Sentința civilă nr. 482/2013. Contencios. Obligația de a face
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL SĂLAJ SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ Operator date 2516
SENTINȚA CIVILĂ NR. 482
Ședința publică din data de 25 ianuarie 2013 Instanța este constituită din:
Președinte: M. S., judecător
V. A., grefier
S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamantul M. V. MIRCEA, cu domiciliul în localitatea H., nr.190, județul S., în contradictoriu cu pârâții D. G. A F. P. S., cu sediul în Z., P.
I. M., nr.15, județul S., A. F. P. N., cu sediul în
localitatea N., str.A. J., nr.1, județul S. și cu pârâta - chemată în garanție A. F. PENTRU M. - M. M., cu sediul în B., str.S. I., nr.294, corp A, sector 6, având ca obiect restituire taxă pe poluare.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că procedura de citare este îndeplinită, acțiunea este legal timbrată și părțile au solicitat prin cererea introductivă de instanță și întâmpinare judecarea cauzei și în lipsă de la dezbatere, potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (2) Cod procedură civilă.
Instanța, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în baza dispozițiilor art.150 Cod procedură civilă declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Prin acțiunea sa, reclamantul M. V. MIRCEA a chemat în judecată pe pârâtele D. G. A F. P. S., A. F. P. N. și
A. F. PENTRU M. - M. M. solicitând, în principal, restituirea sumei de 7140 lei, achitată cu chitanța seria TS 3A nr.7422340 din data de_ (f.5), plus dobânda legală aferentă de la data plății acestei sume, până la data restituirii efective.
În plus, reclamantul a mai solicitat să se constate incompatibilitatea dintre prevederile O.U.G. nr.50/2008, în forma inițială și art.110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul arată că a cumpărat dintr-un stat membru al Uniunii Europene un autoturism înmatriculat ultima dată pe teritoriul Uniunii Europene. Pentru a putea înmatricula în România acest autoturism a fost constrâns să plătească o taxă (pe poluare, prev. de OUG nr.50/2008), cu toate că perceperea acestei taxe contravine normelor Uniunii Europene, care au prioritate față de reglementările legale interne.
La rândul său, pârâta D.G.F.P. S., în nume propriu și în numele A. i F. P. N. a chemat în garanție M. M. - A. F.
PENTRU M. - B., pe motiv că taxa pe poluare se face venit la fondul de mediu și se gestionează de această autoritate administrativă, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Starea de fapt dedusă judecății, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, nu comportă nici un fel de discuții, nefiind de altfel contestată. România este stat membru al Uniunii Europene, începând cu data de 1 ianuarie 2007. Au fost astfel activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României (revizuită în anul 2003), conform cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare iar conform alin. 4 al aceluiași articol, Parlamentul, Președintele României, Guvernul și Autoritatea judecătorească, garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin.2. De altfel, prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, statul nostru și-a asumat obligația de a respecta cu bună credință inclusiv dispozițiile din tratatele originare al Comunității, dinainte de aderare. Astfel, art. 90 par.l din Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE), devenit ulterior art.110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE), denumite în continuare ";Tratat";, prevede: "Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect produselor naționale similare". Prin aceste prevederi se limitează libertatea statelor membre în materie fiscală, de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii, respectiv discriminarea intre produsele importate și cele autohtone de natură similară. Este apoi unanim recunoscut atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a C.E.J, că art. 90 (110) din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja; judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 (110) din Tratat, să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Pornind de la aceste considerații cu titlu preliminar și ținând cont de practica judiciară existentă în materie până la acest moment, instanța va trebui să găsească o rezolvare unitară și echitabilă, pentru toți subiecții de drept ce se găsesc în situații juridice similare, prin raportare în primul rând la normele dreptului material intern aflate în vigoare la data ivirii situației juridice supuse judecății. Acest tratament se impune în virtutea principiului general de drept, al nondiscriminării, principiu consacrat și garantat atât de Constituția României (art.16-egalitatea în fața legii și a autorităților publice) cât și de Convenția (europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Fundamentale (relevante fiind prev. art. 14, privind interzicerea discriminării în aplicarea Convenției și Protocolul nr.12, privind interzicerea generală a discriminării, de către statele membre, inclusiv prin lege) și care a fost afirmat în repetate rânduri de practica Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), prin prisma aplicării de către instanțele naționale a prev. art. 6 din Convenție - dreptul la un proces echitabil - inclusiv în cauze îndreptate
împotriva României (a se vedea în acest sens cauzele: Beian; Driha; Tudor Tudor; Stan; Ș. ănică ș.a.)
