Decizia nr. 93/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 93/2012
Ședința din data de 11 I. 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. H. JUDECĂTOR M. B. JUDECĂTOR F. T. GREFIER D. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantaa R. B. împotriva sentinței civile nr. 3293 din data de 4 iulie 2011, pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C., în contradictoriu cu pârâta D. G. A F. P. A. DE I. F., având ca obiect - contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta prin avocat A. R. B., în baza împuternicirii avocațiale nr. 8., aflată la fila 15 din dosar, lipsind intimata-pârâtă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza se află la primul termen de judecată, recurs.
De la dosar lipsește dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar aferent recursului promovat.
Prin Serviciul Registratură, la data de (...) intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei întâmpinare, în două exemplare.
Reprezentantul recurentei depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 4 lei, achitată cu chitanța nr. 533000034 din (...) și timbru judiciar de 0,50 lei.
Instanța comunică un exemplar al întâmpinării depusă de intimată.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din
Constituție, art.10 din Legea nr. 554/2004 și art. 3 pct. 3 C.pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Reprezentantul recurentei învederează instanței că, dat fiind faptul că instanța de fond nu a luat în considerare aspectele de drept invocate, argumentele din acțiunea introductivă au fost preluate în susținerea recursului, nefiind vorba despre o excepție de nelegalitate propriu-zisă.
Nemaifiind excepții de invocat și cereri de formulat, instanța acordă cuvântul în susținerea recursului, cu solicitarea ca în pledoaria sa să se refere și la aspectele de nelegalitate ale hotărârii contestate.
Reprezentantul recurentei solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civile nr. 3293 din 4 iulie 2011pronunțată de Tribunalul Cluj, în sensul admiterii contestației formulată împotriva deciziei de impunere nr. 36806/(...) privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități independente în mod individual sau într-o formă de asociere
Susține apărătorul recurentei că potrivit art. 11 Cod de proc. fiscală în cazul în care se stabilește o taxă sau un impozit, autoritatea fiscală poate să recalifice o tranzacție dându-i acesteia o valoare economică. Ca o consecință a acestei recalificări se emite o decizie de impunere care stabilește baza cotei de impunere, însă în speță această recalificare nu a existat, prin urmare nu există o bază de impunere cu privire la vânzări de imobile.
În privința nelegalității controlului, susține reprezentantul recurentei că deși s-au aplicat prevederile art. 95 Cod pr. fiscală, în speță își găseau aplicare dispozițiile art. 772 Cod pr. fiscală care privește verificarea unei tranzacții în cazul controlului fiscal. Încadrarea tranzacțiilor cu proprietăți imobiliare în sfera de aplicare a TVA vine în contradicție cu prevederile art. 83 al. 3 lit. f) Cod pr. fiscală conform căruia nu se depun declarații de impunere pentru venituri din transferul proprietății imobiliare.
Susține reprezentantul recurentei că verificarea putea fi efectuată de către inspectorii fiscali doar în momentul în care se dădea o valoare economică unei tranzacții efectuate. Atât timp cât tranzacția nu a fost reclasificată pentru a i se da valoare economică, apreciază că nu există un obiect al controlului fiscal.
De asemenea relevă că anterior efectuării controlului trebuie respectate o serie de proceduri prealabile, care conferă contribuabilului dreptul de a-și pregăti apărarea și pentru a fi avizat în ceea ce privește controlul, proceduri care nu au fost efectuate în cazul recurentei.
Se invocă de către reprezentantul recurentei prevederile art. 72 Cod pr. fiscală, referitor la obligația de înregistrare fiscală pentru tranzacțiile imobiliare , coroborat cu art. 127 al. 2 Cod fiscal, conform căruia constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, cu scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, precum și normele de aplicare ale art. 127 al. 2 și art. 31 din Constituția României.
Deși la nivelul anilor 2007, 2008 și 2009 au existat mai multe interpelări ale organelor financiare pentru a se lămuri dacă art. 127 al. 2 este sau nu aplicabil persoanelor fizice iar la acel moment nu a existat o poziție clară a ministerului în sensul ca persoanele fizice care desfășoară activitate de vânzare de imobile - construcții sau terenuri destinate construcțiilor - sunt obligate să plătească T. În ceea ce privește continuitatea nici un moment nu a fost definită această noțiune, prin urmare nicio persoană fizică nu ar putea avea cunoștință de data la care trebuia să devină plătitor de T.
