Anulare act administrativ. Decizia nr. 354/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 354/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 21-01-2013 în dosarul nr. 5439/95/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIA Nr. 354/2013
Ședința publică de la 21 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. N. G.
Judecător A. R.
Judecător A. C.
Grefier I. B. M.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă PFA P. A., împotriva sentinței nr.4569 din 16.10.2012, pronunțată de Tribunalul G., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. G..
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurenta reclamantă PFA P. A., lipsind intimata pârâtă C. G..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că recurenta reclamantă PFA P. A. nu a achitat taxa de timbru și timbrul judiciar și intimata pârâtă C. G. a formulat întâmpinare, după care,
Recurenta reclamantă PFA P. A. depune la dosarul cauzei chitanța privind achitarea taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Interpelată de instanță dacă solicită termen pentru observarea întâmpinării formulate de intimata pârâtă C. G. recurenta reclamantă PFA P. A. arată că nu solicită termen pentru observarea acesteia.
Nemaifiind alte cereri de formulat Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Recurenta reclamantă PFA P. A. solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii și anulării deciziei de impunere, conform concluziilor scrise pe care le depune la dosar.
CURTEA
Asupra recursului de față, deliberând, constată următoarele:
Prin sentința nr. 4569 din 16.10.2012 pronunțată în dosarul nr._ , Tribunalul G. a respins contestația formulată de reclamanta PFA P. A. în contradictoriu cu pârâta C. G..
În considerentele sentinței s-a reținut că decizia nr.156 din 22.12.2011 privind soluționarea contestației formulată de către contestatoarea P. A. împotriva deciziei de impunere nr.405 din 2 mai 2011, a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 205 și urm. C.pr. fiscală, deoarece în mod corect s-a reținut faptul că nu s-a depus contestația în termenul legal de 30 de la data comunicării actului administrativ fiscal, având în vedere faptul că din dovada de comunicare, aflată la fila nr.13 din dosar, rezultând că decizia de impunere nr.405 din 2 mai 2011 a fost primită personal de reclamanta P. A. la data de 9 mai 2011, în sensul că a semnat personal în calitate de destinatar, iar contestația împotriva titlului de creanță s-a înregistrat la data de 24 noiembrie 2011 sub nr._, deși conform dispozițiilor amintite ultima zi de contestarea era data de 10 iunie 2011, întrucât termenul de depunere a contestației se calculează pe zile libere, cu excepția cazului în care prin lege se prevede altfel, neintrând în calcul nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârșit termenul.
Actul administrativ fiscal a fost comunicat reclamantei în data de 9 mai, iar termenul de 30 de zile a început să curgă de la data de 10 mai și s-a împlinit în data de 9 iunie, astfel încât ultima zi de depunere a contestației este 10 iunie 2011 și nu data de 24 noiembrie 2011.
În ceea ce privește faptul că reclamanta nu și-a recunoscut semnătura de pe dovada de comunicare, aflată la fila nr.13 din dosar, prin care s-a comunicat decizia de impunere nr.405 din 2 mai 2011, raportat la faptul că reclamanta nu contestă semnăturile de pe dovezile de comunicare din 30 septembrie 2011, prin care i s-a comunicat somația, precum și cea din 30 decembrie 2011, prin care i s-a comunicat decizia nr.156 din 22.12.2011, instanța de fond a apreciat că se naște prezumția simplă conform dispozițiilor art.1201 c.civ. că acestea aparțin aceleiași persoane, întrucât atât la instanța de fond cât și la instanța de recurs reclamanta nu a solicitat administrarea probei prevăzută de art.177 și următoarele c.pr.civ.
De altfel, prin decizia nr.XIV din 5 februarie 2007 privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.169 alin.4 din codul de procedură fiscală ÎCCJ a reținut în considerentele acesteia: „Rezultă deci că, dacă pentru contestarea titlului de creanță fiscală nu s-a reglementat accesul la o instanță judecătorească, pe calea contestației la titlul executoriu fiscal, adresată instanței de executare, pot fi cerute nu numai lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului, ci se pot invoca și apărări de fond cu privire la însăși validitatea creanței fiscale.
