Decizia nr. 97/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 97/2012
Ședința data de 11 I. 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. H. JUDECĂTOR M. B. JUDECĂTOR F. T.
G. D. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții G. I., F. G., M. M., C. M., T. G., T. M., B. G., C. A., D. V., T. M., R. A., G. M., M. ANA, I. S., V. R., G. S., Z. I., M. M., S. C., D. D., B. I., G. C., R. S., P. S., G. E., G. A., P. I. D., C. M., N. ANA, R. I., T. M. F., G. A., S. S. L., V. G., A. V., U. V., P. M., B. I. M., B. I., S. V., F. D., H. A., D. M. G., Z. I., B. C. E. împotriva sentinței civile nr. 2409 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M., în contradictoriu cu pârâții M. S. M. PRIN P., C. LOCAL AL M. S. M., P. M. S. M., S. P. D. V. S. M., S. P. A. S. S. M. și P. M. S. M., având ca obiect - litigiu privind funcționarii publici statutari L. 118/2010.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsă în temeiul art. 242 pct.2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din Constituție, art.10 al. 2 din L. nr.554/2004, art. 3 pct. 3 C.pr.civ. și art.105, 106, 109 din L. nr. 188/1999, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
După deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art.150 C.pr.civ., Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2409 din 0(...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...) s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții G. I., F. G., M. M., C. M., T. G., T. M., B. G., C. A., D. V., T. M., R. A., G. M., M. ANA, I. S., V. R., G. S., Z. I., M. M., S. C., D. D., B. I., G. C., R. S., P. S., G. E., G. A., P. I. D., C. M., N. ANA, R. I., T. M. F., G. A., S. S. L., V. G., A. V., U. V., P. M., B. I. M., B. I., S. V., F. D., H. A., D. M. G., Z. I., B. C. E., în contradictoriu cu pârâții M. S. M. reprezentat prin P., C. LOCAL AL M. S. M., P. M. S. M., S. P. D. V. S. M. și S. P. A. S. S. M.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții sunt funcționari publici în cadrul aparatului propriu de specialitate al P. municipiului S. M., al S. P. „. V. și S. P. „. S. din subordinea
C.ui Local al M. S. M.
Î. cu luna iulie 2010, drepturile salariale ale reclamanților au fost reduse cu 25%, sens în care au fost emise decizii pentru fiecare dintre aceștia.
Sunt nefondate susținerile reclamanților conform cărora reducerea unilaterală a salariului brut cu 25% în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr.
118/ 2010 ar încălca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru că nu oferă salariaților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză și că în acest fel s-ar rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Potrivit art. 1 Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții, sau a amenzilor";.
În privința drepturilor salariale, CEDO face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croatiei din (...), par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite următoarele principii: Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c.
Finlandei din (...): „C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (…). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată"; (par. 94); Hotărârea
Kechko c. Ucrainei din (...):
Restrângerea dreptului reclamanților de a primi salariul integral a fost prevăzută de lege, pentru o perioadă limitată de timp, respectiv 6 luni și mai înainte ca aceștia să presteze munca pentru care urmau să fie renumerate cu aplicarea Legii nr. 118/2010.
Prin decizia nr. 872 din (...), Curtea Constituțională a statuat că dreptul la salariu este coroborat unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, iar diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, măsură ce se poate realiza numai în condiițiile limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat că L. nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar este constituțională, reținând că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului și că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate, respectiv reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei și scopul legitim urmărit constând în reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat, existând un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
Ingerința statului în exercitarea dreptului este posibilă dacă se sprijină pe o bază legală, urmărește un scop legal și este necesară într-o societate democratică deoarece dreptul de proprietate, ca aproape toate drepturile ocrotite de convenție, nu are caracter absolut, statele contractante beneficiind de o marjă de apreciere pentru a hotărî necesitatea unei ingerințe, în contextul în care autoritățile naționale dispun de o cunoaștere aprofundată și concretă a situației sociale locale, ele fiind îndrituite să stabilească ce măsuri sunt imperios necesare în interesul general al societății.