În actul de control se poate observa că în anul 2007 au fost efectuate mai multe tranzacții care au depășit pragul de 35 000 euro, iar ca o consecință urma ca în anul fiscal 2008 să fie plătitor de TVA, iar în funcție de tranzacțiile din anul
2008 s-a stabilit acea taxă pe valoare adăugată.
În ceea ce privește cuantumul de 35 000 euro, s-a făcut trimitere la art. 152 al.1 care reglementează din punct de vedere fiscal obligațiile intreprinderilor motiv pentru care apreciază că acest cuantum este cel puțin discutabil în privința persoanelor fizice.
Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului și acordarea cheltuielilor judiciare reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Curtea, raportat la concluziile părților prezente și actele dosarului, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3293 pronunțată la data de (...) în dosar nr.(...) al
T.ui C. a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta R. B. în contradictoriu cu D. G. a F. P. - A. de I. F. C.-N.
Pentru a dispune astfel instanța a reținut că din conținutul documentelor ce au stat la baza emiterii deciziei de impunere reiese că în perioada (...) - (...) au fost efectuate cinci tranzacții imobiliare în sumă de 144.250 lei și în luna iulie
2007 reclamanta împreună cu soțul au depășit plafonul de scutire de TVA în valoare de 35.000 euro prevăzut de art. 152 al (1) din Codul de procedura fiscală.
Prin urmare, se reține ca sunt deplin aplicabile dispozițiile art.153 alin.1 lit. b din Legea nr.571/2003, potrivit cărora persoana impozabilă trebuie sa solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent daca în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire prevăzut la art. 152 al.(1), în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau depășit acest plafon.
Astfel, reclamanta a devenit plătitor de TVA la data de (...), iar această obligație a fost constatată de I. fiscală, cu consecința stabilirii de obligații fiscale aferente tranzacțiilor taxabile realizate de reclamanta după această dată.
A. din Legea nr.571/2003 definește persoana impozabilă ca fiind orice persoană care desfășoară activități economice, incluzând și persoana fizică, textul legal trebuie interpretat în sensul că este aplicabil în aceeași măsură persoanelor fizice și juridice.
Apoi, operațiunile efectuate de reclamanta, anume vânzarea de terenuri nu sunt operațiuni scutite de la plata TVA, art. 141 al.(2) , aplicabil începând cu data de 1 ianuarie 2008, enunță operațiunile care sunt scutite de taxa, așa încât nu exista un temei legal în virtutea căruia reclamanta să fie exonerat de aceasta obligație.
Majorările de întârziere la taxa pe valoare adăugată reclamanta le datorează bugetului de stat, fiind stabilite pentru debitul de plată aferent tranzacțiilor efectuate în perioada (...) - (...).
Potrivit prevederilor art. 119 din Codul fiscal pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată se datorează după acest termen majorări de întârziere, iar nivelul acestora este de 0.1% pe zi de întârziere începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență si până la data stingerii datoriei.
Împotriva soluției menționate a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii în sensul admiterii contestației ; cu obligarea pârâtei la cheltuieli în toate fazele de judecată.
Reinterând argumentele aduse în fața primei instanțe recurenta arată în esență că nu există o bază de impunere cu privire la vânzări de imobile; obiectul actului de control nu este posibil pentru ca baza de impunere a unei persoane fizice vânzător de imobil și nedeclarata fiscal ca plătitoare de TVA nu este constituită fiind inexistentă; în cauză este vorba de o interpretare și aplicare greșită a art.72 C.pr.fiscală (obligația de inregistrare fiscală alin.1 lit.e deoarece pentru tranzacțiile imobiliare care implică notarul nu avea obligația de declarare conform art.95 C.. In dezvoltarea acestor argumente recurentul arată că în condițiile codului fiscal art.1 și ale codului de procedură fiscală art.85, art.86 și art.42 consecința fireasca a reclasificării tranzacției este aceea a emiterii unei decizii de impunere care să includă pe lângă categoria de taxă, baza de impunere precum și cuantumul acesteia pentru fiecare perioadă impozabilă - la data tranzacției. Până la data reclasificării nu există baza de impunere pentru persoana fizică care vinde un imobil. Pentru impozitele pe venit reținute la sursa persoana fizică nu are obligații fiscale iar impozitul pe venit de tranzacții imobiliare nu poate fi controlat la persoana fizică ci verificarea unei tranzacții se face în cadrul controlului fiscal al notarului urmându-se procedura art.772 C. în cazul corectarii erorilor Încadrarea tranzacțiilor cu proprietăți imobiliare în sfera de aplicare a TVA vine în contradicție cu art.83 alin.3 lit.f . Verificarea sa ar fi putut fi efectuată doar în urma reîncadrării formei unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției. ANAF nu a procedat la reîncadrare și nici nu a emis o decizie de impunere care să fie premisă unei baze de impunere care generează controlul. În baza art.87 C.pr.fiscală decizia de impunere trebuie să includă baza de impunere dar cum persoana fizică nu are obligația să depună declarații de venit baza de impunere nu poate fi determinată legal.
