Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 161/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2015

Decizia nr. 161/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 2917/118/2014

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA A II-A CIVILĂ,

DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ Nr. 161

Ședința publică din 12 Februarie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. R.

Judecător A. P.

Judecător G. P.

Grefier S. D.

S-a luat în examinare recursul în contencios administrativ formulat de recurentul – chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE (MEN), cu sediul în București, ..28-30, sector 1, împotriva Sentinței civile nr.2047/11.09.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosar nr._ , în contradictoriu cu intimatul pârât U. S. HARET, cu sediul în București, ..13 și intimații reclamanți C. N. și C. (P.) S., ambii cu domiciliul în București, ., ., ., sector 6, având ca obiect obligare emitere act administrativ.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită, conform dispozițiilor art.153 și următoarele NCPC.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, prin care s-au evidențiat părțile, obiectul litigiului, mențiunile privitoare la modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, stadiul procesual, precum și faptul că:

- recursul este motivat, timbrat cu taxă judiciară de timbru achitată cu chitanța . nr._ (140)/07.11.2014 în cuantum de 100 lei (fila 24 dos);

- s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art.223 NCPC.

Curtea, luând act că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art.223 NCPC, apreciază cauza în stare de judecată, conform dispozițiilor art.394 NCPC și rămâne în pronunțare.

CURTEA:

Asupra recursului în contencios administrativ de față, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată Tribunalului Constanta și înregistrată sub nr._ /16.04.2014, reclamanții C. N. și C. (P.) S., au chemat în judecată pârâta U. S. HARET (USH) BUCURESTI, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

-obligarea paratei USH la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diploma pentru reclamanți;

-obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată,

cu motivația în esență că, au urmat cursurile universității pârâte, susținând și promovând examenul de licență și că, USH a eliberat reclamanților adeverințele nr.40/_, respectiv nr.130/16.07.2009, prin care le-a atestat acestora titlul de licențiat, fără însă de a le elibera diploma și suplimentul de diplomă.

Prin Sentința civilă nr.2047/11.09.2014, Tribunalul C. a admis cererea, obligând pârâta USH să elibereze reclamanților diploma de licență și suplimentul de diplomă și admițând cererea de chemare în garanție a MEN, a obligat chematul în garanție să aprobe tipărirea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă pentru aceștia, pentru ca în baza art.453 NCPC să fi obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în valoare de 100 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru și pe chematul în garanție la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în valoare de 770 lei, din care 100 lei reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligată pârâta către reclamanți și 670 lei, reprezentând onorariu avocat și taxa judiciară de timbru, aferentă cererii de chemare în garanție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs chematul în garanție MEN, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cu indicarea temeiului de drept prevăzut de Legea învățământului nr.84/1995, HG nr.536/2011, HG nr.1011/2001, Ordinul nr.2284/2007, OUG nr.75/2005, Codul de proc.civilă, cu următoarea motivație:

1.„Greșit instanța de fond a dispus în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a MEN, depășindu-și atribuțiile, oferind astfel legitimitate unui proces de învățământ organizat în afara cadrului legal, fiind astfel incidente prevederile art. 488 pct. 4 Cod proc.civ.”, deoarece actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate.

Se arată că intimata USH nu avea dreptul de a organiza forma de învățământ ID sau FR urmată de reclamanți, astfel că, instanța ar trebui să constate că, un act juridic încheiat cu nerespectarea prevederilor imperative ale legii, deci cu depășirea drepturilor conferite de lege universității organizatoare, nu poate beneficia de protecția jurisdicțională numai pentru simplul motiv că, niciuna din părțile actului nu a solicitat anularea acestuia.

În ce privește eliberarea adeverințelor, acestea sunt emise de universitate care, atestă absolvirea cursurilor și susținerea examenelor de licență, însă nu conferă prin ele însele dreptul la emiterea diplomei de licență, nu atestă decât o situație de fapt, fiind emise în vederea executării unei obligații contractuale a universității.

Faptul că USH prin propria culpă – organizarea unor forme de învățământ neautorizate – a eliberat din numărul de tipizate aprobat, diplome pentru absolvenții formelor de învățământ neautorizate, nu se poate imputa MEN, drept pentru care, solicită respingerea cererii de chemare în garanție, ca nefondată.

Susține recurenta că, actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care, au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, știut fiind că, aceste acreditări/autorizări provizorii sunt aprobate prin hotărâri de Guvern, care se actualizează anual.

