raportat la prevederile 216 din L. nr. 9., potrivit cu care, în cazul neachitării la termen, conform legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de A., C., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, că dispozițiile art. 35 din Normele metodologice nu au caracter nelegal întrucât nu adaugă la lege și nici nu contravin sensului și spiritului legii în aplicarea căreia au fost adoptate.
Astfel, norma legală cuprinsă în 216 din L. nr. 9. trimite în mod explicit la dispozițiile cuprinse în Codul de procedură fiscală atunci când menționează atribuțiile execuționale ale Casei Naționale de A. de S.
Împrejurarea că dispozițiile cuprinse în art. 35 al Normelor metodologice stipulează și posibilitatea emiterii unei decizii de impunere de către organul competent al CAS nu reprezintă o nelegală adăugare la textul legii sus-arătat care să contravină prevederilor cuprinse în Codul de procedură fiscală, în condițiile în care potrivit art. 141 din acest cod executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, de către organul de executare competent, care în cazul dat este chiar C. N. de A. de S.
Interpretarea sistematică a prevederilor cuprinse în textele examinate conduce așadar la concluzia că prevederile art. 35 din Ordinul Președintelui C. nr. 617/2006 nu depășesc cadrul legal stabilit prin nr. 9., în executarea căruia a fost esențialmente emis și nu contravin legii, în condițiile în care, strict cu privire la obligațiile de plată către Fondul Național Unic de A. S. de S., în cadrul competențelor atribuite caselor de asigurări de sănătate de a aplica măsurile de executare silită sunt incluse și cele de emitere a titlurilor executorii, în condițiile și cu respectarea prevederilor cuprinse în O.G. nr.
92/2003.
O astfel de interpretare apare ca fiind și rațională în condițiile în care, astfel cum corect au arătat și recurentele, gestionarea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, ca fond special ce se constituie din contribuția pentru asigurări de sănătate datorată, se realizează prin C. ca și prin casele de asigurări expres indicate, ceea ce demonstrează că aceste autorități se află direct și nemijlocit în posesia datelor necesare referitoare la cuantumul și natura sumelor datorate și neachitate pentru a putea emite, prealabil executării silite propriu-zise, titlul executoriu, cu respectarea prevederilor art. 141 din Codul de procedură fiscală.
Cu privire la obligativitatea audierii contribuabilului, potrivit art. 9 alin
1 din Codul de proced. fiscală, Curtea achiesează la susținerile intimatei potrivit cărora, în ipoteza în care urmează să se treacă la executare silită, această obligație nu subzistă așa cum de altfel se statuează în alin 2 lit. de al aceluiași articol. Nu trebuie omisă nici vasta corespondență purtată între părți care evidențiază în mod explicit poziția contribuabilului, fără a se mai putea invoca cu succes faptul că a fost lipsit de dreptul la apărare.
Nu se poate reține apărarea formulată de către recurent în sensul că actul administrativ și-a epuizat efectele și nu se putea reveni asupra modalității de calcul a contribuției în condițiile în care decizia nu a fost emisă în urma unui raport de inspecție fiscală și se poate aprecia că se aplică, prin asimilare, art. 86 alin 4 din OG 92/2003:
,, Declarația fiscală întocmită potrivit art. 82 alin. (2) este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia,,
Cu toate acestea, recursul formulat este întemeiat, în parte, sub aspectul nepronunțării și implicit a nemotivării de către instanța de fond asupra petitului privind obligarea pârâtei la calcularea dobânzilor de întârziere și a penalităților constatate în titlul executoriu nr. 2508/(...) din
Dec. nr. 2508/(...).
Deși formulat într-o manieră echivocă și explicitat doar prin concluziile scrise depuse la dosar, petitul în discuție a rămas nesoluționat de către T.
Astfel, reclamantul recurent a depus și o detaliere a situației contribuțiilor sale, încasate de C. de A. de S. a J. C., detaliere însoțită de documente justificative.
Întrucât se invocă existența unor erori de calcul și de înregistrări în programul informatizat pe care îl utilizează pârâta intimată, pentru a nu leza partea de accesul la un dublu grad de jurisdicție, Curtea apreciază că, în baza art. 312 Cod proced. civilă, se impune admiterea recursului declarat de P. O.-L. împotriva sentinței civile nr. 2981 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C. casarea în parte a acesteia în ceea ce privește soluționarea petitului privind obligarea pârâtei la calcularea dobânzilor de întârziere și a penalităților constatate în titlul executoriu nr. 2508/(...) din Dec. nr.
2508/(...).
Vor fi menținute dispoziția privind soluționarea restului pretențiilor reclamantului.
PENTRU ACE. MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul declarat de P. O.-L. împotriva sentinței civile nr. 2981 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C. pe care o casează în parte în ceea ce privește soluționarea petitului privind obligarea pârâtei la calcularea dobânzilor de întârziere și a penalităților constatate în titlul executoriu nr. 2508/(...) din Dec. nr. 2508/(...).
Menține dispoziția privind soluționarea restului pretențiilor reclamantului.
D. este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din (...).
Red.M.H./dact.L.C.C.
3 ex./(...) Jud.fond: C. A. C.