În acest cadru legislativ mai amplu, de nivel european, acțiunea promovată în prezenta cauză vizează (ca în multe altele, aflate pe rolul instanțelor din România) tocmai dezlegarea unei probleme de drept, de interes general, privind libera circulație a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene, problemă ce trebuie analizată de instanță prin prisma compatibilității dintre normele juridice interne, privind instituirea unei taxe speciale pentru autovehicule, cu ocazia primei înmatriculări în România, și percepută începând cu data de_, sub diferite denumiri (de primă înmatriculare, pe poluare, privind emisiile poluante) și dispozițiile 90 (110) din Tratat, privind libera circulație a mărfurilor pe teritoriul Uniunii Europene. Instanțele de contencios administrativ-fiscal, s-au investit cu soluționarea acestor cereri, ținând cont de principiile și regulile desprinse din hotărârea Curții Europene de Justiție în cauza Simmenthal II din anul 1978, unde s-a decis că "eficiența deplină a dreptului comunitar ar fi afectată, dacă o regulă de drept intern ar putea împiedica o instanță, care are pe rol o problemă de drept comunitar, să nu o poată tranșa";; în acest sens s-a statuat că "orice judecător național sesizat în cadrul competentei sale, are obligația de a aplica integral dreptul comunitar si de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor, lăsând neaplicată orice dispoziție contrară a legii naționale".
În concret, se reține că inițial taxa specială pentru autovehicule, cunoscută și ca "taxă de primă înmatriculare"; a fost instituită, începând cu data de _ prin art. 2141)- 2143)din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fiind considerată constant în practica judiciară ca fiind contrară normelor Uniunii Europene, mai sus enunțate. Drept urmare, prin OUG nr. 50/2008 (act normativ care a suferit numeroase modificări prin OUG nr. 108/2008, OUG nr. 208/2008, OUG nr. 117/2009, OUG nr. 118/2010)
începând cu data de _ , această taxă a fost desființată, fiind instituită "taxa pe poluare"; iar începând cu data de _ , OUG nr. 50/2008 a fost abrogată, fiind instituită, prin Legea nr. 9/2012, "taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule";.
În ce privește prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr. 9/2012, tribunalul constată că acestea sunt similare cu cele existente în O.U.G. nr. 50/2008, până la data abrogării, elementul de noutate constituindu-l dispozițiile de la alineatul (2), care au fost introduse de legiuitor tocmai pentru se da eficiență dispozițiilor art. 90 par. 1 din TCCE (în prezent, art.110 din T.F.U.E). Alineatul
(2) a fost însă la scurt timp suspendat prin Ordonanța de urgență nr. 1/2012, începând cu_ până la_ . Rezultă, așadar, că și în prezent, ca urmare a suspendării dispozițiilor alin.2 al art. 4 din Lege, taxa este datorată numai pentru autoturismele second-hand pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele care au fost deja înmatriculate și se află în circulație, revenindu-se practic, până la data de_, la situația legislativă anterioară abrogării O.U.G.nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare. Cu alte cuvinte, prin această modalitate de reglementare, O.U.G. nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare, și-a extins practic efectele și după abrogare (prin Legea nr.9/2012) și ca atare taxele achitate după data de_ și până la data de_, trebuie să se bucure de același tratament juridic din partea instanței.
În acest context legislativ, instanțele române au sesizat Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg, cu mai multe cereri preliminare
privind interpretarea normelor de drept intern prevăzute de OUG nr.50/2008 în raport de dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene (în prezent, art.110 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene) Curtea pronunțându-se, la data de 07 aprilie 2011, într-o primă fază în cauza cu nr. C 402/2009 - I. Tatu, după cum urmează:
"Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională";.