Neexistand prevederii legale pentru o bază de impunere cerută legal nu se poate face nici un calcul a TVA în cazul unei reclasificări pentru ca neexistând obligația unei declarații de impunere nu exista baza de impunere, dar nici nu exista evidența fiscală.
Cu privire la argumentul constând în aceea că nu este posibil obiectul actului de control se arată că procedura obligatorie impunea înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declarației, dreptul de a fi ascultat și a exprima un punct de vedere, reîncadrarea corespunzătoare, înregistrarea fiscală, comunicarea contribuabilului a înregistrării și a faptului că poate contesta reîncadrarea, verificarea ANAF.
Nerespectarea acestor proceduri este un act abuziv.
În ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor se arată că la aplicarea prevederilor speciale de reclasificare ale art.11 trebuie considerate prevederile art.153 alin.1 C. coroborat cu art.127 C. și normele metodologice art.127.3(1) care nu prevăd recalificarea. Nefiind definită continuitatea, deci una din condițiile cumulative rezultă că autoritățile fiscale consideră că orice vânzare peste 35.000 euro ar trebui să fie generatoare de TVA deci toate vânzările peste suma menționată de persoana fizică să fie obligate la înscriere ca plătitor de TVA pentru ca cealaltă condiție cumulativ nu este definită. Aplicarea plafonului întreprinderii nici pentru că nu exista baza legală de transformare a unei persoane fizice în întreprindere mică iar utilizarea improprie a plafonului este greșită. În opinia sa plafonul este luat din contextul art.152 alin.1, textul referindu-se exclusiv la scutirile aplicate persoanei impozabile - întreprindere mică și nu persoanei fizice. Pentru o aplicare corectă a reîncadrării potrivit art.11
C., codul ar fi trebuit să reglementeze reîncadrarea persoanei fizice specific ca persoană impozabilă și nu să fie arbitrar clasificat.
Totodată se arată că încadrarea și răspunderea pentru tranzacții imobiliare din patrimoniu personal făcute la notariat este reglementată de art.771 (6) C. unde nu exista aceste obligații notarul fiind încadrat de lege ca plătitor de venituri cu reținere la sursă. Activitățile economice desfășurate independent sunt impozitate și definite potrivit art.,41 art.46 C. ,vânzarea de imobile din patrimoniul personal nu este descrisă ca activitate economică independentă iar obligativitatea plății TVA conform art.127 C. nu încadrează această activitate la cele ale căror specific necesită o declarație de impunere. A. C. nu are aplicabilitate pentru ca temeiul de exploatare a bunurilor corporale nu se referă la înstrăinarea prin vânzare a respectivelor bunuri ci păstrarea bunurilor pentru folosirea continua cu diminuarea valorii lor prin utilizarea sub forma de închiriere, leasing, etc. pe perioada de amortizare. R. că vânzările din patrimoniu personal făcute la notariat și reglementate de art.771 Cod fiscal nu se încadrează în cele patru condiții cumulative ale art.126 pentru ca trei condiții nu sunt indeplinite.Punctul 152 din norme adauga la lege si in acest fel sunt încălcate dispozițiile codului fiscal si ale constituție. Din interpretarea art.83 (3) lit.g C. coroborat cu art.94 C.pr.fiscală, art.1512 din HG nr.44/2004 rezultă teza potrivit căreia persoanele fizice nu au obligația de a depune declarații la înstrăinare și nu pot fi controlate fiscal prin inspecție. A. teză este una corectă și rezultă și din faptul că se coroborează cu aceea a art.95 C.pr.fiscală unde se stabilește regula că pot fi subiecte de inspecție fiscală persoanele care au obligația de reținere la sursă a impozitelor și taxelor. Or persoana fizică ce vinde un imobil nu are obligația de reținere la sursă a vreunui impozit. Baza de impunere se constituie la momentul vânzării