Cerere de restituire a unor sume plătite dar nedatorate. Termen de prescripţie. Admisibilitate
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 6005 din 4 septembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 3114 din 04.04.2014, pronunţată în dosarul nr. .../2012* al Tribunalului Cluj s-a respins excepţia inadmisibilităţii.
S-a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC V. SRL în contradictoriu cu DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ NAPOCA în calitate de succesoare a pârâtei DRAOV Cluj şi a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 144.708 lei , reprezentând diferenţa de taxe vamale achitate în plus .
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a ANAF şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă, urmare a admiterii acestei excepţii.
A fost obligată pârâta la 39,3 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Ca punct de pornire reţine faptul că reclamanta solicită restituirea unor sume de bani care provin din încadrarea tarifară necorespunzătoare a organului vamal a unor operaţiuni vamale de punere în liberă circulaţie efectuate de societatea reclamantă.
În acest sens invocă faptul că urmare a controlului vamal din data de 21.08.2008 din cele 32 de operaţiuni vamale care au făcut obiectul controlului, în 28 de cazuri încadrarea tarifară efectuată de către societatea reclamantă a fost considerată greşită de către inspectorii vamali în cuprinsul procesului verbal contestat. În cazul celorlalte 4 operaţiuni vamale care au făcut obiectul controlului din data de 21.08.2008, inspectorii vamali au apreciat că încadrarea tarifară a fost corect efectuată, societatea lor achitând taxe vamale de import mult mai mari aferente acestor operaţiuni.
În privinţa celorlalte 28 de operaţiuni, în dosarul 541/33/2009, prin Sentinţa 155/09.04.2010, Curtea de Apel Cluj a statuat că produsele importate de către societatea lor au fost corect încadrate tarifar în prevederile tarifului vamal al României, iar constatările ulterioare ale organelor de control sunt nelegale. Sentinţa civilă nr. 155/09.04.2010 a rămas irevocabilă prin Decizia 421/26.01.2011 a ICCJ ca urmare a respingerii recursului declarat de DRAOV Cluj.
În raport de aceste constatări, apreciază reclamanta că aceleaşi reguli de încadrare tarifară trebuiau aplicate în mod firesc şi pentru cele 4 operaţiuni vamale pentru care societatea lor a plătit taxe vamale mult mai mari, aceasta fiind raţiunea pentru care s-a promovat prezenta acţiune.
Iniţial, prin Sentinţa civilă nr. 9380/2013 pronunţată în dosar .../2012 instanţa de fond a respins acţiunea ca prescrisă.
Prin Decizia civilă nr. 10364/2013 a Curţii de Apel Cluj a fost admis recursul declarat de SC V. SRL împotriva sentinţei civile 9380/31 mai 2013 sus menţionată, aceasta a fost casată cu trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs dezlegând în drept situaţia juridică dedusă judecăţii , statuând următoarele :
„Legea nr.554/2004 menţionată de prima instanţă ce vizează atacarea în contencios a refuzului nejustificat trebuie corelată însă cu dispoziţiile speciale prevăzute de actul normativ în contextul în căruia a fost solicitată restituirea, respectiv OG nr.92/2003.
Actul normativ arătat prin art.117 prevede că se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:
a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
e) cele de rambursat de la bugetul de stat;
f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii;
g) cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170;
h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite.
Tot astfel prin art.135 din acelaşi act normativ se prevede că : dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire.
Reiese din normele enunţate că obiectul acţiunii judiciare în instanţa de contencios îl constituie constatarea refuzului nejustificat al autorităţii precum şi obligarea la restituirea sumelor plătite în plus sau ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legii în condiţiile în care autoritatea refuza nejustificat restituirea. Totodată mai reiese din norme că în materia fiscală dreptul de restituire se prescrie în termen de 5 ani de la 1 ianuarie a anului în care a luat naştere dreptul la restituire.
