Sentința nr. 104/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 104/2012
Ședința publică de la 09 F. 2012
Completul compus din: PREȘEDINTE L. U. Grefier M. T.
{ F. | }
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul L. N. C. I., în contradictoriu cu pârâții U. M. NR. 2110, C. DE J. A I. DIN C. M. A. N., având ca obiect anulare acte emise de autoritățile de reglementare anularea D. nr. 40/CJ186/2010 al C.i de J. al I. din cadrul M. A. N.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că la data de (...), M. A. N., în calitate de reprezentant legal al ambilor pârâți, UM nr. 2110 și C. de J. a I. a depus concluzii scrise. De asemene, la aceeași dată, reclamantul a depus la dosar nota privind cheltuielile ocazionate cu prezenta cauză.
Se constată totodată faptul că prin încheierea de ședință din data de (...) s-au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
{ F. | }
C U R T E A
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul T. B.-N., reclamantul L. N. C. I. a chemat în judecată pârâtele U. M. nr. 2110 și C. de J. a I. din cadrul M. A. N., solicitând anularea ca nelegală și netemeinică a D. de imputare nr.A-346/(...) emisă de către U. M. nr.2110, anularea ca nelegală și netemeinică a Hotărârii nr.A-1191/(...) emisă de către U. M. nr.2110 și anularea ca nelegală și netemeinică a D. administrativ-jurisdicționale nr.40/CJ 186/2010 a C.i de J. a I. din cadrul M. A. N.
În motivare, reclamantul arată, în esență, că a fost angajat în cadrul
M.A.N, până la data de (...), fiind trecut în rezervă în baza O.ui nr. MP 982/(...).
În anul 2006 a urmat un curs pentru ofițeri de transmisiuni cu o durată de 4 luni și 10 zile, la F. G., G., S.
Prin procesul verbal de cercetare - administrativă nr.A-335 din (...)
(anexa 1), C. stabilită prin OZU nr.231 /(...) din cadrul Unității Militare nr.2110 propune stabilirea răspunderii materiale în cuantum de 16.072,18 lei în sarcina reclamantului respectiv emiterea unei decizii de imputare.
Drept urmare, comandantul UM 2110 emite în baza acestui proces verbal D. de imputare nr.A-346/(...) (anexa 2), act administrativ prin care reclamantul ar datora sumele arătate mai sus.
În conformitate cu prevederile art.30 din OG 1., reclamantul a formulat contestație împotriva acestei decizii, contestație care a fost respinsă prin H. nr.A-1191/(...), avându-se în vedere și conținutul procesului verbal de soluționare al contestației nr.A-1190/(...).
Reclamantul a parcurs întreaga faza a procedurii prealabile formulând și împotriva Hotărârii nr.A-1191/(...) plângere în fața C.i de J. a I. din cadrul M.
A. N. Această comisie jurisdicțională a respins de asemenea plângerea, comunicându-i D. administrativ jurisdicționala nr.40/CJ 186/2010 din (...).
Consideră atât cercetarea administrativă efectuată în cadrul UM 2110 cât și actele emise în temeiul acesteia, ca nelegale și netemeinice.
În primul rând, invocă nulitatea absolută a cercetării administrative, dat fiind faptul că reclamantul nu are, la data efectuării acestei cercetări, calitatea cerută de lege ( art.7 din OG 1.), și anume aceea de militar.
Chiar dacă art.3 din acest act normativ prevede posibilitatea răspunderii materiale și în situațiile în care persoana în cauză, după producerea unei pagube, nu mai are calitatea de militar, consideră că întreaga procedură stabilită prin OG 1. are în vedere doar situațiile persoanei angajate în cadrul M.A.N. sau care este militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev sau student al unei instituții militare, astfel cum se arată în art.7.
Posibilitatea angajării răspunderii materiale a unei persoane care nu mai este cadru activ se poate exercita în conformitate cu reglementările Codului civil si ale codului de procedura civilă, prin sesizarea instanței judecătorești competente.
În al doilea rând, pentru sumele imputate reclamantului a intervenit prescripția dreptului la antrenarea răspunderii materiale prevăzută de art.24(2) din OG 1..
În preambulul deciziei de imputare nr.A-346 se face mențiunea "paguba de 16.072,18 lei (RON) produsă la data de (...) (…) având ca obiect cheltuieli de întreținere pe timpul școlarizării".
Prin urmare, data producerii pagubei a fost constatată de către comisie ca fiind data trecerii sale în rezervă (...), or în aceste condiții data deciziei de imputare este ulterioară termenului imperativ de 1 an.
Pe de altă parte, modalitățile prin care comisia de cercetare administrativă a calculat cuantumul "pagubei", actele și documentele în baza cărora s-a făcut acest calcul nu i-au fost aduse la cunoștință, nefiindu-i comunicate, sens în care nu poate să verifice temeinicia acestora.
Se mai arată că au fost încălcate și prevederile art.23 din OG 1. care prevăd că termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrare a actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștința de producerea pagubei". Este de notorietate faptul că, comandantul unității a știut de trecerea sa în rezervă anterior datei de (...), data când prin OZU nr.231 a numit comisia de cercetare administrativă.
Împotriva Hotărârii nr.A-1191/(...) reclamantul a formulat o plângere ce a fost soluționată de către C. de J. a I. din cadrul M.A. N. prin D. administrativ jurisdicționala nr.40/CJ186/2010. Aceasta plângere precum si contestația formulata împotriva D. de imputare nr.A-346/(...), a fost formulată prin av. B.