iar impozitul se reține de notarul care a autentificat actul care conform legii este persoana căreia i se constituie baza de impunere și nu se aplică persoanei fizice. Sensul art.127 C. are un înțeles diferit de D. nr.112/2006. După cum prevede art.12 din acest din urmă act ,,Statele membre pot considera că persoana impozabilă orice persoană care efectuează în mod original o operațiune legată de activitățile prevăzute la art.9 alin.1 ar însemna că este un car din codul civil art.4 alin.2 „ în caz de neconcordante au prioritate reglementările internaționale. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost să schime prevederile Codului civil și ale codului comercial pentru a reflecta prevederile cu privire la încadrarea de comerciant pentru tranzacțiile imobiliare și obligativitatea TVA atunci art.127 C. ar fi avut un înțeles clar iar art.83 alin.3 lit.g ar fi fost formulat în așa fel încât să se armonizeze cu obligația de deducere TVA .
În plus dacă legiuitorul ar fi dorit plata TVA la tranzacțiile imobiliare atunci în cadrul art.77 sau în cadrul art.41 C. ar fi prevăzut clarificarea corectă a vânzărilor persoanei fizice în funcție de activitate respectiv plata unui impozit pe venit pentru tranzacțiile nepurtătoare de TVA și plata unui impozit pentru activitățile purtătoare de T. D. normelor metodologice adaugă la ipoteza reglementată de art.127 C.. Din analiza acestui text rezultă teza potrivit căreia pot fi edificate activități economice ce generează obligația de plată a TVA activitățile desfășurate de producători, comercianti, prestatori de servicii precum si activitati de exploatare a bunurilor corporale sau necorporale. În niciuna din situații nu se poate asimila însă și situația vânzării de locuințe din patrimoniu personal. Cel care vinde imobile din patrimoniu personal nu poate fi calificat producător comerciant iar exploatarea presupune folosința nu ipoteza valorificării prin vânzare. D. din norme sunt nelegale deoarece contravin art.1 și art.5 C., aceste ultime referințe instituind regula potrivit căreia prin norme se face numai aplicarea codului și convențiilor de evitare a dublei impuneri fără a se putea completa. Nelegalitatea normelor rezidă și din perspectiva art.139 din același act întrucât impozitele și taxele nu se pot reglementa decât prin acte normative emise de P.
În fine se arată că fără declarații de impunere nu se poate calcula baza de impozitare și nu se poate stabili legal TVA chiar dacă legea ar spune că ar trebui datorat. Persoanele fizice supuse tranzacționării sub jurisdicția codului civil nu au obligația să depună nici o declarație sau să țină vreo evidență indiferent dacă au patrimoniu personal sau comercial. Trecerea unei persoane în sfera de aplicare a TVA nu este posibilă pentru că vine în contradicție cu art.83 care nu face diferențiere între patrimonii sau dacă este sau nu în activitate economică a persoanei fizice. Tocmai din acest motiv impozitul pe venitul din transferul proprietății imobiliare din patrimoniu personal este prevăzut de art.77 C. este aplicat unei tranzacții încadrate de codul civil și este declarat de notar înainte de autentificarea actului acesta având obligații de stabilire, reținere și plata a impozitelor pe venit, persoanele fizice fiind beneficiar de venituri și nu contribuabil anexa 1A Ordinul Ministerul Finanțelor Publice nr.330/2007 formular 2008 în care vânzător este încadrat ca beneficiar de venit.
Răspunzând celor invocate prin întâmpinare intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat în considerarea că nu se invocă motive de nelegalitate a hotărârii iar principiile ce guvernează raportul juridic dedus judecății sunt cele instituite de art.85 din OG nr.92/2003, art.127 alin.1, art.126 și art.153 din Legea nr.571/2003.