La data de 07 iulie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat din nou, în Cauza C-263/10 - I. n Nisipeanu, asupra interpretării aceluiași art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, pornind de la mai multe întrebări adresate Curții de Tribunalul Gorj, instanță învestită cu o cerere de restituire a taxei pe poluare. Prin această hotărâre, Curtea a reluat considerentele expuse în Hotărârea Tatu, reținând în paragraful 27, că:
"Toate modificările succesive aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 208/2008, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 218/2008, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2009 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală";. S-a conchis în sensul că "reglementarea națională are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și prin aceasta contravine art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene";.
Hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în procedura reglementată de art. 267, din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene consacră, între altele, interpretări ale normelor de drept european, lămurind înțelesul și întinderea acestora. Cât privește efectul în timp al hotărârilor preliminare, acesta este în principiu retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene, în cadrul unei trimiteri preliminare, lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare ale acesteia, de la intrarea sa în vigoare. Limitarea în timp a acestor efecte, nu a fost cerută în Cauza Tatu, iar în Cauza Nisipeanu, solicitarea Guvernului României a fost respinsă, Curtea considerând că o astfel de măsură nu este necesară (paragraful 48 din hotărâre), ceea ce înseamnă că aceste hotărâri urmează a-și produce efectele asupra tuturor cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată, fiind de reținut că hotărârea preliminară este obligatorie pentru instanța națională, întrucât "scopul hotărârii preliminare este de a decide asupra dreptului";, după cum a stabilit chiar CEJ, în cauza Benedetti c. Munari (C 52/76). Drept urmare, după data de 07 aprilie 2011, instanțele de contencios administrativ fiscal s-au pronunțat cvasiunanim în sensul admiterii pe fond a acțiunilor în restituirea taxei fiscale nedatorate (mai ales în ce privește taxa pe poluare stabilită de OUG nr.50/2008, în forma sa inițială) iar după data de 7 iulie 2011, o astfel de practică a devenit unitară,
indiferent de modificările legislative ulterioare: În schimb, organele administrativ - fiscale din România, au continuat să invoce în fața instanțelor, excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe nerespectarea normelor procedurale interne, respectiv disp. art. 7 din OUG nr.50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, împrejurare care a condus la o nouă practică neunitară, de data aceasta sub aspectul admisibilității în principiu a unor astfel de cereri.
Numai că, în astfel de cauze, când devine incident principiul aplicării directe a dreptului comunitar (hotărârea Curții din 5 februarie 1963, în cauza Van Gend en Loos c. Administratie der Belastingen) este cu totul irelevant dacă s-a respectat sau nu procedura internă de contestare a actului administrativ fiscal, prev. de OUG nr.50/2008 prin care s-a stabilit taxa în discuție, sau dacă există sau nu un astfel de act, care să poată fi calificat ca atare, astfel cum rezultă și din Decizia nr.24/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1 din_ ) decizie care este obligatorie pentru instanțe, potrivit legii. În cuprinsul acestei decizii, se reține - printre altele - că "necontestat, în virtutea autonomiei procedurale, statele membre ale Uniunii Europene au dreptul de a elabora regulile procedurale care guvernează acțiunile în justiție pentru apărarea drepturilor contribuabililor ce derivă din dreptul Uniunii Europene. Această a doua problemă ridicată prin recursurile în interesul legii a fost generată tocmai de lipsa unei proceduri speciale aplicabile acestui tip de acțiuni, dar și de omisiunea legiuitorului de a se conforma statuărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene";. În acest context, Instanța Supremă ține să precizeze că "mai ales după pronunțarea hotărârilor preliminare prezentate anterior, trebuie să se recunoască prevederilor art. 110 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene, efect direct imediat în dreptul intern, cu toate consecințele care decurg din perspectiva particularilor, a autorităților publice implicate și a instanțelor naționale";. Pentru rațiunile expuse, Înalta Curte apreciază că, de "lege lata";, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală"; adică este vorba, cu alte cuvinte, de o acțiune directă în restituire, îndreptată împotriva instituțiilor administrativ-fiscale, pentru taxă nedatorată. Prin urmare, în toate cauzele care au acest obiect, excepția inadmisibilității acțiunii, nu va putea fi primită de instanță, ca mijloc de apărare.