O atare interpretare dă posibilitate subiectului procesual activ al contestației să se bucure de o procedură contradictorie în dovedirea dreptului său, de care nu ar fi putut beneficia anterior deoarece actul fiscal ce constituie titlu executoriu, fiind emis de un organ fără atribuții jurisdicționale, nu are caracter jurisdicțional.
Ca urmare, posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestației la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanță fiscală nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal.
Dacă în procedura de individualizare a taxelor, impozitelor, contribuțiilor, datoriilor vamale și a accesoriilor la acestea este reglementată calea administrativ-jurisdicțională de atac, respectiv aceea a contestației împotriva titlurilor de creanță fiscală sau a altor acte administrative fiscale, în cadrul procedurii executării silite a creanțelor fiscale este reglementată, ca singură cale judiciară de atac, contestația la executarea propriu-zisă, prin care se contestă titlul de executare.”.
În consecință, raportat la toate aceste considerente s-a constat că decizia nr.156 din 22.12.2011 emisă de către intimată respectă dispozițiile legale cu referire la nerespectarea termenului de depunere a contestației împotriva titlului de creanță fiscală, astfel că tribunalul urmează să respingă contestația de față, întrucât reclamanta conform dispozițiilor art.207 c.pr.fiscală avea obligația de depune contestația în termen de 30 de zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii, având în vedere faptul că actul administrativ fiscal conține mențiunea privind posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și organul competent: „Împotriva prezentului act se poate formula contestație, în conformitate cu prevederile art.205 din OG nr.92/2003 privind codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la data comunicării acestuia și care se depune la sediul C. G..”
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta reclamantă PFA P. A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii contestației sale.
În motivarea recursului recurenta a arătat că prin cererea introductivă a solicitat solicitat admiterea contestației formulate și anularea deciziei de impunere pentru suma de_ Ron, ce reprezintă contribuția C. aferentă anilor 2006-2011 și pentru suma de 7211 Ron ce reprezintă majorări de întârziere, urmând ca pe cale de consecință să fie exonerată de plata acestei sume.
S-a arătat că prin decizia nr. 156/22-12-2011 a fost respinsa contestația sa cu motivarea ca împotriva deciziei nr. 405/02-05-2011 a formulat plângere după termenul legal de 30 de zile de la comunicare.
Recurenta a precizat că a luat cunoștință de existența deciziei de impunere 405/02-05-2011 în momentul in care a formulat contestație la executare împotriva titlului executoriu emis de C. G., contestație ce a făcut obiectul dosarului_/318/2011, și, luând cunoștința de decizia de impunere la primul termen de judecata din data de 10-11-2011, și înregistrând contestație la C. G. la data de 24-11-2011, aceasta a fost formulată în termenul legal de 30 de zile. .
S-a mai menționat că intimata C. G. a depus la dosarul cauzei o dovada de comunicare a deciziei de impunere, dar semnătura de pe comunicare nu îi aparține, iar mai mult decât atât comunicarea deciziei trebuia făcuta către PFA P. A. si nicidecum către P. A. persoana fzică așa cum reiese din comunicarea depusa la dosarul cauzei, sumele datorate către C. G., reprezentând contribuție la fondul de sănătate datorate de PFA P. A., entitate distinctă față de P. A. persoana fizică, iar lipsa ștampilei, cât și datele de identificare ale PFA P. A. arată clar faptul că procedura de comunicare nu a fost îndeplinită.
Argumentele instanței de fond sunt corecte numai cu privire la procedura de comunicare însă în situația data acestea nu au fost respectate de către intimată, comunicarea deciziei de impunere nefiind legala.
Cat privește decizia contestată, recurenta a precizat că a fost somată la plata sumei de_ Ron ce reprezintă contribuția către C. G., aferenta anilor 2006-2011, cu majorări de întârziere si penalități, invocându-se dispozițiile art. 51 din OUG 150/2002 (ABROGATA), L 95/2006 precum si dispozițiile Codului de Procedura Fiscala.
Aceasta a considerat că potrivit legii contribuția către C. este obligatorie, dar calitatea de asigurat, drepturile si obligațiile persoanei asigurate, se dobândesc ca urmare a încheierii contractului între persoana asigurată și C., în speță nefiind încheiat un contract între părți, astfel încât nu se datorează contribuția aferentă anilor 2006-2011, perioadă în care nu a beneficiat de drepturile ce i le conferă calitatea de asigurat prevăzuta de lege, obligația de plată neaplicându-se retroactiv.