Cu alte cuvinte în condiţiile normei speciale termenul de restituire este de 5 ani şi curge de la data la care se cunoştea şi trebuia să se cunoască paguba respectiv de la 1 ianuarie a anului următor în care a luat naştere dreptul la restituire.
Actele dosarului atestă că a fost efectuat controlul în 2008; că în acelaşi an s-au plătit şi sumele achitate ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale iar acţiunea a fost promovată la 16.11.2012 deci în termenul special context în care raportat la perioada determinată de legiuitor greşit se reţine de prima instanţă prescripţia dreptului la acţiune. ”
Conform art. 315 C.pr.civ în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate ... .sunt obligatorii pentru judecătorii fondului
Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care instanţa de recurs a statuat că sumele solicitate de reclamantă sunt cerute în cadrul termenului de prescripţie prevăzut de OG 92/2003 şi în condiţiile în care a mai stabilit că sumele achitate de reclamantă pârâtei sunt ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, tribunalul, în raport şi de starea de fapt expusă în cuprinsul considerentelor, respectiv în condiţiile în care din cele 32 de operaţiuni, în 28 de operaţiuni încadrarea tarifară efectuată de către societatea reclamantă a fost considerată corectă de către instanţa de judecată prin Sentinţa 155/09.04.2010 dată de Curtea de Apel Cluj, urmează ca şi celorlalte 4 operaţiuni vamale să li se aplice încadrarea tarifară stabilită de instanţa de judecată .
Aşa fiind, în temeiul art. 117 lit d din OG 92/2003 coroborat art. 8-18 din Legea 554/2004 a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC V. SRL în contradictoriu cu DGRF Cluj, în calitate de succesoare a pârâtei să restituie reclamantei suma de 144.708 lei, reprezentând diferenţa de taxe vamale achitate în plus.
Excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă în condiţiile în care în cauză deja instanţa a stabilit că sumele de bani cerute de reclamantă trebuie restituite acesteia, motiv pentru care în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 236 din Reg. 2913/1992, invocate de pârâtă.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF în condiţiile în care această instituţie nu este emitenta actelor administrative contestate şi s-a respins acţiunea faţă de această pârâtă, urmare a admiterii acestei excepţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta DIRECTIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ-NAPOCA solicitând să se admită prezentul recurs cu consecinţa modificării în tot a hotărârii instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, nefondată şi neprobată, exonerarea pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu este în culpă procesuală.
În motivarea recursului pârâta a arătat următoarele:
În privinţa hotărârii instanţei fondului sunt incidente motivele de modificare prevăzute la art. 304, Punctele 6, 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă din 1865, deoarece s-a acordat mai mult decât s-a cerut, motivarea hotărârii este superficială şi, totodată, dezlegarea litigiului se întemeiază pe denaturarea conţinutului actelor juridice privind pe părţile litigiului, precum şi prin interpretarea eronată a stării de lucruri incidente şi aplicării greşite a legii.
I). în cauză, instanţa de fond a dispus restituirea sumei de 144.078 de lei?!, sumă menţionată atât în considerente, cât şi în dispozitiv, deşi intimata reclamantă a solicitat restituirea sumei de 44.708 lei, nu numai prin demersul introductiv de instanţă, dar şi în cererea administrativă. Chiar dacă am admite că la pretenţiile intimatei s-ar putea adăuga accesorii, nu reiese de nicăieri din hotărârea instanţei fondului de unde a rezultat suma de 144.078 de lei şi în ce constă cu exactitate.
Ca atare, aşa cum a statuat şi jurisprudenţa şi doctrina, atunci când se acordă mai mult decât se cere - plus petita -, se încalcă principiul disponibilităţii, astfel că Pct. 6 al art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă îşi găseşte aplicabilitatea.
II). în ceea ce priveşte incidenţa pct. 7, 8 şi 9 din art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă, crede că instanţa fondului a înţeles eronat îndrumarul dat de instanţa de recurs în primul ciclu procesual şi a tratat superficial fondul cererii intimatei, prin interpretarea eronată a declaraţiilor vamale în discuţia părţilor, extrapolând nepermis efectele hotărârii date în litigiul din anul 2009 asupra cererii pendinte.