Având în vedere toate considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, precum și practica judiciară în această materie, tribunalul urmează a constata, de principiu, că taxa ce trebuia achitată, sub diferite denumiri, în perioada _
-_, cu ocazia primei înmatriculări în România, a unui autovehicul second- hand, ce provine dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în virtutea actelor normative interne mai sus analizate (art. 2141)- 2143)din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal; OUG nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 9/2012, suspendată parțial prin Ordonanța de urgență nr. 1/2012) contravine în mod evident normelor de drept (comunitar) european în materie de taxe interne, cu efect indirect asupra liberei circulații a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene, mai precis art. 90 par. 1 din TCCE (în prezent, art.110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene), precum și practicii Curții Europene de Justiție, adoptată în acest domeniu.
Pe cale de consecință, partea reclamantă este în drept, în baza art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, să pretindă și să obțină restituirea acestei taxe, percepută de stat, prin instituțiile sale administrativ-
fiscale, cu responsabilități în domeniu, ca fiind nedatorată. Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg a dezvoltat constant conceptul de "efectivitate a dreptului comunitar"; ca principiu de drept și a accentuat în repetate rânduri principiul protecției judiciare efective, ca drept fundamental, având ca temei juridic art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instrument juridic internațional la care România este parte, încă din anul 1994. Curtea a introdus și principiul răspunderii statului (hotărârea Curții din 5 martie 1966, în cauzele conexate C-46/93 și C-48/93, Brasserie du pêcheur c. Bundesrepublik Deutschland et The Queen c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame e.a.,) respectiv obligația acestuia de a plăti despăgubiri pentru încălcarea prin propria sa legislație a dreptului comunitar, iar "instanțele naționale trebuie să asigure eficiența practică a acestor principii";.
În concret, se reține că raportat la prevederile H.G. 686/2008 privind normele metodologice de aplicare a O.G. 50/2008, taxa pe poluare (emisii poluante de la autovehicule) se calculează de administrațiile financiare teritoriale (care între timp au fost reorganizate teritorial) se achită la unitățile Trezoreriei Statului iar ulterior această taxă este transferată către A. F. de M. (metodologie menținută și după adoptarea Legii nr.9/2012) astfel că, D.G.F.P, (care, potrivit legii de organizare a M.F.P-A.N.A.F, are personalitate juridică proprie de reprezentare în instanță) trebuie a fi obligată la restituirea acestei taxe, prin administrația sau administrațiile financiare teritoriale implicate în perceperea acestei taxe. De asemenea, A. F. de M., ca deținătoare a acestor taxe, are legitimare procesuală pasivă și va trebui la rândul său obligată la restituire, fie în mod direct și în solidar cu pârâta, D.G.F.P, fie indirect, în baza art. 60 Cod procedură civilă, prin admiterea cererii de chemare în garanție, bineînțeles în măsura și modalitatea în care această instituție a fost atrasă în proces, de reclamantă sau pârâtă, în vederea recuperării taxei de la instituția beneficiară. Evident nu este problema părții reclamante sau a instanței să cunoască în fiecare moment raporturile instituționale privind administrarea fondurilor publice ale statului (ca urmare a numeroaselor reorganizări structurale și funcționale, care pot apărea pe parcursul procesului), însă hotărârea pronunțată de instanță, trebuie să poată fi pusă efectiv în executare, conform principiului mai sus enunțat, astfel că, atunci când situația este incertă aceste instituții vor fi obligate în solidar.