E. C. in temeiul contractului de asistenta juridica nr.282/(...), contract de asistență prin care acest mandatar a fost împuternicit de către reclamant să îl reprezinte in litigiul cu UM 2110 in fazele procedurilor prealabile de contestare a deciziei de imputare ( redactare contestații si plângeri).
In data de (...), mandatarul său primește citația cu nr.40 din cadrul
Dosarului nr.40/CJ 186/2010 ( anexa 6) prin care este citat pentru data de (...) să se prezinte in fața C.i sau de a formula o cerere de judecare in lipsa. Drept pentru care, a fost solicitata judecarea cauzei in lipsa conform adresei expediate prin fax (anexa 7).
Din conținutul acestei Decizii cu nr.40/CJ 186/2010 a înțeles faptul că, această C. „a constatat nerespectarea prevederilor art.68 Cod procedura civila atât la momentul formulării și depunerii contestației cât și la momentul formulării și depunerii plângerii". Drept pentru care, invocându-se și prevederile art.69(2)/Cpc s-a constatat că mandatarul său, avocat B. E. C. nu ar fi avut calitate procesuala „de a formula si de a depune o plângere valabil întocmită" respectiv ca aceasta plângere ar fi nulă.
În aceste condiții, această C. nu a avut în vedere și nu a analizat plângerea, respectiv motivele arătate în cuprinsul ei, respingând plângerea în mod greșit.
În drept, se invocă disp. art.1, 8 din Legea 554/2004, art.43 din OG 1..
Pârâtul M. A. N. - reprezentant al C.i de J. a I. din C. M. A. N. - a formulat întâmpinare prin care a învederat instanței că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicită anularea ca netemeinice și nelegale a D. de imputare nr. A-346 din 21 ianuarie 2010 și a Hotărârii nr.A1191 din 17 martie 2010 emise de către M. A. N. prin U. M. 02110 B., dar și a D. administrativ-jurisdicționale emisă de MAN prin C. de J. a I. din cadrul acestui minister.
Potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 Cod procedură civilă: ";. de apel judecă: în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale...";.
Având în vedere că actele atacate au fost emise de către M. A. N., organul de specialitate al administrației publice centrale, conform prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea M. A., dar și practica instanțelor de judecată, se apreciază că judecarea prezentei cauze este de competența C. de A. C.-N.
După cum se poate observa, există o decizie a C.i de jurisdicție a imputaților - organism administrativ jurisdicțional unic în materia răspunderii materiale a militarilor, care funcționează la nivel central al M. A. N., a cărei anulare ca nelegală și netemeinică este capăt principal al prezentei cereri.
Chiar dacă se cere și anularea a două acte administrative emise de către
UM 02110 B. D. de imputare nr. A-346/(...) și H. nr.A-1191/(...), aceasta nu este de natură să atragă competența materială de soluționare în fond a tribunalului, cu atât mai mult cu cât și aceste două acte au fost emise tot de către M. A. N., prin împuternicirea acordată comandantului UM 02110 B..
În același sens se apreciază că însuși faptul că reclamantul nu a precizat cu cine se judecă, citația fiind emisă pentru pârâta C. J. a I., pledează pentru competența materială a curții de apel și nu a tribunalului, în speță a C. de A. C.
Reclamantul L. N. C. I. a depus la dosar (f. 73) un înscris intitulat
„Răspuns la întâmpinare"; prin care, referitor la invocarea excepției necompetenței materiale a T. B.-N., solicită respingerea acestei excepții ca neîntemeiată.
În motivarea punctului de vedere exprimat, reclamantul arată că a înțeles să conteste D. de imputare nr. A-346/(...) precum și H. nr. A-1191/(...), acte administrative emise de către U. M. nr. 2110 B., prin comandantul acestei unități.
Ca urmare a emiterii deciziei arătate prin care i s-a imputat suma de
16072,18 lei, reclamantul a înțeles să conteste acest act administrativ parcurgând întreaga procedură prealabilă prev. de OG nr. 1.. Împotriva acestui act a formulat o contestație, iar împotriva procesului verbal de soluționare al contestației a formulat plângere care la rândul ei a fost soluționată de C. de J. a I. din cadrul M. A. N.
Prin urmare, actul administrativ contestat, act administrativ care produce efecte juridice împotriva reclamantului este această decizie de imputare emisă ca urmare a desfășurării unei cercetări administrative prealabile desfășurate în cadrul UM nr. 2110 B..
Prin formularea prezentei acțiuni, reclamantul a înțeles să conteste pe lângă această decizie de imputare și celelalte acte administrative accesorii, emise de către pârâte ca urmare a parcurgerii procedurii prealabile, avându-se în vedere faptul că, în condițiile anulării acestei decizii de imputare, celelalte două acte nu-și mai pot produce nici un efect, fiind la rândul lor anulate.
Susținerea pârâtei că datorită cererii reclamantului prin care a solicitat
și anularea D. administrativ jurisdicționale nr. 40/CJ186/2010, emise într- adevăr de un organ central, competența de soluționare a fondului cauzei ar aparține C. de A. C., este greșită.