1. Referirea generică la „cele 4 operaţiuni vamale" nu este deloc exactă. În realitate, intimata S.C. "V. " S.R.L. a cerut fostei D.J.A.O.V. Cluj restituirea unor diferenţe de taxe vamale aferente unor produse care au făcut obiectul a 5 articole din 4 declaraţii vamale, după cum se arată în tabelul inserat în cadrul motivelor de recurs -fila 3 dosar.
Aceste 5 articole din cele 4 declaraţii vamale au făcut obiectul Procesului-verbal de control nr. 24207/PACRPT/09.10.2008 şi sunt menţionate în cuprinsul acestuia pe pag.1 (ultimele rânduri) şi pag.2 (primele rânduri) precum şi în Anexa 1 (poziţiile 23, 57, 84, 117 şi 123). De asemenea, art.1 din declaraţia vamală I-2274/27.02.2008 este menţionat ca fiind corect declarat în alin. 3 de pe pag. 6 a aceluiaşi document, iar la pag. 7, în alin. 3 este menţionat în acelaşi fel art. 3 din aceeaşi declaraţie vamală.
Cu toate acestea, intimata nu a atacat aceste constatări prin contestaţia formulată împotriva Procesului-verbal de control nr. 24207/PACRPT/09.10.2008 şi a Deciziei de Regularizare a Sumelor nr. 24208/PACRPT/09.10.2008 şi nu a cerut prin această contestaţie sau prin acţiunea judiciară care a urmat (Dosar 541/33/2009 -Curtea de Apel Cluj) anularea explicită a constatărilor privind aceste 5 articole din cele 4 declaraţii, recalcularea taxelor vamale aferente şi restituirea diferenţelor pe care, din punctul de vedere al pârâtei recurente, le-a cerut în anul 2012 tardiv.
Pe cale de consecinţă, luând în considerare principiul disponibilităţii, consideră că soluţia dată în litigiul din anul 2009 nu poate fi invocată pe calea excepţiei sau prezumţiei puterii de lucru judecat. Nu se pot extrapola efectele hotărârii Curţii de Apel Cluj din anul 2010, având ca obiect contenciosul administrativ-anularea unor încadrări tarifare, asupra unei cereri în obligaţia de a face - restituirea taxelor vamale datorate pentru alte mărfuri şi al căror regim vamal şi încadrare tarifară nu au fost contestate.
Totodată, împotriva autorităţii vamale nu există un titlu executoriu dat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu prilejul litigiului din anul 2009, în sensul că hotărârile judecătoreşti pronunţate de CA. Cluj şi Î.C.C.J. în recurs, nu au obligat la rambursarea pretinselor sume achitate în plus de recurentă.
Prin modul în care a soluţionat litigiul, instanţa fondului a interpretat eronat declaraţiile vamale în discuţie şi situaţia mărfurilor pentru care s-a solicitat restituirea.
3. Instanţa fondului nu s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii depunerii cererii de restituire, cu toate că a arătat că intimata a depus în 02.03.2012 la sediul fostei Direcţii Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj o somaţie, înregistrată sub nr. 3982/02.03.2012, solicitând restituirea sumei de 44.708 lei.
Somaţia a fost transmisă fostei Direcţii Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj (actualmente Biroul Vamal Cluj), care, prin Adresa nr. 1570/30.03.2012 a comunicat refuzul temeinic motivat al autorităţii vamale de a rambursa taxele vamale solicitate. Adresa a fost trimisă prin poştă şi a fost primită de intimată în
11.04.2012 (conform confirmării de primire AR 49921672996), dată de la care curge termenul de 30 de zile pentru depunerea unei contestaţii, prevăzut de art. 207, alin.(1) din O.G.92/2003 - Codul de Procedură Fiscală, sub sancţiunea decăderii.