A fi obligați la aprobarea tipăririi formularelor tipizate în condițiile în care, legea nu recunoaște dreptul instituțiilor de învățământ superior neautorizate și neacreditate de a organiza examen de licență, ar înfrânge principiului securității raporturilor juridice, consacrat de art.1 alin.5 din Legea fundamentală, potrivit căruia „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Afirmația privind obligativitatea și necesitatea autorizării și acreditării formei de învățământ ID, pentru ca absolvenții acestei forme să fie îndreptățiți la eliberarea diplomei de licență, chiar în condițiile în care U. primise acreditare/autorizare pentru forma de învățământ „zi", este întemeiată pe dispozițiile art.3 al Legii nr.443/2002, care prevede faptul că, după . legii, în structura USH vor intra facultățile, colegiile și specializările acreditate sau autorizate provizoriu prin Hotărâre a Guvernului.

Pentru studenții care erau la forme neacreditate sau neautorizate de învățământ, prin OG nr.10/2009, arată recurenta a se fi reglementat posibilitatea ca aceștia, să treacă la formele autorizate sau acreditate, în urma susținerii unor examene diferențiale, care să le asigure echivalarea studiilor.

Așadar, nu există nici un temei legal pentru demersurile intimaților reclamanți de a solicita eliberarea diplomei de licență în urma parcurgerii unor cursuri neacreditate/neautorizate provizoriu, USH neefectuând nici un demers pentru evaluarea în noile condiții și mărirea capacității de școlarizare, organizând cursuri fără respectarea prevederilor legale, cu unicul scop de a încasa taxe de școlarizare de la cât mai mulți studenți.

Se precizează că, MEN nu poate elibera către USH formulare de diplomă care să exceadă cifrei de școlarizare raportată la aceasta, neputând elibera asemenea documente, fără să respecte normele legale cu aplicare în domeniu.

2.„Greșit instanța de fond a obligat chemata în garanție la plata cheltuielilor de judecată”, atât timp cât M.E.N. nu se află în culpa procesuală față de pârâta USH, nefiind ținut de vreo prevedere legală, care să ducă la îndeplinire obligațiile instituției de învățământ superior, iar obligarea MEN la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care procesul de învățământ nu s-a desfășurat, organizat de minister este nelegală, neputându-i-se imputa că, au fost urmate cursuri, fără să existe autorizare de funcționare provizorie pentru specializarea și forma de învățământ urmată, din anul înscrierii reclamanților la acestea, iar instanța nu se poate pronunța în afara cadrului legal.

Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate și a probatoriului administrat, conform art.249 NCPC, potrivit căruia:„Cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, și deoarece sesizarea instanței s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, Curtea reține că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit. b, hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins”, astfel că, văzând și dispozițiile art. 496 alin.1 NCPC., Curtea apreciază în sensul respingerii recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente în esență:

Instanța a fost investită la data de 16.04.2014 de reclamanții C. N. și C. (P.) S., cu soluționarea cauzei având ca obiect:

-obligarea paratei USH la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diploma pentru reclamanți;

-obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată,

cu motivația rezultată din acțiune.

Deoarece Curtea se află în situația de a examina cauza, sub aspectul și în limitele motivelor de casare arătate și având în vedere dispozițiile art.499 NCPC, Curtea, examinând recursul, reține:

În referire la motivele de recurs privind:

2.„Greșit instanța de fond a obligat chemata în garanție la plata cheltuielilor de judecată”,

Curtea reține că:

Atribuțiile actual MEN - sunt prevăzute în HG nr.536/2011, iar potrivit art.2 din Legea nr.288/2004, „organizarea fiecărui ciclu de studii este de competența instituțiilor de învățământ superior cu aprobarea MEN”, astfel că, în mod legal și temeinic instanța de fond a avut în vedere că reclamanții erau absolvenți ai examenului de licența organizat de USH și s-au adresat cu cerere pentru eliberarea diplomei de licența, întrucât au susținut și promovat examenul de licență în sesiunea 2009, fapt atestat de adeverințele nr.130/16.07.2009 (fila 18 dos.) și nr.40/16.07.2009, (fila 22 dos.), ce menționează în cuprinsul lor că, au valabilitate „până la eliberarea diplomei de licență”, reclamanții adresându-se instituției de învățământ, - Facultății de Management Financiar contabil – Specializare Management, formă de învățământ frecvență redusă - cu solicitarea de eliberare a Diplomei de licență (fapt necontestat), demersul rămânând fără rezultat, fapt pentru care, au investit instanța cu soluționarea acțiunii.