Tot astfel se arată ca susținerile reclamantului recurent legate de faptul că obiectul actului de control nu este posibil pentru ca baza de impunere a unei persoane fizice nu este constituită nu pot fi reținute deoarece așa cum rezultă din raportul de inspecție, petentul avea obligația legală în ceea ce privește înregistrarea ca plătitor TVA și evidențierea operațiunilor economice efectuate iar organele de inspecție nu au făcut altceva decât să constate neîndeplinirea prevederilor și să ia măsuri . Din aceste considerente pentru cele 5 tranzacții efectuate pentru care organul de control și soluționare a contestațiilor a stabilit ca fiind efectuate după data la care reclamanta a devenit plătitor de TVA urmează să achite taxa prin aplicarea procentului sutei marite.
Analizând recursul declarat prin prisma argumentelor aduse și a apărărilor formulate Curtea reține următoarele:
În urma verificărilor efectuate organele fiscale au reținut că în perioada (...)
- (...) reclamanta și soțul au desfășurat activități economice cu caracter de continuitate constând în tranzacții imobiliare - înstrăinare a 27 parcele de teren - operațiuni ce impuneau înregistrarea ca plătitori de TVA implicit plata unor obligații fiscale sens în care a și fost stabilită o atare obligație.
Cele stabilite de organele fiscale au fost contestate însă contestația a fost respinsă prin decizia nr.337/2010.
Nemulțumita fiind însă reclamanta s-a adresat instanței în considerarea argumentelor mai sus descrise respectiv că reținerile organelor fiscale sunt greșite deoarece nu există o bază de impunere, nu este emisă o decizie sub acest aspect, persoanele fizice nu aveau obligația să depună declarație, obiectul actului de control nu este posibil pentru că baza de impunere este constituită, au fost interpretate greșit dispozițiile fiscale, art.127 C. nu este aplicabil s.a.
Față de cele susținute organele fiscale au susținut în esență că pentru activitățile desfășurate era necesară înregistrarea, aceste activități au caracter de continuitate și deci sunt operațiuni supuse taxei.
În contextul disputei problema ce trebuie lămurită este aceea dacă reclamanta se poate circumscrie sferei persoanelor impozabile și dacă operațiunile desfășurate sunt supuse taxei pe valoarea adăugată.
Persoana impozabilă în sensul art.127 C. este considerată orice persoană care desfășoară de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin.2 oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. În sensul normei activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii inclusiv activitățile extractive , agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. Tot astfel constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Persoana impozabilă din punct de vedere a taxei pe valoarea adăugată este persoana fizică, grupul de persoane, instituția publică, persoana juridică precum și orice entitate capabilă să desfășoare o activitate economică.
Așadar o persoană fizică reprezintă o persoană impozabilă în sensul titlului VI privind taxa pe valoarea adăugată din codul fiscal dacă acesta desfășoară activități economice de natura celor prevăzute la art.127 alin.2 oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.
Normele metodologice în explicitarea prevederilor art.127 alin.2 C. precizează că nu are caracter de continuitate în sensul normei arătate obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea în scopuri personale.
Prin modificările intervenite ulterior prevederilor pct.3 alin.1 din titlul VI din același act normativ. Se arată că în sensul art.127 alin.2 C. obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată activitate economică cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art.127 alin.2 din Codul fiscal.
Actele dosarului relevă că reclamanta în perioada (...) - (...) a procedat la înstrăinarea a 27 parcele de teren mai exact a încheiat un nr. de 20 tranzacții imobiliare. Ori în această situație raportat la numărul tranzacțiilor se poate constata caracterul repetat de continuitate al activității cu scopul obținerii de venituri, respectiv ca opțiuni efectuate cu caracter de continuitate reprezintă o activitate economică.
Desigur susține reclamanta că vânzarea nu intră în categoria activităților desfășurate în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate respectiv nu este o activitate economică. Susținerile nu pot fi primite deoarece numărul mare de tranzacții într-o perioadă de peste un an desfășurată nu se relevă a fi activitate în chip accidental. Activitățile se relevă a fi desfășurate în mod continuu într-un scop de profit. O atare activitate este una economică iar aceasta a fost deseori reținută în jurisprudența instanței în contextul soluționării conflictelor de competență cât și a dosarelor ce au vizat contestate TVA pentru vânzare de apartamente.