Din perspectiva celor descrise anterior, tribunalul a considerat că în cauză nu se poate reține că s-a produs o încălcare a prevederilor art. 1
Protocolul nr. 1, măsura reducerii salariale de 25% în temeiul art. 1 al. 1 din L. nr. 118/2010, pe o perioadă determinată intrând în marja de apreciere a statului cu privire la reglementarea politicilor sociale și economice.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții G. I., F. G., M. M., C. M., T. G., T. M., B. G., C. A., D. V., T. M., R. A., G. M., M. ANA, I. S., V. R., G. S., Z. I., M. M., S. C., D. D., B. I., G. C., R. S., P. S., G. E., G. A., P. I. D., C. M., N. ANA, R. I., T. M. F., G. A., S. S. L., V. G., A. V., U. V., P. M., B. I. M., B. I., S. V., F. D., H. A., D. M. G., Z. I., B. C. E., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în temeiul art. 304 pct. 9, 304 ind. 1
C.pr.civ. și admițând acțiunea să se dispună obligarea pârâților la plata drepturilor salariale neacordate aferente perioadei iulie-decembrie 2010 reprezentând diferența de 25% dintre cuantumul drepturilor de natură salarială cuvenite potrivit Legii nr. 330/2009 și sumele efectiv acordate, actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la efectiva achitare.
În motivare s-a arătat că:
În fapt, prin sentința atacată a fost respinsă acțiunea reclamanților, instanța de fond apreciind că reducerea salarială de 25% este compatibilă atât cu prevederile dreptului constituțional, cât și cu legislația internațională privitoare la drepturile omului. Pentru a ajunge la această concluzie instanța citează din anumite decizii ale C. Europene a Drepturilor Omului, care însă se referă la alte situații decât cea a reclamanților, motiv pentru care nu au aplicabilitate în speța de față.
Așa după cum arătau, recurenții au calitatea de funcționari publici în cadrul structurilor pârâților. U. reîncadrare în funcție s-a făcut în baza Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care stipulează în art.l alin.2 faptul că "Î. cu data intrarii în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevazut la alin. (1) sunt și român în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege".
În acest sens au fost emise decizii individuale privind reîncadrarea în funcție și stabilirea drepturilor de natură salarială pentru fiecare dintre reclamanți. Î. cu luna iulie 2010, recurenții au primit salariile diminuate față de cele cuvenite potrivit legii, a raporturilor de serviciu și a actelor de reîncadrare și stabilire a drepturilor salariale începând 1 ianuarie 2010, conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului bugetar, reținându-se din salariul cuvenit un procent de 25% așa cum reiese din adeverințele anexate, fără a fi emise alte decizii privind reducerea salariului, invocându-se prevederile art. 1 din L. nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Consideră măsura neacordării drepturilor salariale integrale, prin diminuarea cu 25% a acestora, ca fiind nelegală sub mai multe aspecte, după cum urmează:
În ce privește legislația specifică și raportul de serviciu al salariaților recurenți, precizează că salariul este un element cuprins obligatoriu în actul de numire emis în formă scrisă, iar modificarea lui se poate face prin modificarea raportului de serviciu.
Astfel, și în materia funcționarilor publici salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. În consecință, nici salariul, ca o componentă de bază a raportului de muncă și de serviciu, nu poate fi modificat în mod unilateral și arbitrar de către una dintre părți. Mai mult, raportul juridic de muncă (în sens general, raport de serviciu în sens restrâns) s-a stabilit între cele două părți, angajatorul și salariații săi, reclamanți în prezenta cauză. Toate celelalte subiecte de drept sunt terți în raportul juridic de muncă stabilit între cele două părți. Prin urmare, un terț față de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Tot astfel, statul, deci un terț față de raportul de serviciu al funcționarilor publici recurenți, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă și de serviciu stabilit este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat Ia angajatori privați. În mod unilateral pârâții au reținut o parte din salariile datorate conform legii și raportului de serviciu, plătind numai o parte din ceea ce salariaților li se cuvenea conform legii și a actelor administrative ce le guvernează raporturile de serviciu.
În opinia reclamanților, reducerea unilaterală a salariului cu 25% în temeiul art.l din L. nr.l18/2010 încalcă prevederile Declaratiei Universale a
Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 alin. l din Primul protocol aditional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertătilor fundamentale, ratificată prin L. nr.30/1994, care privesc protecția proprietății.
Cu privire la regula aplicabilă în lumina art.1 din Protocolul nr.I, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la S. a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului aliniat și care are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății, cea de-a doua, ce figurează în a doua frază a aceluiași aliniat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; iar cea de-a treia, mentionează în cel de-al doilea aliniat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus menționate nu sunt "distincte", în sensul că nu au nicio legătură una cu cealaltă, cea de-a doua și cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor și, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enuntat în prima regulă (cauza Gasus Dosler und
Fordertechnik GmbH impotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr.306B, pag.46-47, 55).
Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art.1 din Primul protocol prin diminuarea drepturilor salariale ale personalului bugetar cu
25% dispusă de S. român prin L. nr.118/2010 se impun a fi constatate trei aspecte:
1) salariul este un "bun" și un drept de proprietate în sensul C.i și a jurisprudentei CEDO, iar salariatii reclamanti au fost privati de un bun, prin neplata integrală a acestuia.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la S. s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și impotriva României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un "bun" în sensul art.1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o "speranță legitimă" de a îl vedea concretizat .
2) există o ingerintă a statului ce a avut ca efect privarea salariatilor reclamanti de bunul lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea salariului reclamanților cu 25% pe o perioadă de 6 luni și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil. o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor - salariul în integralitatea lui în procent de 1., ca o retribuire, o contravaloare a muncii efectiv depuse, în sensul celei de-a doua fraze a art.l din Protocolul nr.I.
3) ingerinta nu este una conformă și justificată, în sens larg, ea neîndeplinind conditiile care s-ar circumscrie unei exproprieri, restrângeri sau limitări, justificate și admise, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. pentru apărarea drepturilor și libertătilor fundamentale ale omului.
Este evidentă încălcarea celei de-a treia condiții, referitoare la proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit adică a asigurării "justul echilibru" (așa cum l-a definit CEDO) între interesul general protejat prin respectiva măsură de restrângere, de privare, și dreptul fundamental de proprietate, lezat. Căci, așa cum a reținut CEDO, ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un "just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, așadar. un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.23 și § 38; Hotărarea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin și alții impotriva României, publicată în M Of nr.99 din 2 februarie 2006).
Așadar, justul echilibru îl reprezintă o despăgubire sau compensare asigurată pentru restrângerea sau privarea de un drept, or, L. nr. 118/2010 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate in cauză și îi lipsește total de contravaloarea muncii lor. Caracterul temporar al măsurii și faptul că aceasta a fost limitată în timp la
6 luni, dar pe aceste 6 luni în mod definitiv și ireversibil, nu asigură "justul echilibru", atâta timp cât această lipsire este totală și salariații nu au nici măcar speranța că îsi vor recupera vreodată sumele neacordate atâta timp cât nu există o compensare a acestei măsuri (de ex. timp liber corespunzător prin reducerea proporțională a timpului de muncă, garanția incasării ulterioare, imediat ce situația economică a tării o permite, a sumelor de bani reținute, actualizate, obligațiuni la stat, etc.).
Deliberând asupra recursului, Curtea constată următoarele:
In fapt prin acțiunea formulată de reclamanți, care au calitatea de angajați în cadrul aparatului de specialitate din cadrul C.ui local S. M., s-a solicitat, în principal, acordarea drepturilor salariale reprezentand contravaloarea diminuarii cu 25% a cuantumului brut al salariilor lunare de incadrare, inclusiv sporuri, indemnizatii si alte drepturi salariale, precum si alte drepturi pentru perioada (...) - (...).
Prima instanță a respins acțiunea, constatând că măsura reducerii, pe perioadă determinată, a salariilor bugetarilor este compatibilă, atât cu prevederile constituționale, cât și cu cele ale C.i Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Criticile formulate de către reclamanți prin recursul declarat nu pot fi reținute de către instanță, pentru următoarele considerente:
Măsura contestată de către reclamanți își are fundamentul legal în prevederile art.1 alin.1 din L. nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial nr.441 din 30 iunie 2010, conform cărora:"Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%."
Raportat la aceste prevederi legale, nu poate fi reținută apărarea conform căreia reducerea nu ar fi putut opera decât urmare a emiterii unui act administrativ, de către ordonatorul de credite, din moment ce ele sunt extrem de clare și previzibile, existența unui act privind modificarea raporturilor de serviciu nereprezentând decât o simplă formalitate.
În plus, din moment ce instanța a recunoscut reclamanților dreptul de se adresa direct cu acțiune în justiție și de a contesta, pe fond, măsura reducerii, nu se poate susține că aceștia ar fi fost prejudiciați în mod efectiv, prin modul în care angajatorul a înțeles să o pună în practică.
De altfel, nu se poate susține cu temei că nu ar fi posibilă o modificare a salariului funcționarilor publici, în temeiul unui act normativ care îndeplinește cerințele de calitate a legii, din moment ce principiul legalității și al recunoașterii, în favoarea acestei categorii socio-profesionale, numai a drepturilor de natură salarială acordate prin lege, își găsește pe deplin incidența.