În atare situație, Curtea consideră că, aprecierea asupra condițiilor legale pe care pârâta trebuie să le îndeplinească pentru ca dreptul invocat de reclamanți să fie unul legitim, ține de legalitatea și temeinicia pe fond a soluției pronunțate, iar nu de încălcarea normelor de competență generale, stabilite în favoarea instanțelor de judecată.

Totodată, reține Curtea că, într-adevăr, legea prevede organizarea studiilor universitare pe trei cicluri, respectiv studii universitare de licență, studii universitare de masterat și studii universitare de doctorat, iar potrivit art.2 din Legea nr.288/2004 privind organizarea studiilor universitare „Organizarea fiecărui ciclu de studii este de competența instituțiilor de învățământ superior, cu aprobarea Ministerului Educației și Cercetării.”

În conformitate cu art.6 alin.1 din același act normativ „Diploma acordată după finalizarea studiilor universitare de licență atestă că titularul acesteia a dobândit cunoștințe și competențe generale și de specialitate, precum și abilități cognitive specifice profesiei”, fiind eliberată, în condițiile art.15 din Ordinul MECTS nr.295/2007 privind cadrul general de organizare a examenelor de finalizare a studiilor în învățământul superior, de către instituția organizatoare.

În executarea dispozițiilor Legii învățământului nr.84/1995, prin Ordinul MECT nr.2284/2007, reține Curtea a fi fost aprobat Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, care prevede la art.11 alin.1 că „Activitatea de completare a formularelor actelor de studii - referitoare la studii parțiale sau complete - se efectuează în termen de maximum 12 luni de la finalizarea studiilor, respectiv de două luni de la confirmarea, prin ordin al ministrului, a titlului științific de doctor - în cazul diplomelor de doctor”.

De asemenea, art.8 din același act normativ, stabilește că formularele actelor de studii se achiziționează de la unitatea de specialitate producătoare, pe baza comenzilor transmise anterior acesteia, iar conform art.7 „Formularele actelor de studii sunt tipărite și difuzate, în condițiile legii, de către unitatea de specialitate desemnată de MECT, unitate care poartă întreaga răspundere pentru aprobarea comenzilor de la instituții și pentru asigurarea securității tipăririi și păstrării formularelor până la ridicarea acestora de către instituțiile beneficiare.”

Față de procedura astfel reglementată, reține Curtea că, refuzul pârâtei USH de a elibera reclamanților diplomele de licență și suplimentul de diplomă, este strâns legat de refuzul chematului în garanție MEN de a aproba tipărirea formularelor tipizate corespunzătoare, refuz pe care instanța de fond l-a apreciat în mod corect, ca fiind unul nejustificat.

Astfel, reține Curtea că, reclamantul C. N N. este absolvent al examenului de licența organizat în 2009 de pârâta USH, sens în care i-a fost eliberată adeverința nr.40/16.07.2009 (fila 22 dos.fond), iar reclamanta C. (PÂRLEALĂ) D S. este absolventă a examenului de licența organizat în februarie 2009 de parata USH, sens în care i-a fost eliberată adeverința nr.130/16.07.2009 (fila 18 dos.).

Adeverințele prin care pârâta atestă ca reclamanții au susținut și promovat examenul de licență, valorificate la completarea dosarului personal, care le-a servit la angajare, aveau - potrivit art. 20 alin 1 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, termen de valabilitate de maximum 12 luni, astfel că, în mod legal și temeinic instanța de fond a apreciat asupra admisibilității acțiunii.

In ceea ce privește suplimentul la diploma de licență, conform Ordinului MECTS nr.5289/2008, universitățile eliberează gratuit suplimentul la diplomă, ca document însoțitor al diplomei de licență eliberate după finalizarea studiilor universitare de licența (ciclul I), în conformitate cu structura introdusă prin reorganizarea studiilor universitare pe cicluri, acesta nereprezentând un substitut al diplomei originale, în condițiile în care, el este redactat bilingv (în limba română și într-o limbă de largă circulație), pentru a asigura transparența sistemului de formare universitară din România și pentru a facilita comparabilitatea titlurilor, diplomelor și certificatelor care pot fi obținute în învățământul superior românesc.

