Cheltuieli de judecată. Culpă procesuală. Contencios fiscal. Cauză aflată în rejudecare. Conduita părţii
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 6130 din 8 septembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 3526 din 28.04.2014, pronunţată în dosarul nr..../2012* al Tribunalului Cluj s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.I., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca (care a preluat calitatea procesuală a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj).
S-a anulat în parte Decizia nr. 708/19.10.2012 privind soluţionarea contestaţiei reclamantului, Decizia de impunere nr. 32716/04.07.2012 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală şi raportul de inspecţie fiscală cu acelaşi număr, acte fiscale pe care le-a menţinut pentru următoarele sume: TVA suplimentară de plată de 94.597 lei, majorări de întârziere/dobânzi aferente de 111.329 lei şi penalităţi de întârziere de 13.963 lei.
A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.163 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Pe baza raportului de inspecţie fiscală (filele 29-41), pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj a emis Decizia de impunere nr. 32716/04.07.2012 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului A.I. obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 112.066 lei, dobânzi/majorări de întârziere de 138.978 lei şi penalităţi de întârziere de 16.811 lei (filele 24-28). Pentru aceasta, sa reţinut că reclamantul a desfăşurat operaţiuni economice în perioada martie 2007-decembrie 2011 fără a solicita înregistrarea ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată la data depăşirii plafonului de scutire.
Cu respectarea art. 205 şi urm. din Codul de procedură fiscală, reclamantul a formulat contestaţie împotriva acestui act administrativ fiscal (filele 49-55), respinsă prin Decizia nr. 708/19.10.2012 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj (filele 14-22), iar acum atacă în contencios administrativ decizia de soluţionare a contestaţiei.
Prin decizia de casare, instanţa de control a apreciat că frecvenţa vânzărilor de apartamente, practic toate apartamentele construite, în cursul unui singur an de zile conjugată şi cu nedovedirea aspectelor susţinute în apărare, converg în dovedirea temeiniciei susţinerilor organului fiscal de control şi de impunere. De asemenea, nu sa putut reţine caracterul ocazional al tranzacţiilor şi deci incidenţa dispoziţiilor pct. 3 al. 1 din NM de aplicare a codului fiscal.
În schimb, referitor la dreptul de deducere TVA, Curtea a concluzionat că se impune recunoaşterea acestui drept în favoarea reclamantului şi sub acest aspect s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se administra probele necesare, inclusiv proba cu expertiza şi pentru a se stabili întinderea dreptului de deducere, în raport de documentele justificative ce vor fi prezentate de către reclamant.
Cu respectarea art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, tribunalul a administrat la solicitarea reclamantului proba cu raportul de expertiză contabilă întocmit de exp. B.I. (filele 20-63).
Potrivit concluziilor acestei lucrări de specialitate, în urma recalculării taxei pe valoarea adăugată datorată de reclamantul A.I. după aplicarea dreptului de deducere a taxei înscrise în facturile fiscale anexate de acesta (în valoare totală de 18.979 lei), a rezultat o TVA de plată de 94.597 lei, accesoriile aferente până la data de 12.06.2012 fiind majorări de întârziere/dobânzi aferente în cuantum de 111.329 lei şi penalităţi de întârziere de 13.963 lei.
Tribunalul a mai reţinut că argumentele prezentate de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca în combaterea dreptului contribuabilului de a beneficia de deducerea taxei înscrise în facturile fiscale sunt inadmisibile, această chestiune juridică fiind tranşată în mod irevocabil de Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr.10355/2013.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 218 din Codul de procedură fiscală raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a admis în parte cererea şi a dispus anularea parţială a deciziilor contestate, care au fost menţinute în limitele determinate prin raportul de expertiză.
În temeiul art. 274 şi art. 276 din Codul de procedură civilă, pârâta căzută în pretenţii a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.163 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea parţială a taxei judiciare de timbru, timbre judiciare, onorariu avocaţial şi onorariu expert. Din suma totală de
6456,8 lei avansată de reclamant s-a acordat acestuia un procent de 12%, corespunzător proporţiei în care se anulează decizia de impunere contestată.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, solicitând admiterea recursului, modificarea in parte a sentinţei atacate cu consecinţa respingerii in totul a acţiunii reclamantului si exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecata in suma de 1163 lei.