Prin sentința civilă nr.990 din 14 octombrie 2011 pronunțată în dosarul nr. (...) al T. B.-N., s-a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei invocată de pârâtul M. A. N. reprezentant legal al C.i de J. a I. din C. M. A. N. și s-a declinat competența de soluționare a contestației formulate de reclamantul L. N. C. I., în contradictoriu cu pârâtele U. M. 2110 și M. A. N. - C. de J. a I. din cadrul M.A.N., în favoarea C. de A. C.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
C. legal al stabilirii răspunderii materiale a militarilor îl constituie OG nr.
1., ale cărei norme au fost reținute în fundamentarea actelor administrative atacate de reclamant, succesiunea emiterii acestora fiind următoarea:
În temeiul constatărilor cuprinse în Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A-335 din data de (...) (f. 7), C. U.M. 02110B. a emis D. de imputare nr. A-346 din (...) (f.10), prin care a fost angajată răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 16.072,18 lei, reprezentând cheltuieli de întreținere pe timpul școlarizării.
Contestația formulată de reclamant împotriva acestei decizii de imputare a fost respinsă prin H. nr. A-1191 din (...) (f. 15), hotărâre contestată de reclamant potrivit prevederilor art. 31 alin 1 din OG nr. 1. în fața C.i de J. a I. din cadrul M.A.N.
Soluționând plângerea (f. 18) exercitată de reclamant potrivit prevederilor legale mai sus menționate, C. de J. a I. din cadrul M.A.N. a pronunțat la data de (...) D. administrativ-jurisdicțională nr. 40/CJ 186/2010 (f. 21) de respingere a acesteia.
Este real că reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a înțeles să conteste atât decizia de imputare și hotărârea dată în soluționarea contestației, cât și actul administrativ jurisdicțional emis ca urmare a parcurgerii procedurii în fața C.i de J. a I. din cadrul M.A.N.
În cauză nu poate fi însă ignorată împrejurarea că procedura administrativ-jurisdicțională reglementată de prevederile art. 31 și urm. din OG nr. 1. a fost epuizată prin emiterea D. administrativ-jurisdicționale nr. 40/CJ
186/2010, astfel încât, legalitatea procedurii de angajare a răspunderii materiale contestate pe această cale de reclamant urmează a se realiza în cadrul procesual al contestării actului administrativ-jurisdicțional, act emis de o autoritate publică centrală, care atrage competența curții de apel în soluționarea acțiunii în contencios administrativ îndreptată împotriva acestuia.
Greșit apreciază reclamantul că exercitarea dreptului de a formula plângere împotriva deciziei administrativ-jurisdicționale reprezintă doar parte a procedurii prealabile obligatoriu a se parcurge anterior formulării acțiunii în contencios administrativ, teză ce trimite implicit la concluzia că demersurile reclamantului s-ar circumscrie procedurii prealabile administrative în accepțiunea dată de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Că nu reprezintă o procedură administrativă soluționarea plângerii formulate de reclamant în temeiul art. 31 alin 1 din OG nr. 1., ci una administrativ-jurisdicțională, rezultă nu doar din denumirea pe care o poartă însuși actul emis în soluționarea acesteia, ci și din ansamblul normelor legale care o reglementează și îi conferă C.i de J. a I. din cadrul M.A.N. calitatea de organ independent și imparțial, căruia îi incumbă obligația respectării principiului contradictorialității în soluționarea litigiului.
Că nu se pot urma concomitent două proceduri distincte rezultă din prevederile de principiu ale art. 6 din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, astfel încât, fără a opera o restrângere a dreptului de acces la justiție, acestea impun persoanei care se consideră vătămată în accepțiunea dată acestei noțiuni de prevederile art. 2 lit. a din Legea contenciosului administrativ, să atace direct în fața instanței de contencios administrativ actele administrative susceptibile, potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicții speciale administrative, doar în condițiile renunțării la exercitarea procedurii administrativ-jurisdicționale. Or, din economia prevederilor art. 6 alin. 1 -4 din Legea nr. 554/2004, rezultă că o atare renunțare nu poate opera tacit (prevederile alin. 4 impunând notificarea expresă către organul administrativ jurisdicțional în cazul demarării acestei proceduri, ceea ce nu este cazul în speță) și cu atât mai puțin după epuizarea procedurii, prin emiterea actului administrativ-jurisdicțional, persoana pretins a fi vătămată având deschisă calea contestării în justiție a acestui din urmă act.
Prin urmare, cum reclamantul a înțeles să supună controlului judecătoresc decizia organului administrativ de jurisdicție, iar criteriul poziționării autorității emitente în sistemul autorităților publice atrage în prezenta cauză, potrivit prevederilor art. 10 alin. 1 teza a II-a din Legea nr.
554/2004, competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea curții de apel, tribunalul în baza prevederilor 158 și art. 159 alin. 1 pct. 2 C., a declinat competența în favoarea C. de A. C., în a cărei rază teritorială se situează domiciliul reclamantului.
Cauza s-a înregistrat pe rolul C. de A. la data de 28 noiembrie 2011 sub dosar nr. (...).
1. Problema competenței materiale se pune în cauză sub aspectul poziționării organului administrativ în sistemul general al administrației dat fiind faptul că sub aspectul competenței materiale acesta reprezintă unul din elementele care sunt avute în vedere la partajul competenței între cele două instanțe de fond prevăzute expres de art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și pe un plan mai general de art. 2 pct. 1 lit. d) și respectiv art. 3 pct. 1 C.
Din această perspectivă, Curtea are în vedere că obiectul acțiunii în contencios administrativ este circumscris controlului de legalitate a deciziei de imputare emisă de o unitate militară, apoi de hotărârea aceleiași unități prin care s-a soluționat contestația formulată pe cale administrativă și în fine a deciziei adoptată de C. de J. a I. din cadrul M. A. N.
