Conflict de competenţă. Sentința nr. 843/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 843/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2013 în dosarul nr. 2437/3/2012
Dosar nr._
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 843
Ședința din Camera de Consiliu de la 27 februarie 2013
Curtea compusă din:
Președinte C. P.
Grefier C. M.
Pe rol fiind soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria Sectorului 6 București (prin sentința civilă nr. 9423/02.12.2011) și Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal ( prin sentința civilă nr. 421/28.01.2013) în soluționarea cauzei privind pe reclamanta S.C. A. ..L. și pârâtele PRIMĂRIA M. și S.C. C. F. S.R.L..
Prezentul conflict se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților conform dispozițiilor art. 22 alin. 5 Cod procedură civilă,
CURTEA
La data de 25.02.2013 s-a inregistrat adresa Tribunalului Bucuresti Sectia a IX-a de C. Administrativ si Fiscal, fiind inaintat dosarul_ al acelei instante deoarece s-a constatat ivit un conflict negativ de competanta.
Prin sentința civilă nr. 9423 din 2 decembrie 2011, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat judecarea prezentului litigiu în favoarea Tribunalului București.
În esență, instanța a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 04.04.2011, reclamanta S.C. A. ..L. a chemat în judecată pârâtele Primăria M. și . solicitând să se dispună anularea certificatului de urbanism nr. 165 din 30.08.1995 emis de M. A. inspector de specialitate în cadrul Primăriei M.; anularea Autorizației de Desființare nr. 196/19.10.1995 și autorizația de construcție nr. 203/25.10.1995 ambele emise de Primăria M., evacuarea pârâtei . de pe terenul în suprafața de 1000 mp situat în stațiunea Saturn, pe care a fost construit Bufetul PLAJA H. în baza actelor a căror desființare, teren ce a fost concesionat societății in baza contractului de concesiune nr. 4553/20.05.1996 încheiat cu Consiliul Local M.; daune cominatorii ce reprezintă lipsa de folosința a terenului de la data constatării actelor ca fiind falsificate adică 15.10.2008 (Rezoluția nr.3881/II-2/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sector. 6)
Pentru a dispune declinarea competenței în favoarea Tribunalului București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Judecătoria sector 6 București a reținut ca reclamanta solicită, în cadrul capetelor principale de cerere, anularea certificatului de urbanism nr. 165/30.08.1995 emis de Primăria M., anularea autorizației de desființare nr. 196/19.10.1995 și anularea autorizației de construcție nr. 203/25.10.1995, emise de Primăria M., competența de soluționare revine instanței de contencios administrativ, actele fiind acte administrative cu caracter individual emise de o autoritate publică locală, respectiv Primăria M..
Instanța a mai constatat că în cauză devin incidente dispozițiile art.10 din Legea 554/2004, argumentele expuse de reclamantă în baza art. 228 alin. 6 teza ultimă rap. la art. 245 alin. 1 lit. c1 Cod procedură penală nefiind de natură a conduce către o altă concluzie. Astfel, instanța a apreciat că textele citate de către reclamantă folosesc sintagma „instanță civilă” în sens larg, pentru a se face distincția față de instanța penală, competența materială și teritorială a instanțelor civile urmând a se stabili, în concret, potrivit normelor de competență incidente, în funcție de natura actelor vizate de cererea de anulare.
Prin sentinta civila nr. 421/28.01.2013 Tribunalul București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a retinut ca actiunea vizeaza anularea unor acte administrative pe motivul caracterului lor fals, în sensul legii penale, fiind formulată în temeiul dispozițiilor deciziei în interesul legii 15/2005 conform căreia: „În cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. În celelalte cazuri, aceeași acțiune aparține părților.”