În schimb, orice la alte capete de cerere incidentale, formulate de reclamanți pentru realizarea scopului propus (ca o reacție la excepția inadmisibilității, invocată în apărare, pe motive de procedură internă și care în prezent evident nu poate fi primită, conform deciziei în interesul legii mai sus amintită)) cum ar fi: anularea dispoziției de calcul a taxei sau anularea diferitelor înscrisuri sau adrese de răspuns, emise de organele administrativ fiscale, tribunalul urmează să le aprecieze ca inutile și lipsite de interes, pentru a fi analizate pe fond de instanță, atâta vreme cât în mod evident, scopul urmărit de contribuabil este doar acela al recuperării taxei nedatorate; singurul capăt de cerere incidental care, pe cale de consecință, poate și trebuie să fie rezolvat în mod favorabil, prin admitere, de către instanța de contencios administrativ-fiscal, este, în unele situații, doar anularea "deciziei de respingere"; a contestației formulată de plătitor, împotriva "refuzului de restituire";, înscris emis de către D.G.F.P, în condițiile Codului de procedură fiscală și care are astfel natura juridică a unui act administrativ -
jurisdicțional, producător de efecte juridice și deci, supus controlului judecătoresc, atât sub aspectul temeiniciei cât și al legalității.
Referitor la acordarea de despăgubiri, sub formă de dobândă legală, această solicitare constituie în mod evident un capăt accesoriu de cerere, astfel că odată cerute, aceste daune interese compensatorii trebuie analizate de instanță, odată cu cererea principală, conform art.17 Cod procedură civilă, privind prorogarea legală de competență; acțiunea în restituire de taxă fiind pe deplin justificată, după cum s-a arătat deja în precedent, daunele interese compensatorii nu pot fi refuzate, indiferent de denumirea pe care partea reclamantă înțelege să le-o dea (dobândă legală sau fiscală) deoarece conform art. 84 Cod procedură civilă, "cererea (…) este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită"; în timp ce conținutul și natura despăgubirii pretinse, urmează a fi stabilite de instanță, în virtutea rolului activ, conferit de art.129 alin.4 Cod procedură civilă.
Astfel fiind, trebuie remarcat mai întâi că, nu suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale sau contractuale a autorității administrativ-fiscale (care nu a făcut altceva decât să aplice prevederile legale interne aflate în vigoare și incidente în materie), ci este vorba de restituirea unei taxe fiscale apreciată de instanță ca nedatorată, prin prisma normelor de drept european, mai sus analizate. Prin urmare, suma achitată de plătitorul de taxă, nu este purtătoare de "dobândă legală";, în sensul reglementat de O.G nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, respectiv O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, ci doar de "dobândă legală, în materie fiscală";, în sensul reglementat de art. 124 Cod procedură fiscală., dobândă care se calculează, din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70, adică după trecerea unui termen de 45 de zile de la data înregistrării cererii de restituire a sumei. În acest sens, art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, prevede fără dubii că "în materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului fiscal"; în timp ce art.2 alin. (2) din Codul de procedură
fiscală, arată la rândul său că "prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat";. Rezultă așadar că în materie fiscală, căreia se circumscrie și prezentul litigiu, normele legale sunt de strictă aplicare și nu pot fi înlocuite prin interpretare, cu alte norme juridice mai favorabile, chiar dacă se referă la o instituție juridică similară; altfel ar însemna să se încalce voința legiuitorului, așa cum s-a statuat și prin Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale. Cu alte cuvinte, dacă în ce privește perceperea taxei în discuție, instanța poate să aprecieze că aceasta contravine normelor europene și că trebuie restituită ca nefiind datorată, nu același lucru se poate susține în ce privește modalitatea de despăgubire, sub formă de dobânzi compensatorii, capăt de cerere care se raportează exclusiv la legislația internă, instanța nefiind dealtfel sesizată cu incompatibilitatea normelor de drept interne în această materie. Oricum, în jurisprudența sa, Curtea Europeană de Justiție de la Luxemburg, s-a pronunțat în mai multe rânduri că în materie de politică fiscală, statele membre ale Uniunii Europene se bucură de o marjă largă de apreciere, orice imixtiune putând conduce la dezechilibre bugetare.