OUG nr. 1. privind răspunderea materială a militarilor cu modificările și completările ulterioare, instituie în capitolul 4 , art. 30 și urm. un set de norme cu referire la căile de atac respectiv proceduri de soluționare pe cale administrativă a eventualelor încălcări invocate de persoana față de care s-a stabilit răspunderea patrimonială.
În acest context se detașează calea contestației la unitatea militară emitentă a actului de imputare și este ca natură juridică un recurs grațios. Mai apo, persoana nemulțumită de hotărârea prin care s-a soluționat această contestație are posibilitatea formulării unei plângeri la comisia de jurisdicția a imputațiilor.
Regimul acestei comisii definit de legea specială denotă că acest organism desfășoară activitate administrativ jurisdicțională, prin urmare plângerea se soluționează printr-o decizie care are natura unui act administrativ jurisdicțional.
Astfel fiind, conform art. 43 din OG nr. 1. în situația în care, după epuizarea acestor cai de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condițiile prezentei ordonanțe considera ca au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit legii.
Or, această cale de atac nu este altceva decât acțiunea în contencios administrativ reglementată de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 554/2004.
Sub aspectul naturii juridice a actului comisiei de jurisdicție a imputațiilor și a competenței de soluționare a acțiunii în contencios administrativ, Î. Curte a decis în lumina dispozițiilor OG nr. 1. și ale Legii nr.
29/1990 că: Reglementarea specifică răspunderii materiale a militarilor conferă hotărârii comisiei de jurisdicție a imputațiilor din cadrul M. de I. caracterul de act administrativ-jurisdicțional de autoritate emis de un organ al administrației publice centrale.
Competența de soluționare a cererii prin care se solicită anularea unui asemenea act revine, potrivit Legii nr.29/1990, instanței de contencios administrativ. Cât privește competența teritorială de soluționare a acțiunii în contencios administrativ, aceasta aparține, conform reglementării art.6 din Legea nr.29/1990, curții de apel în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul. (D. nr. 2549 din 25 iunie 2003).
Pe de altă parte, într-o speță similară cu cea de față, analizată sub imperiul Legii nr. 554/2004, prin decizia nr. 283 din 6 martie 2008 ÎCCJ-SCAF a decis că obiectul acțiunii în contencios vizează actul administrativ- jurisdicțional al unei autorități centrale care determină competenta în primă instanță curții de apel.
S-a statuat faptul că reclamantul alegand calea administrativ- jurisdictionala stabilita de legea speciala incidenta din art.30 si urmatoarele ale O.G. nr.1., a procedat apoi la sesizarea instantei de contencios, conform prevederilor art.43 din acelasi act normativ.
Pe cale de consecință a trimis la continutul art.6 din Legea nr.554/2004, în care sunt preluate dispozitiile constitutionale conform cu care jurisdictiile administrative speciale sunt facultative si gratuite, dar, odata aleasa aceasta procedura partea nu mai poate apela la instanta de contencios decat cu respectarea cerintelor impuse de textul art.6 al Legii nr.554/2004, ceea ce în speta analizată, ca și în speța de față, nu s-a întamplat, tocmai pentru ca partea a uzat de jurisdictia speciala.
În acest context, la stabilirea instantei competente, în situatia data, sunt de aplicat reglementarile procedurale în materia contenciosului administrativ, din art.10 alin.1, teza a doua, avand în vedere calificarea ca acte administrative a actelor contestate, și atacarea actului administrativ jurisdictional al C.i de J. a I., ca autoritate de nivel central, cu atributii de jurisdictie administrativa speciala (art.2 alin.1 lit.d, e, din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ).
Față de cele ce precedă, reținând și dispozițiile art. 1591 alin. 4 C., Curtea urmează a stabili competența materială în favoarea acestei instanțe și astfel se va dispune continuarea judecății.
2. Cât privește excepția tardivității efectuării cercetării administrative, raportat la obiectul acțiunii în contencios administrativ, Curtea reține că aceasta vizează un element de legalitate al deciziei de imputare și a hotărârii prin care aceasta a fost menținută, nu și a deciziei emisă de C. de J. a I. care a respins plângerea doar sub aspect procedural.
Din această perspectivă, chestiunea tardivității va fi analizată, dacă este cazul, doar în legătură cu verificarea legalității celor două acte amintite anterior.
3. În legătură cu criticile privind legalitatea D. nr. CJ 250 din (...) pronunțată de C. de J. a I., în continuare C., în dos. nr. 40/CJ 186/2010, Curtea urmează să rețină că prin acest act administrativ jurisdicțional a fost respinsă plângerea reclamantului L. N. C. I. pe considerentul că acesta nu a respectat dispozițiile art. 68 din codul de procedură civilă (f. 21-22 dos. Tribunalul B.-N. atașat).
Astfel s-a reținut, în esență, că atât la momentul formulării și depunerii contestației, cât și la momentul formulării și depunerii plângerii avocatul desemnat de reclamant nu a depus delegația în temeiul căruia a fost transmisă prerogativa formulării căilor de atac și al reprezentării acestuia în fața celor două organe administrative, sens în care cu trimitere la art. 68 alin. 2 C., av. B. E. C. nu are calitate procesuală de a formula și depune o plângere valabil întocmită și că acesta nu putea să solicite în numele și pentru reclamant judecarea în lipsă, sens în care C. a constatat nulă plângerea formulată de o persoană a cărei calitate procesuală nu a fost dovedită prin înscrisuri.