Cu referire la alegațiile conform cărora L. nr.118/2010 ar încălca prevederile C.i pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, se constată că reducerea salariului reclamanților cu un procent de 25%, pentru o perioadă determinată, nu reprezintă o ingerință ce să aibă ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. l din Protocolul nr.1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
Potrivit jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la C., poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere, întotdeauna aflată sub controlul C. Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară C.i numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000).
Or, în cauza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este luată pe o perioadă determinată, până la data de 31 decembrie 2010 și este justificată de salvarea securității naționale, concept constituțional definit prin art. 1 din L. nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. Potrivit acestei definiții, un element esențial al securității/siguranței naționale îl constituie starea de echilibru și de stabilitate economică.
În plus, este de remarcat că dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (la muncă, la pensie sau la șomaj), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.
Totodată, potrivit jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câștigat: "C. nu conferă dreptul de a continua să încasezi un salariu într-un cuantum determinat" (Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (nr. 63235/00, Marea Cameră, hotărârea din 19 aprilie 2007, par. 94).
M. de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. M. propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. L. nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului de la S.
Soluția legislativă cuprinsă în art.1 din L. nr.118/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a G. S. națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componenta socială si economică. Nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii "securitate națională", ci și alte aspecte din viața statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. Situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" și de "cauză de utilitate publică".
În acest context, se pot face trimiteri punctuale la jurisprudența relevantă a C. în privința dreptului statului de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar, care a relevat că "bunul", în sensul C.i, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie.
Este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M.u contra României; Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza A. P.a contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului funcționarilor publici. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.
În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești, pe viitor, un salariu intr-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației,
Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58).
S-a mai statuat în sensul în care „O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată"; (Hotărârea Marii
Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, par. 94).
De asemenea, în Hotărarea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005:
(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare ... ." (par. 23).
Ca atare, statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
De altfel, într-o hotărâre relativ recentă - Aizupurua Ortiz c. Spaniei-, pierderea unei pensii complementare a fost analizată de către Curte din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor, situația reducerii pensiilor sau salariilor nefiind încadrată în categoria "privării de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, eo ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.
Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Putem aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Așadar, s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din
12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).
În concluzie, trebuie valorificată jurisprudenta C. Europene a Drepturilor Omului in materie, care nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
De altfel, aceste aspecte au fost dezvoltate și de către Curtea
Constituțională, prin D. nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul
Oficial nr. 433/(...), prin care instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 1 - 8 și cele ale art. 10 - 17 din L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale, iar dispozițiile art. 9 sunt neconstituționale.
Deși reclamanții nu critică L. nr.118/2010 pentru neconstituționalitate, instanța nu poate face abstracție de argumentele C. C.
Motivând soluția adoptată, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Curtea a observat, de asemenea, că reducerea de 25% este aplicată in mod nediscriminatoriu tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
Curtea a reținut totodată că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, fiind respectate condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție.
Drept consecință, validarea pretențiilor formulate de către reclamanți ar fi de natură nu numai să contrazică liniile directoare dezvoltate în jurisprudența CEDO și cea a instanței de contencios constituțional, dar ar însemna și o nesocotire a Deciziei CCR nr. 838 din 27 mai 2009, care s-a pronunțat în sensul în care numai legiuitorul - respectiv puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi; instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative.
În concluzie, Curtea conchide în sensul în care măsura de constrângere bugetară instituită a fost determinată de situația economică gravă care poate pune în pericol stabilitatea economică și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională, situație care a impus adoptarea unor reglementări speciale, dar cu aplicabilitate limitată în timp.
Ca atare, în baza prev. art. 20 din L. nr. 554/2004, art. 312 alin. 1
C.pr.civ., urmează ca recursul reclamanților să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții G. I., F. G., M. M., C. M., T. G., T. M., B. G., C. A., D. V., T. M., R. A., G. M., M. ANA, I. S., V. R., G. S., Z. I., M. M., S. C., D. D., B. I., G. C., R. S., P. S., G. E., G. A., P. I. D., C. M., N. ANA, R. I., T. M. F., G. A., S. S. L., V. G., A. V., U. V., P. M., B. I. M., B. I., S. V., F. D., H. A., D. M. G., Z. I., B. C. E., împotriva sentinței civile nr. 2409 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M. pe care o menține în întregime.
D. este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 ianuarie 2012.
Red.M.B./dact.L.C.C.
2 ex./(...) Jud.fond: V. I.