Calitatea de asigurat dobândită ca urmare a încheierii contractului cu C.-ul presupune nu numai obligații, dar si drepturi, astfel încât era obligația intimatei C. G. să informeze privitor la obligativitatea încheierii contractului de asigurări de sănătate și a modalităților de plată, neexistând o punere în întârziere din partea intimatei și nici o comunicare a cuantumului majorărilor și penalităților și nici măcar a debitului.
De altfel, recurenta a mai arătat că decizia de impunere este nelegală, plata penalităților nefiind prevăzută de lege.
Sănătatea este reglementata prin Legea 95/14.04.2006, publicata in MO nr. 372/28.04.2006, Lege care abroga OUG 150/31.10.2002. Normele de încasare a contribuției de asigurări de sănătate conform Legii 95/2006, sunt aprobate prin Ordinul 617/13.08.2007 si publicate in MO nr. 649/24.09.2007, recurenta considerând calculul cu privire la anul 2006 nelegal neîncadrându-se în ultimii 5 ani.
Cat privește anii 2009 si 2010, conform adeverinței de venit eliberata de ANAF—Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Tg-J., veniturile realizate pe anul 2009 si 2010 au fost 0 Ron, iar nicidecum_ Ron respectiv_, cum reiese din decizia de impunere, intimata neindicând documentele care au stat la baza deciziei de impunere.
De asemenea, în practica judiciară s-a statuat ca debitorul care nu-și executa obligația la termenul stabilit, nu este în întârziere din punct de vedere juridic, atâta vreme cât executarea sa nu a fost constatată în forma cerută de lege. Așadar, debitorul nu este in întârziere prin simpla expirare a termenelor la care trebuia sa-si execute obligația "Dies non interpellat pro homine" și se presupune că atâta vreme cât creditorul nu a cerut executarea obligației, el nu a avut nevoie de ea și întârzierea se justifică prin posibilitatea ce trebuie data debitorului de a evita o urmărire silită, pentru ipoteza în care executarea nu se datorează relei credințe, ci simplului fapt că debitorul a uitat.
În conformitate cu art.261 al. l din L.95/2006 privind reforma in domeniul sănătății "angajatorii si asigurații care au obligația plații contribuției în condițiile legii si care nu o respecta datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere in condițiile Codului de procedura fiscala"
Recurenta a precizat însă că prevederile art. 91 din OUG 92/2003 ca temei legal în cazul calculării majorărilor de întârziere și penalitățile de întârziere pe care le stabilește intimata prin decizie, nu prevăd posibilitatea de a se percepe astfel de penalități de întârziere pentru contribuția la fondul de asigurări de sănătate acest articol face referire doar la termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, astfel ca penalitățile solicitate nu au suport legal.
Pentru acordarea penalităților de întârziere se cer întrunite condițiile generale ale răspunderii civile respectiv existenta unei fapte ilicite săvârșite cu vinovăție, a unui prejudiciu si a raportului de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu.
Conform art. 1082 C. Civ., în materia răspunderii civile contractuale, pentru obligațiile de rezultat, sarcina probei este inversata, creditorul trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul ca obligația nu a fost executată, culpa debitorului fiind prezumata.
Omisiunea de a nu stabili cuantumul penalităților atrage ineficacitatea clauzei penale deoarece lipsește un element esențial—acordul de voința al pârtilor cu privire la evaluarea anticipata a prejudiciului—iar prevederile contractuale nu se pot completa cu dispozițiile legale.
Recurenta a considerat că primul aspect care trebuie analizat este dacă între părți a existat un raport juridic contractual care să constituie premisa răspunderii pentru întârzierea la plata. În măsura în care aceasta premisă este îndeplinită, urmează a se vedea daca evaluarea convențională asupra cuantumului despăgubirilor întrunește acordul de voință al pârtilor.
Conform OG 92/2003 "Plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale principale", în situația sa neexistând o dată scadentă.
Majorările și penalitățile au același scop al acoperirii prejudiciului cauzat prin întârzierea unei obligații, astfel ca acordarea acestora ar duce la o îmbogățire fără just temei a creditorului.