În sfârșit, în ce privește cheltuielile de judecată, instanța apreciază că acestea nu se justifică - în măsura în care au fost cerute - chiar dacă reclamantul are câștig de cauză, atâta vreme cât nu se poate reține o culpă procesuală din partea instituțiilor administrației publice atrase în proces, atributul interpretării legilor interne prin prisma normelor de drept comunitar, revenind exclusiv instanțelor de judecată. Este adevărat că în cauze, precum cea de față, devine incident principiul aplicării directe a dreptului comunitar și că reglementările comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, însă acest principiu, elaborat tot pe cale
jurisprudențială - după cum s-a arătat - înseamnă că cetățenii statelor membre au posibilitatea de a invoca normele juridice de drept comunitar chiar dacă nu sunt destinatarii direcți ai acestora, fără ca aceste norme să fi fost preluate de legislativul național, în dreptul intern. Noțiunea de efect direct însemnă deci că textele comunitare care sunt dotate cu un asemenea efect, creează imediat, pentru particulari, drepturi de care aceștia se pot prevala direct în fața organelor de jurisdicție naționale. La rândul lor, acestea din urmă sunt ținute să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili, din efectul direct al dreptului comunitar. Pe de altă parte însă, principiul aplicării directe nu trebuie confundat cu principiul aplicării imediate, deoarece primul se referă la crearea de drepturi pentru resortisanții statelor membre (aplicarea normelor comunitare pe orizontală, adică pe cale jurisprudențială, în raporturile dintre Stat și particulari) pe când ce al doilea principiu se referă la momentul în timp la care se aplică o normă pentru state (aplicarea normelor comunitare pe verticală, adică pe cale legislativă, în raporturile dintre Stat și Comunitate, pe de o parte și în raporturile dintre Stat și particulari, pe de altă parte). În speță, fiind vorba despre norme comunitare prevăzute în Tratat, acestea erau de imediată aplicabilitate pentru Statul Român, începând cu _
, data aderării la Uniunea Europeană, în sensul că normele de drept comunitar trebuiau transpuse în legislația internă incidentă în materie de circulație a mărfurilor în cadrul Uniunii Europene, de autoritatea legiuitoare sau executivă (prin delegare), după caz, și tot astfel, normele legale interne, incompatibile cu dreptul comunitar, trebuiau înlăturate de aceeași autoritate, prin abrogare, în temeiul principiului loialității. Acest principiu, consacrat de Tratat și promovat, de asemenea, de Curtea Europeană de Justiție, denumit si principiul solidarității, este prevăzut la art. 10 TCCE și dispune că statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratat ori din acțiunea întreprinsă de instituțiile Comunității si că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abține de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.
Cum Statul Român nu și-a îndeplinit o atare obligație, până în momentul achitării taxei de către contribuabil, prevederile art. 90 (110) din Tratat nu își produc efectele în mod direct și general, pentru toți subiecții de drept cărora li se adresează (ceea ce ar face inutilă apelarea la justiție) însă această împrejurare poate fi o problemă de răspundere a Statului față de Uniunea Europeană sau față de particular, care însă excede cadrului procesual dedus judecății. Cu alte cuvinte, până la intervenția legiuitorului, toate normele legale interne sunt obligatorii pentru subiecții de drept cărora l-i se adresează (neputând fi cenzurate decât pe cale judiciară) și ca atare, în speță, instituțiile publice implicate în perceperea și administrarea taxelor legal datorate de către plătitori, nu puteau să aibă o altă conduită legală și procesuală, decât aceea
care rezidă din prevederile legale interne aflate în vigoare, la data perceperii taxei. Această conduită instituțională nu a putut fi schimbată chiar dacă, între timp, autoritatea judecătorească, s-a pronunțat prin numeroase decizii de speță că aceste taxe contravin dreptului comunitar, pentru simplul motiv că hotărârile judecătorești nu sunt general obligatorii (cum este cazul hotărârilor "pilot"; pronunțate de CEDO) - în pofida faptului că se bazează pe decizii de interpretare, pronunțate de CEJ sau decizii date în interesul legii de Î., după cum s-a arătat în precedent - și chiar dacă, soluțiile ce urmau a fi pronunțate
de instanțe, în baza acestor decizii erau ușor previzibile (N.B-de această previzibilitate s-a încercat a se profita în unele cauze, prin perceperea unor onorarii avocațiale cu totul exagerate). Cum, pe de altă parte, practica judiciară nu constituie în sistemul nostru judiciar izvor de drept, este vădit faptul că
înlăturarea acestei situații juridice nu poate avea loc decât prin intervenția legislativului (cum de altfel s-a și întâmplat pentru o foarte scurtă perioadă, prin Legea nr.9/2012) adică, în ultimă instanță, a Statului Român, singurul subiect de drept care ar putea fi făcut responsabil, prin Ministerul Finanțelor Publice (în virtutea unor raporturi juridice directe de drept comunitar, create între Stat și Comunitate și respectiv între Stat și Particulari, ce obligă la implementarea aquis-ului comunitar) de provocarea unor daune, ce exced raporturilor de drept fiscal, care fac obiectul prezentului litigiu. Cum Statul Român și instituțiile publice implicate în perceperea și administrarea taxei în discuție, respectiv DGFP, A.F și A.F.M, sunt subiecte de drept distincte, acestea din urmă pot fi desigur obligate la restituirea acestor taxe, dovedite pe cale judiciară ca nedatorate, cu dobânzile legale aferente, însă nu pot fi obligate și la plata cheltuielilor de judecată, litigiile fiind generate evident pe cale legislativă și nu datorită propriei conduite culpabile. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, într-o cauză având ca obiect daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009, în care calitatea de pârât, pentru acordarea de despăgubiri, o avea, potrivit legii, chiar Statul Român, și unde s-a reținut că "simplul fapt că o parte cade în pretenții, nu înseamnă, automat, că se află în culpa procesuală vizată de art. 274 alin. (1) Cod. proc. civ., pentru a putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată";. În speță, reclamanta a
formulat o acțiune întemeindu-se pe prevederile actului normativ mai sus arătat, însă pe parcursul derulării procesului, textul de lege pe care s-a întemeiat cererea introductivă de instanță a fost declarat neconstituțional, fapt ce a condus la respingerea cererii reclamantei și obligarea pârâtului, Statul Român, la suportarea cheltuielilor de judecată. Înalta Curte a precizat că această împrejurare nu este de natură să atragă "sancționarea"; părții în condițiile art. 274 alin. (1) Cod proc. civ., întrucât aceasta nu se află în culpă procesuală, iar pârâtul nu are de suferit o vătămare procesuală prin păstrarea soluției de obligare la plata cheltuielilor de judecată - Decizia nr. 1129 din 21
februarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Î naltei Curți de Casație
și Justiție având ca obiect daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009).
Pentru toate aceste motive, În numele L E G I I
H O T Ă R Ă Ș T E:
Admite în parte acțiunea reclamantului M. V. MIRCEA, cu domiciliul în localitatea H., nr.190, județul S. și obligă pârâta D. G. A F. P. -S. prin A. F. P. N. să-i restituie suma de 7140 lei, reprezentând taxă pe poluare achitată cu chitanța seria TS 3A nr.7422340 din_ și să-i plătească dobânda, conform art. 124 Cod
procedură fiscală, începând cu a 45-a zi, de la data înregistrării cererii de restituire, adresată organului fiscal și până la data restituirii efective.
Respinge acțiunea formulată de reclamant pentru obligarea pârâtei A.
F. pentru M. la restituirea taxei pe poluare.
Admite cererea de chemare în garanție a M. M. - A. F. pentru M., pe care o obligă să vireze în contul Administrației F. P., suma încasată de la aceasta, cu titlu de taxă pe poluare, precum și dobânda fiscală, menționate mai sus.
Respinge ca inadmisibile restul capetelor de cerere formulate de reclamant.
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 25 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, | GREFIER, | |
M. S. | V. | A. |
Red.M.S./_
Dact.A.V./_ /6 ex.
Confidențial. Date cu caracter personal prelucrate în conformitate cu prevederile Legii 677/2001.