Totodată, reține Curtea că, atâta vreme cât, au fost respectate dispozițiile legale aplicabile, dreptul reclamantelor la obținerea actului de recunoaștere a studiilor fiind un drept câștigat, opozabil oricărui subiect de drept, face a nu fi posibil un tratament discriminatoriu între reclamanți și alți absolvenți, câtă vreme, în cazul tuturor au fost respectate dispozițiile aplicabile formei de învățământ urmate.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004, pârâta USH, în mod legal și temeinic, reține Curtea, a fost obligată să elibereze reclamanților diploma de licență și suplimentul la diplomă, odată ce, U. S. HARET este instituție de învățământ superior înființată prin Legea 443/2002, fiind prevăzut la art.3 că „După . prezentei legi în structura UNIVERSITĂȚII "S. HARET" din București, „vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate la art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu prin hotărâre a Guvernului, conform legii.”

Fără a se contesta acreditarea universității pârâte, în ceea ce privește specializarea - Management Financiar Contabil – Specializare Management, formă de învățământ frecvență redusă, refuzul chematului în garanție MEN de a aproba eliberarea tipizatului pentru diplome în favoarea reclamanților, motivat prin aceea că, „acreditarea vizează exclusiv forma de învățământ de zi, în timp ce reclamanta a urmat o formă de învățământ neacreditată, respectiv frecvență redusă/la distanță”, este în accepțiunea Curții netemeinic, fapt pentru care, în mod legal și temeinic, având în vedere dispozițiile art.72 – art.74 NCPC, instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție a MEN.

Că soluția instanței de fond este legală și temeinică, rezultă din împrejurarea că, reclamanții au făcut dovada promovării examenului de licență, situație atestată și prin adeverința eliberata de USH, iar diploma face dovada parcurgerii formei de învățământ superior, astfel că, în mod corect, a apreciat instanța de fond că, în raport de dispozițiile art.1 din Legea 554/2004, reclamanții și-au justificat un drept legal, ce este necesar a fi recunoscut de către pârâta USH, nu doar la nivel declarativ, ci prin emiterea diplomei de licență și în egală măsură, de către pârâta MEN prin aprobarea tipizării diplomelor de licență și a suplimentului de diplomă, motiv pentru care, apreciază Curtea că, legal și temeinic, instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanți, obligând pârâta USH la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă.

In ceea ce privește cererea de chemare în garanție, reține Curtea că, pârâta USH C. a făcut demersurile necesare obținerii tipizatelor în vederea eliberării diplomelor de licență, prin adresele repetate, U. comunicând MEN necesarul de tipizate pentru diplomele de studii destinate absolvenților promoției 2009 și promoției 2010, și, întrucât ministerul nu și-a îndeplinit aceasta obligație, universitatea a revenit cu adrese, arătând necesarul de tipizate, și menționând faptul că, „absolvenții a două promoții, respectiv 2009-2010, nu au primit actele de studii”.

În atare situație, Curtea reține că, deoarece în conformitate cu dispozițiile art.29 alin.3 din OUG nr.75/2005 privind asigurarea calității educației, „În învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă.”, cu referire la art.60 alin.1 din Legea nr.84/1995, ce prevede că „activitatea didactică se poate organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță. Formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi", este de netăgăduit că, universitatea pârâtă USH a organizat forme de învățământ cu frecvență redusă și la distanță, pentru specializarea Management Financiar Contabil, fără ca recurentul MEN, considerând că, nu sunt respectate standardele de calitate, să ia măsurile prevăzute de art.34 din OUG nr.75/2005, pentru încetarea definitivă a școlarizării, în cadrul programului respectiv de studii.

În egală măsură, apreciază Curtea că instanța nu a fost învestită cu analiza existenței sau valabilității autorizării/acreditării programului de studiu urmat de reclamante, astfel că, apărările recurentului chemat în garanție MEN în acest sens, nu pot fi avute în vedere.

Mai mult, instanța supremă a statuat în mod constant că, admiterea cererii de chemare în garanție asigură punerea efectivă în executare a hotărârii, în condițiile în care, eliberarea diplomelor de licență este condiționată de aprobarea tipăririi formularelor tipizate, a acestor acte, de către MEN, fost MECTS, în calitate de autoritate competentă.

Spre exemplificare, Curtea reține jurisprudența ÎCCJ reprezentată de Deciziile nr.690/2012, nr.953/2012, nr.1638/2012, nr.3302/2012, precum și soluția unificării jurisprudenței pronunțată de instanța supremă în același sens în ședințele din 28.10.2013 și din 07.11.2013.