Curtea reține că decizia C.i este flagrant, vădit și esențial nelegală și a încălcat reclamantului dreptul și posibilitatea de a apela în concret și efectiv la jurisdicția administrativă prin utilizarea căii de atac a plângerii.
Și este așa, deoarece dispozițiile art. 68 din Codul de procedură civilă, reglementează reprezentarea părților în judecată statuând cu valoare de principiu că atunci când partea nu acționează în nume propriu o poate face printr-o altă persoană care urmează a justifica calitatea de reprezentant convențional prin procură , care, din punct de vedere al formei, trebuie să fie un înscris sub semnătură legalizată iar în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților.
Curtea reamintește că în cazul în care reprezentantul părții nu face dovada calității sale, potrivit art. 161 C., instanța este obligată să acorde un termen pentru împlinirea acestei cerințe legale, după care, dacă nu se îndeplinește, va anula cererea.
În speță, pentru soluționarea plângerii depusă de reclamant prin avocatul desemnat de acesta (f. 18-19) reclamantul a fost citat de C. cu citația nr. 40 din (...) la sediul cabinetului de avocat și nu la domiciliul precizat în conținutul plângerii așa cum impuneau regulile de procedură în lipsa indicării sau alegerii unui domiciliu procesual (f. 23).
În citația respectivă nu s-a prevăzut, așa cum ar fi normal și legal, raportat la premisa de la care a plecat C., nicio mențiune cu referire la îndeplinirea vreunei exigențe cu privire la depunerea dovezii procurii exercițiului dreptului de a formula plângere ori cea de reprezentare a reclamantului, ci s-a limitat la a indica prezența avocatului pentru a susține cauza și a prezenta alte probe în dosarul de cercetare administrativă nr. 41/CJ
188/2010 cu mențiunea suplimentară că în caz de neprezentare i se adresează rugămintea de a formula și depune cererea de judecare în lipsă pentru a soluționa cauza, conform dispozițiilor procedurale.
În urma citației, avocatul desemnat de reclamant a solicitat prin scriptul depus în copie și la dosarul instanței (f. 24) judecarea plângerii și în lipsa acestuia, și pe care C. nu l-a validat din punct de vedere juridic.
Într-o atare situație, în care C. nu a validat mandatul dat de reclamant avocatului și a procedat la anularea actului de sesizare, a soluționat cauza cu procedura neîndeplinită de vreme ce nu l-a citat pe reclamant la domiciliul său și acesta nu avea prin premisă posibilitatea de a afla despre procesul ce viza soluționarea plângerii, lezându-i astfel în mod grav dreptul la apărare în această fază procesuală.
Dintr-un alt unghi de vedere, calificarea ca nulă a plângerii pe motiv că avocatul reclamantului nu a îndeplinit exigențele impuse de art. 68 C. reținând că nici prevederile art. 69 alin. 2 C. nu au fost îndeplinite, este esențial eronată.
Așa cum s-a învederat anterior, atunci când procura pentru exercițiul drepturilor procesuale și de reprezentare în proces este dată unui avocat, semnătura mandantului va fi certificată potrivit legii avocaților.
Între alte atribuții prevăzute expres de lege, conform art. 3 alin. 1 lit. d) și e) din Legea nr. 51/1995 cu modificările și completările ulterioare, aplicabile la data soluționării plângerii, activitatea avocatului se realizează prin asistarea și reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în fața altor autorități publice cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor încheiate și respective apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice în raporturile acestora cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice persoană română sau străină.
De asemenea, conform art. 28 alin. 1 din aceeași lege, avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul sa asiste și sa reprezinte orice persoana fizica sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în forma scrisă, care dobândește data certa prin înregistrarea în registrul oficial de evidenta.
Conform dispozițiilor art. 131 din Statutul profesiei de avocat aprobat de C. A.
- al U. N. a A. din România, publicat în Monitorul Oficial partea I nr. 45 din 13 ianuarie 2005, Contractul de asistență juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II la statut iar conform art. 127 alin. 1 lit. e) contractul de asistență juridică cuprinde între alte elemente obligatorii și mențiunea privind atestarea identității clientului iar conform art. 92 alin. 1 din același statut un act juridic semnat în fața avocatului, care poartă o încheiere, o rezoluție, o ștampilă sau un alt mijloc verificabil de atestare a identității părților, a consimțământului și a datei actului poate fi prezentat notarului spre autentificare.
Față de cele ce precedă, împuternicirea avocațială nr. 48 din (...) (f. 52) prin care avocatul B. E. C. a menționat că este împuternici de către reclamant în calitate de client în baza contractului de asistență juridică nr. 2. să exercite activități de redactare/reprezentare contestație decizie de imputare emisă de către UM 02110 B., semnată personal de acesta , iar semnătura fiind autentificată de ștampila cabinetului avocațial imprimată pe exemplarul de pus în copie la dosar unde s-a precizat că atestă identitatea părților, conținutul și data contratului de asistență juridică în baza căruia s-a eliberat împuternicirea este o dovadă suficientă cerută pentru proba procurii exercițiului dreptului de a formula contestație conform art. 68 alin. 1 teza ultimă C. și de asemenea, poate fi luată în considerare și să producă efecte și pe terenul soluționării plângerii conform art. 69 alin. 2 C.
Din această perspectivă, Curtea urmează ca, în temeiul art. 43 din OG nr. 212/1998 rap. la art. 29 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, să anuleze decizia nr. 40/CJ 186/2010 din (...) pronunțată de C. .