Acest recurs în interesul legii trebuie citit în coroborare cu următorul pronunțat pe această problematică, respectiv cel soluționat prin decizia nr. 2/2011 conform căreia: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, raportat la dispozițiile art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală, reiese că voința legiuitorului a fost în sensul de a conferi legitimare procesuală activă procurorului de a formula acțiune pentru desființarea totală ori parțială a unui înscris ori de câte ori pronunță una din soluțiile de netrimitere în judecată, anume de încetare a urmăririi penale sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub urmărire penală. Expresia "se dispune", folosită de legiuitor în art. 245 alin. 1 din Codul de procedură penală, dovedește faptul că, în situația dată, procurorul nu are drept de apreciere, ci este obligat să sesizeze instanța civilă. Pe cale de interpretare logică, reglementarea conținută de lit. c1) a art. 245 alin. 1 din Codul de procedură penală reprezintă "un caz expres prevăzut de lege", în înțelesul prevederilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, în care procurorului i se recunoaște legitimare procesuală pentru a formula acțiune civilă, care este distinct de cazurile prevăzute în teza inițială a acestui articol în care o astfel de legitimare este recunoscută procurorului ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților.”
In opinia tribunaului in materie procesual civilă, relevante sunt dispozițiile art. 184 cpc conform cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă prin orice mijloace de probă.
Interpretând aceste dispoziții în spiritul lor, respectiv acela de a nu lăsa în circuitul civil un act (orice act) asupra căruia există suspiciuni cu privire la caracterul său fals, chiar dacă răspunderea penală aferentă nu mai poate fi angajată, tribunalul apreciază că judecătoriei îi revine competența de a soluționa o astfel de acțiune în constatarea caracterului fals, în temeiul competenței sale generale prevăzute de art. 1 pct 1 cpc.
La stabilirea competenței materiale în prezentul litigiu trebuie plecat de la ideea că o astfel de acțiune de constatare a caracterului fals a unui act juridic nu are o existență de sine stătătoare ci ea își are izvorul într-un proces penal, fiind inițial alăturată acțiunii penale.
Regula în materie este aceea că instanța penală competentă să soluționeze, conform regulilor procesual penale de competență, acțiunea penală, este competentă să soluționeze și acțiunea civilă care, în procesul penal, are întotdeauna un caracter accesoriu.
Obiectul prezentei cercetării judecătorești, fixat de reclamant în mod clar și neechivoc prin cererea de chemare în judecată, este constatarea caracterului fals al autorizației de construire și certificatului de urbanism, prin noțiunea de „fals” reclamantul înțelegând rezultatul unei conduite infracționale și nu a încălcării unei norme procesuale sau materiale în emiterea sa. În esență, partea susține că mențiunile aplicate pe aceste acte nu au suport real, fiind consecința unei activități pretins infracționale a unui funcționar public.
Pin urmare, aspectele asupra cărora instanța civilă este chemată a se pronunța nu vizează legalitatea sau temeinicia actului administrativ, prin luarea în considerare a calității sale de act juridic unilateral, emis în condiții de putere publică, și care necesită urmărirea unei proceduri de emitere și a păstrării unei puterii de apreciere a autorității, în limitele prevăzute de legiuitor.
Posibilul său caracter fals, neconform realității faptice și nu neapărat juridice, nu are de-a face cu natura sa intrinsecă.
Instanțele de contencios administrativ sunt instanțe specializate pe un anumit tip de litigii, sunt competente astfel să analizeze acte administrative care se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie.
Dupa ce a citat prevederile art. 2 al. 1 lit f din legea nr. 554/2004 intanta de contencios administrativ a retinut ca obiectul prezentei acțiuni nu se încadrează decât aparent în sfera de competență a instanței de contencios administrativ, pentru că verificările la care organul judiciar este chemat să răspundă nu vizează întrunirea sau nu a condițiilor de legalitate și temeinicie a unui act administrativ, ci legătura de cauzalitate între activitatea pretins infracțională a unei persoane care a fost cercetată penal și produsul pretinsei infracțiuni.
Raportul juridic ce urmează a fi cercetat nu este unul de drept administrativ ci se plasează în sfera ilicită.
În fapt, un act administrativ defăimat ca fals este supus acelorași verificări de fond ca oricare alt act juridic, nefiind importantă, sub acest aspect, natura sa juridică sau importanța pe care legiuitorul i-o conferă în sistemul, circuitul, juridic național.
Instanțele de contencios administrativ sunt fără îndoială instanțe civile în sens larg, fiind astfel departajate de cele penale. Însă acest aspect, în sine, nu poate justifica extinderea competenței acestor instanțe, specializate în analiza legalității și temeiniciei actelor administrative, asupra acțiunilor având ca obiect constatarea caracterului fals al acestor acte fie ele și, aparent, administrative.
Astfel, deși sintagma folosită de legiuitor în art 245 lit c ind 1 cpp nu excelează în claritate, Tribunalul apreciază că noțiunea de „instanță civilă” trebuie interpretată ca o distincție pe care legiuitorul a vrut să o facă în raport cu instanța penală iar, noțiunea de „competentă” trebuie interpretată în sensul de sferă teritorială și nu materială sau funcțională a unui organ jurisdicțional.
Analizand actele si lucrarile dosarului curtea retine ca reclamantul a solicitat anularea unui certificat de urbanism, a unei autorizatii de desfiintare si a uneia de construire emise in anul 1995 de catre P. M..
Caracterul de acte administrative a celor doua autorizatii de desfiintare si respectiv de construire nu poate fi contestat deoarece se incadreaza in definitia legala de la art. 10 al. 1 lit c din legea nr. 554/2004 fiind acte unilaterale „cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
Desi Tribunalul Bucuresti Sectia de C. Administrativ si Fiscal a retinut si definita contenciosului administrativ de la art. 2 al. 1 lit f din aceeasi lege in mod gresit a sustinut ca raportul juridic ce urmeaza a fi cercetat nu este unui de drept administrativ, ca este vorba despre un fals si ca prin urmare ar fi competenta instanta civila sa judece cererea reclamantului.
Relevante erau si dispozitiile art. 1 al. 1 din legea contenciosului administrativ care prevad ca “orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.”
Prin urmare legea sus invocata nici la art. 1, nici in definitiile de la art. 2 si nici in celelalte articole nu impune vreo conditie cu privire la motivele de nelegalitate ale actului administrativ care pot fi analizate de instanta de contencios administrativ.
Pentru a fi competenta instanta de contencios este suficient sa fie vorba despre un act emis de o autoritate publica, in regim de putere publica, care da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice, iar cererea sa fie formulata de o persoana care se pretinde vatamata de acel act.
Potrivit art. 18 al. 1 din legea nr. 554/2004 instanta poate sa dispuna anularea in tot sau in parte a actului administrativ.
Astfel indiferent de motivele de nelegalitate, incalcarea unor dispozitii legale sau emiterea in mod fals a unor acte, instanta de contencios este competenta sa se pronunte pe cererea de anulare a unor acte administrative, legiuitorul nerestrangand in niciun fel motivele pentru care un act administrativ poate fi atacat.
In momentul in care actiunea civila nu mai este solutionata odata cu actiunea penala, atunci si competenta de solutionare a acestei actiuni se determina in functie de categoria din actul atacat face parte neputandu-se aplica dispozitiile art. 1 pct. 1 din codul de procedura civila (1865), mai ales ca acesta prevede ca judecatoriile judeca in prima instanta, toate procesele si cererile, in afara de cele date prin lege in competenta altor instante”.
Ori in speta legea nr. 554/2004 (la art. 10) si art. 2 pct. 1 lit d din codul de procedura civila mai sus invocat instituie anumite norme de competenta pentru judecarea proceselor si cererilor in materie de contencios administrativ, adica a acelor procese care au ca obiect acte administrative.
Cum nici in codul de procedura penala nu se prevede o alta competenta speciala fata de cea din codul de procedura civila in privinta actiunii civile, atunci in situatia contestarii unui act administrativ, competenta apartine instantei de contencios administrativ si nu instantei de drept comun, judecatoria.
Reținând considerentele expuse mai sus, Curtea, în soluționarea prezentului conflict de competență, în temeiul disp. art. 22 alin. ultim cod procedura civila raportat la art. 2 pct. 1 lit d cod procedura civila si art. 1, 2, 10, 18 din legea nr. 554/2004, stabilește Tribunalului București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal ca fiind competent să soluționeze cererea de fata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta S.C. A. ..L. și pârâtele PRIMĂRIA M. și S.C. C. F. S.R.L. în favoarea Tribunalului București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal.
Cu drept de recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2013.
PREȘEDINTE,
C. P. GREFIER,
C. M.
Red.CP. (5 ex.)
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Sentința nr. 3055/2013.... |
|---|