În loc să formuleze o contestaţie împotriva refuzului autorităţii vamale (pe care îl socotea neîntemeiat) de a emite un act administrativ fiscal, intimata-petentă a ales sa-şi reitereze solicitarea iniţială, prin două înscrisuri identice (şi având acelaşi conţinut cu somaţia iniţială) înregistrate la fosta D.J.A.O.V. Cluj sub nr. 2.567/11.05.2012, respectiv 2.592/14.05.2012, care, în temeiul art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, au fost clasate la numărul solicitării iniţiale, cu soluţia de refuz adoptată iniţial, fapt comunicat petentei prin Adresa nr. 2567; 2592/23.05.2012.
Calea administrativă de atac nu a fost parcursă nici în termenul legal şi nici după expirarea lui, rezultatul fiind decăderea intimatei-petent din dreptul de a ataca soluţia adoptată de autoritatea vamală.
Termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1), lit.b) din L. nr. 554/2004 (invocat în hotărârea dată de judecătorul fondului, prin menţionarea art.8-18 din L.554/2004) curge de la 11.04.2012 (data comunicării refuzului) şi s-a împlinit în
11.11.2012!, iar acţiunea a fost introdusă la Tribunalul Cluj în 26.11.2012.
Dreptul intimatei la restituirea taxelor vamale era prescris la acea dată, chiar şi prin raportare la art. 11 alin. (5) din L. nr. 554/2004.
4. Referitor la art. 135 din Codul de Procedură Fiscală, invocat în considerente, credem că îndreptarul dat de Curtea de Apel Cluj, prin Decizia civilă nr. 10.364/30.10.2013 în Dosarul nr. .../2012, în primul ciclu procesual, reprezintă doar înlăturarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, prin raportare la dispoziţiile art. 117 şi 135 Cod procedură fiscală.
Dar nu a luat naştere niciun drept de compensare sau restituire. Nu există un act administrativ fiscal sau un act cu efect echivalent prin care să fi fost stabilit un astfel de drept şi să fi fost individualizate sumele respective. în fapt, în cazul de faţă tocmai refuzul autorităţii vamale de a emite un astfel de act reprezintă cu adevărat obiectul dedus judecăţii.
5. Întemeierea hotărârii Tribunalului Cluj exclusiv în dispoziţiile art. 117 lit. d) din Codul de Procedură Fiscală este eronată. în realitate, taxele vamale fiind drepturi de import, în temeiul art. 148 alin.(2) din Constituţia României, acestea se supun reglementărilor vamale comunitare, mai precis Regulamentului (CEE) nr. 2913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, art. 65, alin. 2, lit. c şi art. 236 fiind în special aplicabile în cazul de faţă.
6. De asemenea, completarea şi depunerea declaraţiilor vamale în discuţie fiind o acţiune deliberată (art. 4, pct.17 din Regulamentul'(CEE) nr.2913/1992*al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar), care exprima exclusiv voinţa intimatei, conform prevederilor art. 236 alin.(1) teza ultimă din Regulamentul (CEE) nr.2913/1992 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar, rambursarea taxelor vamale nu se poate acorda.
Declaraţiile vamale în discuţie au fost întocmite în procedură de vămuire la domiciliu şi poartă o ştampilă în acest sens în partea stângă jos a fiecăreia. Ca atare, nu s-a făcut nici control documentar şi. nici control fizic.
Este evident că depunerea lor în acea formă a fost un gest deliberat al intimatei-reclamante.
7. Motivându-şi hotărârea pe art. 8 - 18 din L.554/2004, instanţa de fond a scăpat din vedere prevederile art. 11 din acelaşi act normativ, a căror riguroasă aplicare are ca efect prescrierea dreptului la acţiune al petentei, aşa cum s-a arătat la teza ultima a pct. 3 de mai sus.
8. Art. 100 alin. (1) din L.86/2006 - Codul Vamal al României permite modificarea declaraţiei vamale în max. 5 ani de la acordarea liberului de vamă (a nu se confunda cu termenul de prescripţie a dreptului de a cere plata eventualelor diferenţe, care curge din prima zi a anului următor celui în care a fost depusă declaraţia vamală). Acest termen era deja depăşit la 02.03.2012 (data depunerii somaţiei iniţiale la D.R.A.O.V. Cluj) pentru prima declaraţie vamală şi acum este depăşit pentru toate. Nu există prevederi legale care să impună suspendarea sau întreruperea curgerii acestui termen.
În concluzie, chiar dacă a fost înlăturat termenul de 3 ani de prescripţie, fiind obligatoriu pentru judecătorul fondului la soluţionarea litigiului luarea în considerare a termenului prevăzut de Codul de procedură fiscală, nu echivalează cu faptul că termenul de 5 ani nu trebuia cercetat, în sensul împlinirii sau nu, ori dacă acesta este în consonanţă cu dispoziţiile art. 65, alin. 2, lit. c din Codul vamal Comunitar, tocmai pentru a respecta specificul nu numai al drepturilor vamale, dar şi al declaraţiei vamale - temei al restituirii.
Restituirea în sine echivalează implicit cu modificarea declaraţiei vamale, lucru NEPERMIS după împlinirea termenului prevăzut de art.100 alin. (1) din L.86/2006 - Codul Vamal al României
Astfel că extrapolarea efectelor Sentinţei nr. 155/2010 a Curţii de Apel Cluj nu este posibilă, pentru motivele mai sus expuse.
Felul superficial în care a fost motivată hotărârea recurată indică incidenţa pct. 7 al art. 304 v. C.P.C.
Despre cheltuielile de judecată, acestea nu sunt întemeiate, luând în considerare starea de fapt expusă, în virtutea căreia culpa procesuală nu îi poate fi imputată.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 304, pct. 6, 7, 8 şi 9, art. 3041 şi art. 312 Cod procedură civilă.
În probaţiune, s-au depus copii certificate a actelor şi documentelor invocate în prezenta cerere de recurs, aşa încât Onorata Curte să se poată edifica asupra faptului că instanţa fondului a interpretat greşit cererea dedusă soluţionării.
În apărare, reclamanta intimată SC V. ELECTRONICS SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului a netemeinic, nelegal şi nefondat, menţinând în totalitate sentinţa civilă atacată - filele 46-52 dosar.
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Reclamanta SC V. SRL a chemat în judecată Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor solicitând restituirea sumei de 44.708 lei, reprezentând diferenţe de taxe vamale datorate şi cele efectiv achitate în cursul anului 2008.
Reclamanta a formulat împotriva DRAOV Cluj somaţia nr. 59/2012 prin intermediul BEJ ..., dar pârâta nu i-a soluţionat favorabil cererea, motiv pentru care, considerând că a urmat procedura administrativ fiscală, a formulat acţiune calificată de prima instanţă ca fiind o acţiune în contencios fiscal.
Potrivit dispoziţiilor art. 117 alin. 9 C.pr.fisc. procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzute la art. 124, se aprobă prin ordin al ministrului finanţelor publice.
În aplicarea acestui temei legal, Ministerul Finanţelor Publice a adoptat Ordinul nr. 1.899 din 22 decembrie 2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 13 din 5 ianuarie 2005.
Acest ordin prevede că pentru sumele de restituit conform prevederilor art. 112 din Codul de Procedură fiscală (actual art. 117) este necesar să se formuleze o cerere de restituire depusă de contribuabil în interiorul termenului de prescripţie, cerere care urmează să fie soluţionată de autoritatea fiscală competentă în termen de 45 de zile printr-o decizie de restituire, indiferent de soluţia adoptată.
Decizia de restituire constituie act administrativ fiscal conform art. 41 C.pr.fisc. cu toate consecinţele juridice ce decurg din această calificare.
Decizia de restituire adoptată de organul fiscal la cererea de restituire sau inexistenţa unei atari decizii poate fi contestată în prealabil conform procedurii prevăzute la art. 205 alin. 1 şi 2 C.pr.fisc.