Legiuitorul nu face nicio diferența între majorări și penalități, acestea fiind sinonime, aceste majorări fiind de fapt penalități pe zi de întârziere, acest aspect reieșind și din dispozițiile introductive ale cap. III din OG 92/2003 privind codul de procedură fiscala conform cărora începând cu 01.01.2006 noțiunile de dobânzi și/sau penalități de întârziere - se înlocuiesc cu noțiunea de majorări de întârziere
În speța de față nu s-a făcut dovada punerii în întârziere a debitorului contestator cu privire la majorări de întârziere, dovada care trebuia făcuta printr-o manifestare de voința din partea creditorului în forma ceruta de lege, manifestare care se putea face fie printr-o notificare cu ajutorul executorului judecătoresc, fie prin introducerea unei cereri de chemarea in judecata.
Mai mult decât atât nu s-au depus la dosarul cauzei înscrisurile ce fac obiectul litigiului din care sa reiese modul de calcul, din cuprinsul deciziei nerezultând cu certitudine modalitatea de stabilire a bazei de impunere al veniturilor realizate și asupra cărora s-a aplicat cota de contribuție către C..
Prin urmare sub acest aspect decizia de impunere nu este corect și complet motivată în sensul identificării veniturilor realizate în consens cu dispozițiile art. 65 din Codul Fiscal.
Conform art. 1 alin. 3 lit. b Cod procedura fiscal, creanța este de natura fiscală, însă baza de impunere pentru stabilirea acesteia nu a făcut obiectul unei analize complete și a documentelor în cadrul unei inspecții fiscale în concordanță cu dispozițiile art. 94 Cod procedura fiscală.
Întrucât evidența fiscală avută în vedere în mod exclusiv de către intimata nu poate contura o imagine fidela asupra bazei impozabile, cât timp pot exista neconcordanțe cu evidența contabilă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 94 alin. 3 lit.b si e, rezultă că decizia de impunere, actul fiscal în speță, nu este motivată și nu reflectă cu certitudine realitatea impunerii în consens cu exigențele impuse prin dispozițiile art. 41-43 Cod procedura fiscală.
Nu in ultimul rând recurenta a invocat practica unitară, în spețe similare, a Judecătoriei Tg-J., Tribunalului G. si Curții de Apel C. precum si a altor instanțe din tara care în spete similare au stabilit ca dobânzile si penalitățile nu se datorează.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul anularii Deciziei de impunere nr. 405/02-05-2011 urmând ca pe cale de consecință sa fiu exonerată de plata acestei sume.
Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 7 și 3041 Cod pr. Civilă.
La data de 18 ianuarie 2013 intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului și arătând că instanța de fond a reținut în mod corect, legal și temeinic faptul că recurenta petentă nu și-a exercitat dreptul de a formula contestație în termenul legal și, datorită faptului că nu s-a făcut dovada exercitării în termen legal a căii administrative de atac, nu au putut fi analizate motivele de nemulțumire pe fond ale contestatoarei referitoare la existența și întinderea creanței fiscale.
Pe fondul cauzei, intimata a precizat cp recurenta petentă nu a invocat în recurs motive de netemeinicie și nelegalitate, C. G. reiterând obligația sa legală de a deconta suma impusă prin decizia de impunere nr. 405/02.05.2011.
Analizând legalitatea și temeinica sentinței recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate și în raport de dispozițiile art. 304 și 3041 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Prin decizia de impunere nr. 405/02.05.2011 emisă de către C. G. s-a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a sumei de 38.355 lei reprezentând contribuție la asigurările sociale de sănătate, majorări și penalități de întârziere. Decizia de impunere a fost comunicată numitei P. A., aceasta având calitatea de reprezentant legal al PFA P. A., dovada de comunicare fiind primită și semnată personal de către aceasta.
Împotriva acestei decizii recurenta a formulat contestație la data de 24.11.2011, aceasta fiind respinsă prin decizia nr. 156/22.12.2011, decizia prin care intimata a respins contestația ca fiind nedepusă în termen.
Potrivit art.205 și urm. C.pr.fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii, termenul de depunere a contestației împotriva actului administrativ fiscal fiind de 30 de zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.