În plus nu este lipsit de relevanță a arăta că o atare abordare pare a fi în acord cu jurisprudența CEJ în materie. Curtea în cauzele conexate C180 -i C181 a statuat în sensul că livrarea unui teren destinat construcției trebuie considerată supusă taxei pe valoarea adăugată în temeiul legislației naționale a unui stat membru în cazul în care statul respectiv face uz de posibilitatea prevăzută de D. 2. privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată astfel cum a fost modificată prin directiva 2. independent de caracterul permanent al operațiunii sau de aspectul dacă persoana care a efectuat livrarea exercită activitate de producător comerciant sau de prestator de servicii măsură în care acesta operațiune nu constituie o simplă exercitare a dreptului.
Dacă persoana în vederea realizării vânzării terenului ia măsuri active de comercializare a terenului prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător de un comerciant sau de un prestator de servicii în sensul articolului 9 alin.1 al doilea paragraf din directiva 2. astfel cum a fost modificată prin directiva 2. acesta persoană trebuie considerată ca exercită o activitate economică în sensul articolului menționat și în consecință trebuie considerată persoana impozabilă în scopuri de taxa pe valoare adăugată.
Prin urmare în condițiile în care reclamanta a utilizat mijloace similare celor adoptate de comercianți - prin tranzacții continue de vânzare - aceștia exercită activitate economică și ca atare activitatea este supusă taxei.
Susține însă reclamanta că operațiunile desfășurate nu intră în sfera de aplicare a taxei. Potrivit Codului fiscal în sfera de aplicare a taxei se includ operațiuni care îndeplinesc cumulativ mai multe condiții și anume: constituie livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plata, livrarea se realizează de o persoană impozabilă astfel cum este definită de art.127 alin.1 iar livrarea bunurilor rezultă din una din activitățile economice prevăzute la art.127 alin.2.
Ori reclamanta așa cum s-a arătat mai sus a realizat activitate economică în sensul normelor fiscale și cele statuate în jurisprudența CJUE. În plus are și calitatea de persoana impozabila așa cum rezultă din dispozițiile art.153 din Legea nr.571/2007. Potrivit normei menționate orice persoană impozabilă trebuie să declare începerea, schimbarea și încetarea activității sale ca persoană impozabilă. Condițiile în care persoanele impozabile se înregistrează ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată sunt prevăzute de legislația privind înregistrarea fiscală a plătitorilor de impozite. În speță în perioada supusă verificării reclamanții au efectuat tranzacții ce au depășit plafonul cerut de normele fiscale, astfel că aveau obligația să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA potrivit art.152 alin.3.
Potrivit acestei norme sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată persoanele impozabile a căror cifră de afaceri declarat sau realizată este inferioară plafonului de 200.000 lei denumit în continuare plafon de scutire dar acestea pot opta pentru aplicarea regimului normal de taxă pe valoarea adăugată.
În acest context al normei și veniturilor realizate din tranzacții reclamanta avea obligația înregistrării ca plătitor de taxă în regim normal în termen de 10 zile de la depășirea plafonului obligație care nu a fost îndeplinită. Cum obligația nu a fost îndeplinită în mod corect organele de inspecție au stabilit obligații suplimentare aferente tranzacțiilor iar din această perspectivă hotărârea primei instanțe nu este greșită.
Susține însă reclamanta că întrucât tranzacția s-a realizat în forma autentică obligațiile fiscale sunt cele stabilite în sarcina notarului.
Susținerea este lipsită de relevanță deoarece obligația biroului notarial este distinctă de orice obligație a unei persoane impozabile de face tranzacții.
Lipsite de relevanță sunt și celelalte susțineri ale reclamantei deoarece se pornește de la o premisă greșită întrucât activitatea desfășurată așa cum s-a arătat este una economică iar raportat la plafonul realizat există obligația declarării și respectiv a taxării activității.
Așadar constatând că nu sunt motive întemeiate, în baza art.312
C.pr.civ. va da o soluție de respingere a recursului declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta R. B. împotriva sentinței civile nr. 3293 din 4 iulie 2011, pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. H. M. B. F. T.
GREFIER D. C.
Red.F.T./S.M.D.
2 ex./(...)
Jud.fond.A. Rădulescu