Ca urmare a anulării acestei decizii pe motive procedura, Curtea în condițiile procedurale clasice ar fi trebui să defere plângerea spre o nouă judecată autorității administrativ-jurisdicționale.
Cu toate acestea, Curtea apreciază că garanțiile oferite de jurisdicția judiciară sunt mai puternice și ocrotesc mai bine drepturile procesuale ale reclamantului astfel încât soluționarea în continuare a procesului examinând pe fond legalitatea deciziei de imputare și a hotărârii care o confirmă prin care s-a respins contestația nu afectează drepturile reclamantului.
4. Curtea constată că prin H. nr. A-1191 din 17 martie 2010 adoptată de C. UM 02110 B. a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva D. de imputare nr. A-346 din data de (...) (f. 15).
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut cu trimitere și la procesul-verbal de soluționare a contestației aprobat de comandantul unității militare pârâte (f.
16-17), în esență, că susținerile în fapt și în drept ale contestatarului sunt neîntemeiate.
Astfel, prima critică formulată cu referire la nulitatea absolută a cercetării administrative pe considerentul că la data efectuării cercetării administrative reclamantul nu mai avea calitatea de militar, reiterate și pe calea acțiunii în contencios administrativ, au fost corect înlăturate.
Esențial pentru a decela asupra acestei chestiuni sunt dispozițiile art. 3 din OG nr. 1. potrivit cărora militarii răspund material, indiferent dacă, după producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar.
Din acest enunț legal corelat cu întregul conținut al actului normativ rezultă fără tăgadă că răspunderea militară este stabilită de normele legale cuprinse în acest act normativ.
Altfel spus, daca răspunderea materială a militarilor se antrenează potrivit acestei ordonanțe atunci conform art. 3 din aceasta răspunderea se antrenează atât pentru militarii activi ori inactivi după producerea pagubei, esențial este calitatea de militar la data producerii pagubei ce stă la baza antrenării răspunderii.
De altfel, trebuie reținut că noțiunea de răspundere materială este specifică acestui act normativ căci la nivelul răspunderii de drept comun sintagma este aceea de răspundere patrimonială (art. 253 și urm. din Codul muncii) sau de răspundere civilă în cazul funcționarilor publici (art. 84 și rum. din Legea nr. 188/1999).
Prin urmare nu există nici un temei legal pentru a diferenția categoria de răspundere materială pentru prejudiciul cauzat de militar în ipoteza în care la stabilirea răspunderii acesta este în activitate și răspunderea materială pentru prejudiciul cauzat de militar în ipoteza în care la stabilirea răspunderii acesta nu mai are calitatea de militar.
De altfel, dacă o atare distincție ar fi fost relevantă pentru legiuitor acesta ar fi trebuit să o facă în mod clar și deosebit căci ubi lex non distinguit nec nos dinguere debemus.
Or, OUG nr. 1. nu conține dispoziții derogatorii de la răspunderea materială pentru ipoteza în care la data stabilirii răspunderii persoana nu mai are calitatea de militar și nici nu conține vreo normă de trimitere la acte normative de drept comun în materie pentru o asemenea ipoteză.
Astfel fiind, Curtea constată că o atare critică nu poate fi validată.
5. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a antrena răspunderea materială, Curtea reține că OG nr. 1. reglementează expres o asemenea instituție.
Astfel, conform art. 24 din OG nr. 1.:
(1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor.
(2) Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la aceasta data, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.
(3) Când persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) sunt cadre militare, militari angajați pe baza de contract sau salariați civili și nu au fost de buna-credința, ele vor fi obligate la restituirea sumelor sau la plata contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate, dacă paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la data primirii sumelor, bunurilor ori a prestării serviciilor nedatorate.
(4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere.
Din probele dosarului se reține că reclamantul a fost trecut în rezervă la data de 10 octombrie 2008 iar angajarea răspunderii materiale a fost stabilită prin D. de imputare nr. A-346 din 21 ianuarie 2010.
Trebuie notat că fapta cauzatoare de prejudiciu ce s-a impus a fi recuperat a constat în nerespectarea obligației impuse de art. 91 din Legea nr.
801/1995 privind Statutul cadrelor militare și respectiv obligația militarului trecut în rezervă și care nu a respectat obligațiile impuse de angajamentul luat să restituie cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării.
Astfel, conform art. art. 91 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare: Ofițerii, maiștrii militari și subofițerii care au angajament cu M. A. N. sa îndeplinească serviciul în armata o anumită perioada de timp, în situația ca nu respecta angajamentul și sunt trecuți în rezerva prin aplicarea uneia dintre prevederile de la art. 85 alin. 1 lit. g)-l), art. 87 și 88, sunt obligați sa restituie cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării, în condițiile stabilite prin lege.
Trebuie notat că această ipoteză este diferită de cele reglementate la art. 24 alin. 2 din OG nr. 1..
Și este așa, deoarece ipotezele reglementate la art. 24 alin. 2 din OG nr.
1. instituie un termen de prescripție de un an prin derogare de la dispozițiile alineatului 1 al aceluiași text legal. Cum norma excepție este de strictă interpretare și aplicare ea nu poate fi extinsă și la late dispoziții care nu intră în sfera ei de reglementare.
Așa fiind, Curtea reține că prin decizia de imputare reclamantul nu a fost obligat să restituie sume de bani încasate fără drept ori să restituie contravaloarea bunurilor ori serviciilor nedatorate ci așa cum s-a relevat anterior a fost obligat să restituie cheltuielile de întreținere suportate de statul român prin ministerul de resort pe timpul școlarizării, ceea ce implică excluderea normei excepție instituită de art. 24 alin. 2 și aplicarea normei regulă instituită de art. 24 alin. 1 din OG nr. 1..
Împrejurarea că în formula introductivă a D. de imputare s-a menționat ca temei legal art. 20 din O. ministrului apărăii naționale nr. M5 din (...), ordin emis pentru aplicarea prevederilor OG nr. 1. care dezvoltă ipoteza prevăzută la art. 20 alin. 2 din OG nr. 1. (f. 90) nu constituie în sine un motiv de nelegalitate și nici nu poate conduce la nelegalitatea actului de imputare câtă vreme în procesul-verbal de cercetare administrativă s-a menționat corect temeiul legal respectiv O. MAN nr. M6 din (...) în vigoare de la (...).
De altfel, dincolo de formalismul care domină sfera actelor administrative, reclamantul nu a arătat în ce măsură a fost vătămat prin indicarea unui text legal greșit de vreme ce actul nu poate fi anulat numai pe acest simplu considerent.
De altfel, dacă avem în vedere procesul-verbal de cercetare administrativă încheiat la data de (...) (f. 7) și data emiterii deciziei de impunere (...) (f. 10) de reține că nu au trecut perioada de 3 ani de la data la care unitatea militară era îndreptățită să stabilească în sarcina reclamantului plata cheltuielilor de școlarizare care erau datorate conform art. 91 din Legea nr.
80/1995.
Pe cale de consecință și critica conform căreia paguba nu a fost constatată în termenul legal nu poate fi primită.
6. Cât privește încălcarea de către autoritatea administrativă a dispozițiilor art. 23 din OG nr. 1., Curtea are în vedere că potrivit acestor dispoziții legale:
(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau
șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.
(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.
(3) În toate situațiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea și ascultarea celor în cauza, pentru explicații scrise și prezentarea de probe în apărare.
Curtea reține că textul de lege a instituit un termen lega înăuntrul căruia comandantul sau șeful unității are obligația să demareze și să finalizeze efectuarea cercetării administrative.
Pe lângă faptul că termenul legal poate fi prelungit în conformitate cu prevederile art. 23 alin. 2 din OG nr. 1. acesta este influențat și de regimul de repunere în termen prevăzut la art. 33 din același act normativ.
Astfel, conform art. 33 din OG nr. 1.:
(1) Atunci când, din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) și la art. 25 alin. (4), precum și în cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o paguba mai mica decât cea reală, comandantul sau șeful unității competent poate cere comisiei de jurisdicție a imputațiilor repunerea în termen. Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau șeful unității competent a luat cunostinta ca decizia de imputare s-a emis impotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o paguba mai mica decât cea reală.
(2) C. de jurisdicție a imputatiilor, judecand cererea de repunere în termen, o admite sau o respinge prin hotărâre, care este definitiva. H. se comunica în cel mult 15 zile de la pronunțare comandantului sau șefului unității care a solicitat repunerea în termen.
(3) Când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute la art.
23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4) curg de la data înregistrării hotărârii la unitatea în cauza.
Analizând acest text legal se observă că legea permite ca pentru anumite motive când cercetarea administrativă nu s-a realizat în termenul prevăzut de lege, se poate cere și obține repunerea în termen după procedura prevăzută expres de lege.
În acest sens, a procedat comandantul unității militare pârâte, cerând și obținând de la C. de J. a I. repunerea în termenul de cercetare administrativă prin decizia nr. 1. 5. din (...) (f. 134).
Astfel, așa cum a arătat și reclamantul în notele de ședință prin adresa nr. A-3465 din (...) comandantul unității pârâte a solicitat C.i de J. a I. repunerea în termenul prevăzut la art. 23 din OG nr. 1. iar pentru soluționarea acestei cereri organul administrati8v jurisdicțional a solicitat prin adresa nr. CJ 507 din (...) explicații formulate ulterior de unitatea pârâtă prin adresa nr. A. din (...) )f. 131-132).
Dat fiindcă faptul că cererea de repunere în termen a fost admisă de C. conform art. 33 alin. 2 din OG nr. 1., comandantul unității a procedat conform art. 33 alin. 3 din OG nr. 1., respectiv a socotit că termenul prevăzut la art. 23 alin. 1 din același act normativ curge de la data înregistrării hotărârii prin care s-a decis repunerea în termen la unitatea respectivă.
În acest sens, la data de (...) prin OZU nr. 231 comandantul a stabilit din nou comisia de cercetare disciplinară privind stabilirea răspunderii materiale a reclamantului scop în care comisia a încheiat procesul-verbal de cercetare administrativă înregistrat sub nr. A-335 din (...) prin care a stabilit răspunderea materială a reclamantului și imputarea sumei de 16.072, 18 lei.
În circumstanțele date reclamantul solicită a se avea în vedere nelegalitatea repunerii în termenul de cercetare administrativă și pe cale de consecință invocă tardivitatea cercetării și nulitatea actului de imputare.
Din actele dosarului, Curtea reține că prima cercetare administrativă nu deși consemnată în procesul-verbal de cercetare nr. A-2390 din (...) (f. 33) nu a fost finalizată deoarece nu a existat aprobarea comandantului unității care a dispus-o, sens în care nici nu s-a emis decizia de imputare pe motivul că la avizarea pentru legalitate consilierul juridic al unității a decis că e necesară repunerea în termen în conformitate cu prevederile art. 33 din OG nr. 1., sens în care s-a urmat procedura repunerii în termen prevăzută de lege.
Explicația nefinalizării cercetării administrative este furnizată de comandantul unității în actul transmis C.i de J. a I., respectiv că informațiile referitoare la costurile cursului și costurile transportului la curs au fost primite la unitate la data de (...), respectiv 06 (f. 35) respectiv la data de (...) (f. 37) iar solicitarea de prelungire a termenului d conform art. 23 alin. 2 ar fi ineficientă deoarece cercetarea ar fi putut fi finalizată cel mai târziu la data de (...) care nu ar putea fi acoperită prin prelungirea termenului și că astfel este necesară repunerea în termen.
Curtea reține că formal, deși decizia nr. 1. 5. a fost depusă la dosar anexă la notele de ședință la data de 3 iunie 2011 (f. 133) și deși a solicitat termen pentru studiul notelor de ședință nu a invocat nulitatea acestei decizii și nici nu a solicitat expres anularea acesteia decât indirect abia la data de 1 februarie 2012 când prin scriptul intitulat note de ședință (f. 41-46) reclamantul a invocat din nou tardivitatea cercetării administrative susținându-se în context că repunerea în termen este nelegală.
Curtea apreciază că pentru soluționarea pe fond a legalității deciziei C.i de J. a I. nr. nr. 1. 5. trebuie să fie legal sesizată în condițiile în care această decizie are regimul juridic obișnuit al deciziilor acestei comisii și astfel conform art. 43 din OG nr. 1. aceasta putea fi atacată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 termen ce curge de la comunicare, termen care s-a împlinit la data de 3 decembrie 2011.
Curtea reține explicația furnizată de reclamant pe calea acelorași note de ședință în conformitate cu care i s-ar fi comunicat în cursul lunii ianuarie 2012 de către unitatea militară pârâtă niște înscrisuri respectiv acelea care au stat la baza procesului-verbal de cercetare administrativă din (...) căci reclamantul a cunoscut prin mandatar existența acestui act la data de 3 iunie 2011 când de altfel a solicitat tribunalului investit cu soluționarea cauzei la acea dată amânarea judecării cauzei în vederea studiului notelor de ședință la care era anexată și această decizie.
Din această perspectivă cererea de constatare a nelegalității repunerii în termen implică în mod necesar cercetarea legalității deciziei C.i de J. a I. nr. nr. 1. 5. însă este împiedicată de tardivitatea solicitării de control de legalitate.
Reclamantul nici nu ar putea justifica un motiv pertinent pentru prelungirea acestui termen deoarece a avut la dispoziție toate actele necesare pentru a stabili dacă actul de repunere în termen are o bază factuală și legală, admițând această cerere ar însemna sa validăm culpa procesuală a acestuia.
Cu toate acestea, Curtea reține că decizia de repunere în termen este legală, deoarece întrunește premisa dispozițiilor art. 33 alin. 1 din OG nr. 1..
Așa cum rezultă din decizie și din explicațiile comandantului unității rezultă că la data cererii de repunere în termen nu a fost emisă decizia de imputare din motive temeinic justificate sens în care corect s-a admis cererea de repunere în termen.
Dincolo de acestea, cu referire la termenul de depunere a cererii în raport de dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 1., trebuie spus totuși că cererea de repunere în termen a fost înaintată C.i la data de 18 septembrie 2009 prin adresa nr. A-3465 respectiv înăuntrul termenului de 15 zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă încheiat la (...), când refuzul de avizare al consilierului juridic a constituit ultima cauză care a împiedicat finalizarea cercetării administrative și emiterea deciziei de imputare.
Din sinteza actelor dosarului rezultă că reclamantul nu a fost suspus efectiv la două cercetări administrative având același obiect, deoarece numai o cercetare administrativă a fost finalizată în cauză. Pe de altă parte, așa cum corect a relevat pârâta reclamantul a fost invitat o singură dată și ascultat ca atare în procedura de cercetare administrativă.
Față de cele ce precedă, criticile de nelegalitate a actelor contestate de reclamant nu sunt fondate sens în care în temeiul art. 43 din OG nr. 121/1997 rap. la art. 29 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 se va admite în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul L. N. C. I. în contradictoriu cu pârâții: U. M. NR. 2110 - C. DE J. A I. DIN C. M. A. N. și ca o consecință va anula D. administrativ jurisdicțională nr. 40/CJ186/2010 din data de (...) pronunțată de pârâta C. DE J. A I. DIN C. M. A. N. De asemenea, se vor respinge restul capetelor de cerere, inclusiv cererea privind plata cheltuielilor de judecată nefiind date condițiile impuse de prevederile art. 274
C..
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
{ F. |HOTĂRĂȘTE}:
Admite în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul L. N. C. I. în contradictoriu cu pârâții: U. M. NR. 2110 - C. DE J. A I. DIN C. M. A. N. și, în consecință:
Anulează D. administrativ jurisdicțională nr. 40/CJ186/2010 din data de (...) pronunțată de pârâta C. DE J. A I. DIN C. M. A. N.
Respinge restul capetelor de cerere, inclusiv cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 09 februarie 2012.
PREȘEDINTE, GREFIER,
L. U. M. T.
Red.L.U./Dact.S.M
2 ex./(...)