Conform acestor norme legale, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii. Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.
Aşa fiind, prealabil sesizării instanţei de contencios administrativ fiscal este obligatorie contestarea actului administrativ fiscal ori inexistenţa acestuia pe calea contestaţiei administrative de competenţa organului de soluţionare a contestaţiilor după distincţiile prevăzute la art. 209 C.pr.fisc. şi apoi în funcţie de decizia acestui organ persoana nemulţumită ori ce se pretinde vătămată poate să supună contenciosului administrativ fiscal respectivul act conform art. 218 alin. 2 C.pr.fisc.
În acest context, Curtea are în vedere că în practica secţiei de profil a ÎCCJ s-a reţinut în mod constant şi unitar că procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrativ fiscale, reglementate de art. 205-218 C.pr.fisc. este o procedura administrativa prealabilă, iar nu o jurisdicţie specială în sensul art. 21 alin. 4 din Constituţie şi art. 6 alin. 1 din Legea nr. 554/2004. (A se vedea spre pildă, soluţia de principiu adoptată de Plenul judecătorilor Secţiei de Contencios Administrativ şi fiscal a ÎCCJ la 12 februarie 2007 precum şi decizia nr. 106 din 17 ianuarie 2006 a ÎCCJ, precum şi Decizia nr. 409/2004 a Curţii Constituţionale).
Tot astfel, Înalta Curte a decis că în măsura în care se contestă un act administrativ fiscal, devin incidente dispoziţiile menţionate anterior din Codul de procedură fiscală, fiind astfel obligatorie de urmat procedura contestaţiei pe cale administrativă reglementată de Titlul IX din OG nr. 92/2003, republicată, întrucât poate fi contestată pe calea acţiunii în contencios administrativ şi fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ fiscal (A se vedea în acest sens, decizia nr. 1363 din 6 martie 2007 şi decizia nr. 1653 din 20 martie 2007).
În speţă, Curtea observă că cererea de restituire nu a fost soluţionată de organul fiscal prin emiterea unui act administrativ fiscal.
Curtea reţine că prevederile art. 205 C. proc. fiscală, prevăd posibilitatea formulării contestaţiei administrativ fiscale de către cel care se consideră lezat în drepturile sale, printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia.
Doar în ipoteza formulării acestei contestaţii şi a emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei procedura administrativ fiscală se consideră a fi parcursă, iar cel ce se consideră în continuare vătămat, are posibilitatea formulării unei acţiuni în contencios fiscal doar împotriva deciziei finale. Cu alte cuvinte, prevederile legale stabilesc cadrul formulării unei acţiuni în contencios fiscal doar dacă este atacată decizia emisă în contestaţia administrativ fiscală, care nu a fost formulată de către reclamant. Nu pot exista acţiuni în contencios fiscal fără ca obiectul acţiunii să fie decizia finală întrucât restituirea sumei este consecinţa anulării deciziei finale.
Chiar dacă organul fiscal nu finalizează contestaţia administrativ fiscală prin emiterea deciziei în termenul de 45 de zile prevăzut de art.70 alin. 1 C.proc. fiscală, persoana vătămată nu are posibilitatea decât să formuleze o acţiune în contencios administrativ pentru obligarea organului fiscal competent pentru a soluţiona contestaţia şi numai după emiterea deciziei finale, poate fi formulată acţiunea în contencios fiscal.
Din acest punct de vedere, în temeiul art. 218 alin. 2 C.pr.civ. în lipsa unei decizii de soluţionare a contestaţiei instanţa de contencios fiscal nu poate fi sesizată legal, astfel că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, constatându-se că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii de către instanţa de fond.
Prin urmare, pentru toate considerentele expuse anterior, Curtea constată că recursul formulat este întemeiat, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă, îl va admite şi va dispune în consecinţă.
| ← Cheltuieli de judecată. Culpă procesuală. Contencios fiscal.... | Raport de evaluare a performanţelor unui funcţionar public.... → |
|---|