Curtea constată astfel că, de vreme ce dovada de comunicare a deciziei de impunere a fost primită personal și semnată în acest sens de către persoana fizică având calitatea de reprezentant legal al persoanei în sarcina căreia s-a stabilit o creanță fiscală, procedura de comunicare a acestei decizii a fost corect îndeplinită, fiind nefondată critica recurentei privitoare la existența unor vicii în procedura de comunicare care să îi permită contestarea acesteia la o dată ulterioară împlinirii termenului de 30 de zile de la comunicare.
De altfel, deși a invocat faptul că ar fi luat cunoștință de decizia de impunere pe care a înțeles să o conteste doar în momentul în care a formulat contestație la executare împotriva titlului executoriu emis de C. G., susținerea recurentei nu este susținută probatoriu, în mod corect instanța de fond reținând faptul că nu a fost solicitată administrarea probei prevăzute de art. 177 și urm. C.pr.civ. și că necontestarea semnăturilor de pe dovezile de comunicare ale somației de executare și ale deciziei date în contestația sa, semnături ce aparțin aceleiași persoane fizice P. A., naște o prezumție simplă că aparțin aceleiași persoane, persoană având calitatea de reprezentant legal al contribuabilului avut în vedere prin decizia de impunere contestată.
În ceea ce privește criticile privind fondul cauzei, Curtea apreciază că acestea sunt nefondate, în condițiile în care decizia dată în contestația formulată față de decizia de impunere nr. 405/02.05.2011 a fost respinsă ca tardiv formulată. Într-adevăr, respingerea ca tardiv formulată a contestației recurentei, respectiv nerespectarea condițiilor procedurale de formulare a sa constituie un fine de neprimire pentru motivele de fond vizând natura și întinderea obligației stabilite în sarcina recurentei.
Curtea reține însă, cu privire la aspectele vizând fondul contestației recurentei, că obligația de plată a contribuției pentru asigurările sociale de sănătate este o obligație legală independentă de încheierea unui contract cu casa de asigurări și de calitatea de asigurat a persoanei obligate prin lege la plată. Calitatea de asigurat dă dreptul persoanei respective să beneficieze de pachetul de servicii medicale enumerate la disp. art.217 – 219 din legea nr. 95/2006.
Raportat la aceste dispoziții legale, contribuabilul nu trebuie pus în întârziere de către casa de asigurări, obligația de plată fiind una legală, acesta având obligația de a le plăti potrivit art. 8 din Ordinul 221/2005, la anumite termene scadente, recurenta neîndeplinindu-și această obligație niciodată în perioada 2006- 2011, iar scutirile de plată fiind expres și restrictiv prevăzute de normele legale în materie.
În condițiile în care recurenta nu a înțeles să depună la C. declarația prevăzută de art. 215 alin.3 din Legea nr. 95/2006 și deci nu a figurat în evidența acestei instituții, aceasta nici nu trebuia să o informeze cu privire la nivelul contribuției, Casa de Asigurări de Sănătate G. având această obligație de informare numai față de contribuabilii aflați în evidența sa, fiind depuse declarații în acest sens.
De altfel, din momentul exigibilității obligației financiar bugetare stabilite de C. și până la momentul plății acesteia se datorează accesorii la creanțele fiscale conform art.119 și urm. din OG nr.92/2003, contribuția de asigurări de sănătate având natura juridică a unei creanțe bugetare, iar obligarea recurentei la plata contribuției și accesoriilor aferente prin decizia contestată fiind în mod legal stabilită.
În concluzie, reținând că în mod corect prima instanță a stabilit situația de fapt dedusă judecății și a aplicat dispozițiile legale incidente, reținând faptul tardivității formulării în procedura administrativă prealabilă a contestației împotriva decizie de impunere contestate, precum și faptul că motivele de recurs privind aspectele procedurale și de fond invocate sunt nefondate, față de dispozițiile art. 312 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă prezentul recurs, acesta fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă PFA P. A., împotriva sentinței nr.4569 din 16.10.2012, pronunțată de Tribunalul G., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. G..
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 21 Ianuarie 2013.
Președinte,Judecător,Judecător,
C. N. G. A. R. A. C.
Grefier,
I. B. M.
Red. jud. A. C.
2 ex./ 19 februarie 2013
Jud. fond C. B.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2497/2013.... | Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