În motivarea recursului recurenta arată că nu este de acord cu soluţia instanţei de fond pentru următoarele considerente:
Aşa cum de altfel a arătat in fata instanţei de fond cu ocazia exprimării punctului de vedere la Raportul de Expertiza contabila judiciar efectuat in cauza, din economia dispoziţiilor Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal si ale OG. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, deducerea taxei pe valoare adăugata de către cei îndreptăţiţi, se face conform procedurii instituite de art. 147A1 alin (1) din Legea nr. 571/2003. De observat ca legiuitorul nu prevede derogări de la aceasta procedura.
Prin urmare, stabilirea taxei pe valoare adăugata deductibila de către instanţa de judecata, fără ca in prealabil organul fiscal sa o fi stabilit, depăşeşte atribuţiile acesteia si implicit reprezintă o ingerinţa in atribuţiile puterii administrative. Susţinerile recurentei au ca fundament dispoziţiile art. 1471 din Legea nr. 571/2003 conform cărora, persoana impozabila isi poate exercita dreptul de deducere prin decontul perioadei fiscale in care sunt indeplinite condiţiile si fomalitatile legale sau printr-un decont ulterior incepand cu data de 1 ianuarie a anului care urmează celui in care a luat naştere dreptul de deducere.
Deci iniţiatorul exercitării dreptului de deducere este persoana impozabila care este obligate sa înregistreze la organul fiscal decontul de TVA, aferent perioadei fiscale pentru care aceasta îndeplineşte condiţiile legale.
De abia dupa aceea, in interiorul perioadei de prescripţie, organul fiscal poate verifica realitatea declaraţiilor persoanei impozabile făcute prin decontul de TVA.
In speţa, instanţa de fond, s-a substituit organului fiscal, pe baza constatările expertizei, excluzând astfel din ecuaţie organul fiscal, căruia legea i-a conferit competente pentru a verifica realitatea operaţiunilor taxabile pe care persoana impozabila le declara prin decontul de TVA. Firesc, atâta vreme cat dreptul de deducere al TVA este stabilit de instanţa de judecata printr-o hotărâre definitiva si nu ia naştere din propriul decont al persoanei impozabile, organul fiscal, nu va mai avea dreptul sa verifice niciodată realitatea operaţiunilor pentru care expertul judiciar a calculat dreptul de deducere.
Cu totul alta era situaţia daca, se isca un litigiu dupa ce organul fiscal verifica realitatea operaţiunilor declarate de persoana impozabila prin decontul de TVA, iar aceasta, nemulţumita, se adresa instanţei de judecata pentru eventuale nereguli izvorâte din modul de verificare a acestor operaţiuni de organul de inspecţie fiscala. Numai ca, dupa felul cum s-a procedat in speţa, s-a sărit peste verificarea realităţii operaţiunilor care au stat la baza deducerii TVA de către organul fiscal. Iar atâta vreme cat instanţa de judecata s-a substituit acestuia in verificarea realităţii operaţiunilor impozabile(lasandu-se pe mana expertizei) organul fiscal nu va mai avea niciodată posibilitatea sa verifice relitatea operaţiunile in discuţie.
A mai arătat că expertiza s-a limitat sa recalculeze taxa pe valoarea adăugata datorata după aplicarea dreptului de deducerea taxei înscrise in facturile prezentate de reclamant, fără sa verifice si realitatea operaţiunilor respective si daca toate cheltuielile din acestea, au servit ridicării imobilelor in discuţie si nu a altora sa si altora).
In ceea ce priveşte cheltuielile de judecata a solicitat in principal exonerarea sa de la plata acestora iar in subsidiar reducerea lor, întrucât, prin raportare la complexitatea cauzei le considera prea mari.
Analizând recursul formulat, curtea reţine următoarele:
Astfel cum reiese din cuprinsul recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, recurenta a arătat că stabilirea taxei pe valoare adăugată deductibilă de către instanţa de judecată, fără ca în prealabil organul fiscal să o fi stabilit, depăşeşte atribuţiile acesteia şi implicit reprezintă o ingerinţă în atribuţiile puterii administrative.
Asupra acestor susţineri, curtea reţine că, în fapt, prin acţiunea înregistrată sub nr. .../2012, reclamantul A.I. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj să se dispună anularea Deciziei nr. 708/19.10.2012, Deciziei de impunere nr.32716/04.07.2012 şi a raportului de inspecţie fiscală din aceeaşi dată, emise de pârâtă.
Prin Sentinţa civilă nr. 6160/08.04.2013, Tribunalul Cluj a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant şi a anulat Decizia nr.708/19.10.2012 privind soluţionarea contestaţiei reclamantului, respectiv Decizia de impunere nr.32716/04.07.2012 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală şi raportul de inspecţie fiscală cu acelaşi număr emise de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, aceasta din urmă fiind obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de 3.386,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 10355/30.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. .../2012 s-a admis recursul declarat de pârâtă împotriva sentinţei menţionate, care a fost casată şi, rejudecând, a fost respinsă acţiunea reclamantului în ceea ce priveşte obligaţiile de plată a TVA şi a accesoriilor aferente, fiind trimisă spre rejudecare cauza în ceea ce_priveşte dreptul de deducere a TVA.
În cuprinsul acestei decizii, instanţa de control judiciar a reţinut, privitor la dreptul de deducere a TVA, principiul constituţional al egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituţia României, arătând că pornind de la prevederile constituţionale menţionate, codul fiscal impune un tratament egal tuturor contribuabililor în ceea ce priveşte corectitudinea stabilirii obligaţiilor fiscale faţă de stat, termenele de depunere a declaraţiilor fiscale şi de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale datorate statului, drepturilor şi obligaţiilor de natură fiscală, principiul tratamentului fiscal egal impunând ca acelor contribuabili ce se află în situaţii fiscale identice să le fie aplicat acelaşi tratament fiscal.
S-a reţinut că lipsa declaraţiei de plătitor de TVA, generată de faptul depăşirii plafonului de scutire, nu a fost sancţionată de către legiuitor cu nerecunoaşterea dreptului de deducere, ci are doar o consecinţă pecuniară, respectiv plata accesoriilor, situaţia unui tratament fiscal egal fiind exclusă atunci când doar celui care a depus declaraţia de plătitor de TVA i s-ar recunoaşte dreptul de deducere, faţă de cel ce nu a formulat o astfel de declaraţie, în mod cert cele două persoane (declarantul şi nedeclarantul) aflându-se, sub aspect fiscal, într-o situaţie identică, astfel încât şi tratamentul fiscal, consecinţa legală, trebuind să fie identică pentru amândoi, diferenţa evidenţiindu-se doar în ceea ce priveşte un eventual regim sancţionator, aplicabil în temeiul legii, doar celui ce a nesocotit obligaţia legală de declarare.
Au fost reţinute, cu titlu exemplificativ, cele menţionate în jurisprudenţa CJUE, respectiv hotararea din 27 septembrie 2007, Collee, C-146/05, hotararea din 1 aprilie 2004, Bockemuhl,C-90/02, hotărârea din 29 aprilie 2004, Faxworld, C-137/02, hotărârea din 21 February 2006 în cauza HALIFAX şi alţii, C-255/02, astfel că, faţă de toate aceste considerente, instanţa de control judiciar a apreciat, în decizia civilă nr. 10355/30.10.2013, că se impune recunoaşterea dreptului de deducere în favoarea reclamantului.
S-a reţine şi aspectul că atât în faţa organului fiscal, cât şi ulterior prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat recunoaşterea acestui drept, cerere apreciată ca fiind neîntemeiată de către organul fiscal, astfel că, în condiţiile art. 312 al.5 din Codul de procedură civilă, întrucât dreptul de deducere nu a fost analizat pe fond, sub aspectul cuantumului sumei ce ar putea fi dedusă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce priveşte dreptul de deducere TVA, îndrumându-se instanţa de fond ca, în rejudecare, să administreze probele necesare, inclusiv proba cu expertiza, pentru a se stabili întinderea dreptului de deducere, în raport de documentele justificative ce vor fi prezentate de către reclamant.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. .../2012*, iar instanţa a administrat proba expertizei contabile.
Prin sentinţa civilă nr. 3526 din 28.04.2014, pronunţată în dosarul nr..../2012* al Tribunalului Cluj, recurată în cauza de faţă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.I., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca (care a preluat calitatea procesuală a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Cluj) şi s-a anulat în parte Decizia nr. 708/19.10.2012 privind soluţionarea contestaţiei reclamantului, Decizia de impunere nr. 32716/04.07.2012 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală şi raportul de inspecţie fiscală cu acelaşi număr, acte fiscale care au fost menţinute pentru următoarele sume: TVA suplimentară de plată de 94.597 lei, majorări de întârziere/dobânzi aferente de
111.329 lei şi penalităţi de întârziere de 13.963 lei.
Ori, în raport de cele mai sus arătate, curtea reţine în prezenta cauză că, în raport de cele reţinute în mod expres în cuprinsul deciziei civile nr. 10355/30.10.2013 a Curţii de Apel Cluj, criticile recurentei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca formulate în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 3526 din
28.04.2014 sunt în mod vădit neîntemeiate.
Astfel, curtea reţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 430 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, autoritatea de lucru judecat privind dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
Totodată, îşi găsesc aplicare prevederile art. 501 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul, după casare, instanţa de fond urmând a judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Ca hotărâre definitivă pronunţată de instanţa de recurs care a trimis cauza în rejudecare, decizia civilă nr. 10355/30.10.2013 a Curţii de Apel Cluj se bucură de autoritate de lucru judecat, conform art. 430 din codul de procedură civilă anterior menţionat, şi are putere obligatorie pentru instanţa care judecă fondul, după casare, potrivit art. 501 din Codul de procedură civilă, aşa încât dezlegarea dată, prin această decizie, problemei de drept referitoare la recunoaşterea dreptului de deducere în favoarea reclamantului, se impune în prezenta cauză, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.
Ca atare, respectând cele dispuse prin decizia civilă nr. 10355/30.10.2013 a Curţii de Apel Cluj, instanţa de fond în mod legal a procedat la stabilirea întinderii dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată, dispunând efectuarea unei expertize contabile în cauză în acest sens, astfel că susţinerile recurentei privitoare la faptul că instanţa de fond şi-ar fi depăşit atribuţiile, realizând o ingerinţă în atribuţiile puterii administrative, sunt neîntemeiate.
În ceea ce priveşte alegaţiile recurentei privitoare la împrejurarea că organul fiscal este lipsit de posibilitatea de a verifica realitatea operaţiunilor care au stat la baza deducerii TVA, curtea reţine că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul instanţelor de judecată la data de 11.12.2012, pârâta cunoscând încă de la acest moment procesual alegaţiile reclamantului, inclusiv cele privitoare la recunoaşterea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată, cu atât mai mult cu cât aceste alegaţii au fost menţionate în cuprinsul contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere nr. 32716 din 04.07.2012, astfel că, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acestui aspect, organul fiscal a avut deplina libertate în a efectua toate verificările pe care le aprecia necesare în vederea stabilirii stării de fapt, formulării şi probării apărărilor sale în cauză, cu atât mai mult cu cât, fiind parte în acest litigiu, cunoştea împrejurarea că în rejudecare cauza va fi analizată strict sub aspectul stabilirii întinderii dreptului de deducere al reclamantului.
Ori, în raport de împrejurarea că pârâta a avut o atitudine pasivă în ceea ce priveşte acest aspect, invocându-şi practic în prezent propria culpă, şi ţinând cont de faptul că, în cuprinsul obiecţiunilor la expertiza efectuată în cauză nu a invocat criticile ridicate în recurs privitoare la neverificarea de către expert a realităţii operaţiunilor şi dacă toate cheltuielile din acestea au servit ridicării imobilelor în discuţie, astfel cum reiese din punctul de vedere depus la dosarul de fond în rejudecare la filele 68-69, însuşindu-şi astfel concluziile raportului de expertiză, se constată că şi sub acest aspect criticile recurentei sunt neîntemeiate.
Referitor la criticile recurentei privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, recursul promovat nu poate fi apreciat ca fiind întemeiat de către instanţa de control judiciar.
Astfel, curtea reţine că, în drept, potrivit art.274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenţii va obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
În speţă, Curtea constată că recurenta este în culpă procesuală întrucât derularea prezentului litigiu decurge din refuzul organelor fiscale de a recunoaşte dreptul de deducere al reclamantului, drept recunoscut prin decizia civilă nr. 10355/30.10.2013 a Curţii de Apel Cluj şi care a condus la anularea în parte a Deciziei nr. 708/19.10.2012 privind soluţionarea contestaţiei reclamantului, Deciziei de impunere nr. 32716/04.07.2012 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală şi raportului de inspecţie fiscală cu acelaşi număr.
Prin urmare, curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.274 C.proc.civ. obligând pârâta căzută în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, susţinerile contrare fiind nefondate.
Curtea reţine însă că şi aplicarea 274 alin 3. C.proc.civ. a fost corect realizată de prima instanţă, recursul fiind nefondat şi în ceea ce priveşte acest aspect, întrucât au fost avute în vedere munca depusă, miza procesului şi obiectul acestuia, precum şi proporţia în care s-a anulat decizia de impunere contestată în raport de care s-a apreciat că suma de 1163 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea parţială a taxei judiciare de timbru, timbre judiciare, onorariu avocaţial şi onorariu expert.
În consecinţă, faţă de cele menţionate, în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă, curtea va respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 3526 din 28.04.2014, pronunţată în dosarul nr..../2012* al Tribunalului Cluj, pe care o va menţine în întregime.
| Cerere de restituire a unor sume plătite dar nedatorate. Termen... → |
|---|