Totodată, Curtea reține că toate susținerile recurentei chemate în garanție nu pot fi primite, ele fiind lipsite de fundament, atât timp cât, conform jurisprudenței constante sus-indicate a ÎCCJ – Secția contencios administrativ și fiscal, s-a statuat faptul că: „În situația în care MECTS nu a solicitat în instanță anularea adeverinței emise de către pârâta USH, aferentă atestării titlului de licențiat și nici nu a invocat neregularități în ceea ce privește organizarea de către pârâtă a studiilor reclamantului, se impune ca absolvenților USH să le fie eliberate documentele legale aferente studiilor universitare absolvite”, considerându-se astfel de Curte că, o asemenea măsură se impune și în prezenta cauză, fiind urmarea directă a aplicării principiului coerenței și unității jurisprudenței, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În referire la motivele de recurs privind

2„Greșit instanța de fond a dispus obligarea recurentei chemate în garanție la plata cheltuielilor de judecată”,

văzând și disp.art.496 alin.1 Cod pr.civilă, Curtea apreciază în sensul respingerii și a acestui motiv de recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esență:

Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală, de aceea este firesc ca acestea, să achite anticipat anumite cheltuieli, iar la sfârșitul dezbaterilor, ele să fie suportate de partea care a pierdut procesul, în condițiile în care, cheltuielile de judecată au fost efectuate din vina părții datorită căreia s-a promovat acțiunea.

Cu alte cuvinte, reține Curtea că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, respectiv partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea ce câștigă, fiind irelevantă susținerea „bunei credințe a părții care a pierdut procesul”, sau „îndeplinirea obligațiilor”, aceasta în condițiile în care, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală, ele având și rolul de a despăgubi partea ce câștigă.

În acest context, apreciază Curtea că în mod legal și temeinic, constatând culpa procesuală a pârâtei și chematei în garanție, instanța de fond, a dispus obligarea acestora către reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, în suma de 670 lei, reprezentând taxa timbru și onorariu de avocat, știut fiind că, acordarea cheltuielilor de judecată de către instanță, nu se poate face decât în măsura în care se demonstrează efectuarea lor.

Prin aceasta, instanța națională a înțeles a respecta jurisprudența consacrată atât prin hotărârile instanțelor românești, precum și cea consacrată prin cele pronunțate de CEDO – spre exemplificare: Hotărârea din cauza T. T. împotriva României, publicată în M.O. nr.778/2009; Hotărârea din cauza M. împotriva României, publicată în MO nr.752/2010; Hotărârea în cauza Turuș împotriva României, publicată în MO nr.141/2010, Hotărârea în cauza Faimblat împotriva României, publicată în MO nr.141/2009.

În egală măsură, având în vedere dispozițiile art.453 NCPC conform cu care: „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată”, Curtea apreciază că, în speță, au fost produse dovezi de către USH privind cheltuielile de judecată ocazionate de desfășurarea procesului în calea de atac – recurs (fila 40- 42 dos.).

Așa fiind, și respectând jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, la rândul său, Curtea, ca instanță de control, procedează la examinarea îndeplinirii criteriilor avute în vedere de toate instanțele, în momentul examinării/acordării acestor cheltuieli și anume:

-proporționalitatea;

-amplitudinea și complexitatea activității depuse de apărător;

-necesitatea efectuării cheltuielilor;

-cuantumul acestora sub aspectul rezonabilității,

ori, în speță, se constată că, acestea îndeplinesc condițiile impuse de lege, odată ce, pentru susținerea căii de atac intimata pârâtă USH a achitat:

- suma de 620 lei cu Ordinul de Plată nr.1631/30.11.2014 la Raiffaisen Bank, în baza Contractului de asistență juridică . nr._ din 19.11.2014.

Pentru toate considerentele sus-expuse, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, Curtea, văzând dispozițiile art.496 alin.1 NCPC, apreciază în sensul respingerii recursului, ca nefondat, sub toate aspectele.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în contencios administrativ formulat de recurentul – chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE (MEN), cu sediul în București, ..28-30, sector 1, împotriva Sentinței civile nr.2047/11.09.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosar nr._ , în contradictoriu cu intimatul pârât U. S. HARET, cu sediul în București, ..13 și intimații reclamanți C. N. și C. (P.) S., ambii cu domiciliul în București, ., ., ., sector 6.

Obligă recurentul la plata către intimata U. S. HARET a cheltuielilor de judecată în sumă de 620 lei – onorariu apărător.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 12 Februarie 2015.

Președinte,

C. R.

Judecător,

A. P.

Judecător,

G. P.

Grefier,

S. D.

Jud.fond: E.C.

Jud.red.G.P.

Dact.DS/04.03.2015

5 ex.

← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 9/2015. Curtea...		Anulare act administrativ. Sentința nr. 77/2015. Curtea de Apel... →

Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 161/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 161/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA