Anulare act administrativ. Sentința nr. 6490/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6490/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 12-03-2013 în dosarul nr. 929/63/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 2587/2013
Ședința publică de la 12 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. I. A.
Judecător G. C.
Judecător C. M.
Grefier C. B.
Pe rol, soluționarea recursului formulat de reclamanta . împotriva sentinței numărul 6490/2012 din 11 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE C., având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic N. U. pentru intimata pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE C., lipsind recurenta reclamantă ..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul nu este timbrat cu taxă de timbru în valoare de 4 lei și timbru judiciar în valoare de 0,3 lei.
Instanța invocă excepția netimbrării recursului și acordă cuvântul părții prezente asupra excepției.
Consilier juridic U. pentru intimata pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE C., solicită admiterea excepției și anularea recursului ca netimbrat.
CURTEA
Asupra cauzei de față deliberând constată următoarele;
Prin sentința numărul 6490/2012 din 11 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul D., s-a respins acțiunea formulată de reclamanta . contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia de impunere nr. 940/2011 emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. 597/28.09.2011 s-au stabilit debite suplimentare în sumă totală de 116.664 lei reprezentând:
- TVA suma de 105.034 lei
- majorări de întârziere aferente TVA în sumă de_ lei
Organul de inspecție fiscală a stabilit că societatea a exercitat dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată în sumă totală de 11.258 lei, înscrisă în facturile emise de diverși furnizori de la care a achiziționat materiale de construcții și alte bunuri pentru lucrări de construire și amenajare a unui imobil situat în . D.. Inspecția fiscală a constatat că societatea nu a declarat la Registrul Comerțului și nici la organul fiscal teritorial deschiderea unui punct de lucru la adresa imobilului situat în Piscu S., la care se desfășoară activități economice, nu a avut destinația de birouri ( societatea deține un imobil tot în Piscu S. cu destinație birou și loc de depozitare utilaje agricole) imobilul în cauză neintrând în patrimoniul societății.
În drept, organul fiscal și-a întemeiat decizia pe art. 145 alin 2 din Legea 571/2003 .
De asemenea organul fiscal a procedat la estimarea bazelor de impunere, respectiv a diferențelor până la nivelul producției medii/ha comunicată de Direcția pentru Agricultură pentru culturile înființate de societate.
Direcția pentru Agricultură D. a comunicat prin adresa nr 4007/20.09.2011, producțiile medii obținute în anii 2008, 2009, 2010.
Organul fiscal a reținut că pentru anii 2008,2009,2010 nu au fost prezentate organelor fiscale procese verbale sau alte documente, care să ateste stadiul terenurilor în momentul predării pentru a fi cultivate.
De asemenea pe perioada de urmărire a culturilor în vegetație, nu există documente care să fi constatat și sesizat anomalii în cresterea și dezvoltarea plantelor, nedezvoltarea corespunzătoare a acestora sau alte cauze care să justifice producțiile mici înregistrate sau calamități naturale, organele de specialitate și consultantă din cadrul primăriilor, respectiv Direcției pentru Agricultură D., nefiind sesizate în acest sens.
Organul fiscal și-a întemeiat decizia pe art 67 din OG 92/2003
Împotriva deciziei de impunere nr 940/2011 reclamanta a formulat contestație care a fost respinsă de organul fiscal prin decizia nr 273/07.12.2011
Instanța constată că potrivit art 145 din Legea 571/2003, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni:
a) operațiuni taxabile;
b) operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operațiuni ar fi fost realizate în România;
c) operațiuni scutite de taxă, conform art. 143, 144 și 1441;
d) operațiuni scutite de taxă, conform art. 141 alin. (2) lit. a) pct. 1 - 5 și lit. b), în cazul în care cumpărătorul ori clientul este stabilit în afara Comunității sau în cazul în care aceste operațiuni sunt în legătură directă cu bunuri care vor fi exportate într-un stat din afara Comunității, precum și în cazul operațiunilor efectuate de intermediari care acționează în numele și în contul altei persoane, atunci când aceștia intervin în derularea unor astfel de operațiuni;
e) operațiunile prevăzute la art. 128 alin. (7) și la art. 129 alin. (7), dacă taxa s-ar fi aplicat transferului respectiv.
(3) Dacă nu contravine prevederilor alin. (2), persoana impozabilă are dreptul de deducere a taxei și pentru cazurile prevăzute la art. 128 alin. (8) și la art. 129 alin. (5).
În fapt, reclamanta a exercitat dreptul de deducere a TVA în sumă de 11.252 lei, sumă cu care a achiziționat materiale de construcții și alte bunuri pentru lucrări de construire și amenajare a unui imobil situat în Piscu S., situat pe un teren cu privire la care nu s-a transmis dreptul de proprietate, existând doar o promisiune bilaterala de vânzare cumpărare, concretizată prin actul sub semnătură privată de la fila 20.
Reclamanta nu a declarat la Registrul Comerțului și nici la organul fiscal ca acest imobil la care s-au făcut lucrările de amenajare ar fi un punct de lucru al societății, astfel încât să facă dovada că taxa pe valoare adăugată a acestor achiziții se încadrează în dispozițiile art. 145 din Legea 571/2003, respectiv este o taxa aferentă unor achiziții destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile.
Conform art. 74 din OG 92/2003 contribuabilii au obligația de a declara organului fiscal competent din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în termen de 30 de zile, înființarea de sedii secundare.
Potrivit Normelor Metodologice de aplicare a OG 92/2003
71.1. Prin sediu secundar se înțelege o sucursală, agenție, reprezentanță sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, inclusiv de tipul celor definite de art. 8 din Codul fiscal.
71.2. Declararea sediilor secundare se face prin completarea datelor corespunzătoare din declarația privind sediile secundare. Declarația se depune la organul fiscal competent care va înregistra informațiile respective în registrul contribuabililor fără a atribui cod de identificare propriu sediilor secundare astfel declarate.
71.3. Contribuabilii care, potrivit legii, au obligații de plată la sedii secundare vor înregistra sediile secundare la organul fiscal în a cărui rază teritorială se află situate acestea, prin completarea și depunerea declarației de înregistrare fiscală. Declarația va fi însoțită de o copie de pe certificatul de înregistrare fiscală a contribuabilului de care aparține sediul secundar și de pe dovada deținerii cu titlu legal a spațiului.
Având în vedere toate aceste aspecte, astfel cum a constatat și expertul în raportul de expertiză întocmit în cauză, organul fiscal a stabilit în mod corect suma de 11.258 reprezentând TVA în sarcina reclamantei.
Susținerea reclamantei în sensul că a existat un litigiu între promitenții vânzători ai terenului pe care s-a amenajat construcția și Comisia Județeană D. și Comisia Locală Sadova și din acest motiv nu s-a putut transmite dreptul de proprietate asupra terenului, nu are nicio relevanță în cauză sub aspectul faptului că imobilul construit ar putea fi o achiziție destinată utilizării în folosul unor operațiuni taxabile și că reclamanta ar fi fost îndreptățită la deducerea taxei pe valoare adăugată.
Este clar că reclamanta nu a făcut dovada că în proprietatea sa s-ar afla nici terenul și nici construcția, nici că aceasta din urmă ar fi un punct de lucru, astfel că este clar că nu se încadrează în art. 145 din Legea 571/2003.
Cu privire la capătul doi din cererea de chemare în judecată instanța constată următoarele:
Potrivit art. 67 din OG 92/2003
(1) Organul fiscal stabilește baza de impunere și obligația fiscală de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice probă și mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situația fiscală corectă.
(2) Stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situații cum ar fi:
a) în situația prevăzută la art. 83 alin. (4);
b) în situațiile în care organele de inspecție fiscală constată că evidențele contabile sau fiscale ori declarațiile fiscale sau documentele și informațiile prezentate în cursul inspecției fiscale sunt incorecte, incomplete, precum și în situația în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziția organelor de inspecție fiscală.
(3) În situațiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptățite să stabilească prin estimare bazele de impunere, acestea identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale.
(4) În scopul stabilirii prin estimare a bazei de impunere, organele fiscale pot folosi metode de stabilire prin estimare a bazelor de impunere, aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
(5) Cuantumul obligațiilor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt stabilite sub rezerva verificării ulterioare, cu excepția celor stabilite în cadrul unei inspecții fiscale.
In fapt, reclamanta a înregistrat în evidența contabilă producții mici la hectar pentru anii 2008, 2009 și 2010, respectiv culturi calamitate, astfel că a rezultat o bază de impunere mică.
Pentru a evidenția aceste culturi calamitate, reclamanta nu a avut la baza vreun document care să ateste anomalii în creșterea și dezvoltarea plantelor, nedezvoltarea corespunzătoare a acestora sau alte cauze care să justifice producțiile mici înregistrate sau calamități naturale, organele de specialitate și consultantă din cadrul primăriilor, respectiv Direcției pentru Agricultură D., nefiind sesizate în acest sens.
Potrivit Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultura și Ordinului 419/2002 privind normele metodologice de aplicare a legii, în vigoare inclusiv în anul 2010, pentru constatarea și evaluarea pagubelor la culturile agricole și animale se vor utiliza procesele-verbale prezentate în anexele nr. 5 și 6.
Conform acestei legi producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, pot beneficia de despăgubiri pentru calamitățile.
Or, reclamanta dacă ar fi fost într-o atare situație ar fi procedat la solicitarea acestor despăgubiri urmând procedura prevăzută de lege, adică înștiința comisia pentru constatarea daunelor, se întocmeau procese verbale și primea despăgubiri.
Faptul că, reclamanta a procedat după inspecția fiscală la consultarea unui specialist care a întocmit un raport de expertiză tehnică pedologică extrajudiciară, ( fila 26), si un studiu pedologic, care a stabilit retroactiv că terenurile în cauză ar fi avut productivitate redusă, nu poate fi reținută ca argument în favoarea reclamantei, deoarece la data înregistrării în contabilitate de culturi calamitate nu a existat nici măcar această expertiză iar pe de altă parte dacă chiar ar fi existat culturi calamitate, cu siguranță reclamanta ar fi încercat să facă demersuri pentru a beneficia de Legea 381/2002.
Astfel că si expertul contabil, bazându-se exclusiv pe studiul pedologic, a concluzionat în mod eronat ca organul fiscal nu a stabilit corect plata sumei de_ lei reprezentând TVA, in sarcina reclamantei.
Instanța a apreciat de altfel că reclamanta daca s-ar fi aflat în situația de productivitate redusă a terenurilor ar fi procedat la consultarea unui specialist în acel moment, respectiv în anii 2008,2009,2010 pentru a-și putea lua toate masurile necesare evitării pagubelor, cum ar fi de exemplu încheierea unor polițe de asigurare a culturilor .
Susținerea reclamantei că primește subvenții de la APIA pentru producție pe terenuri defavorizate nu poate fi folosită în favoarea acesteia ci dimpotrivă în defavoarea sa, întrucât aceste subvenții sunt acordate tocmai pentru a ajuta financiar producătorii să obțină rezultate agricole mai favorabile pe terenuri defavorizate.
Instanța a înlăturat și susținerea reclamantei că organul fiscal ar fi procedat discreționar în aplicarea art. 67 din OG 92/2003, deoarece textul de lege prevede clar că stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situații cum ar fi:
b) în situațiile în care organele de inspecție fiscală constată că evidențele contabile sau fiscale ori declarațiile fiscale sau documentele și informațiile prezentate în cursul inspecției fiscale sunt incorecte, incomplete, precum și în situația în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziția organelor de inspecție fiscală.
Așadar evidentele contabile ale reclamantei au fost incorecte neavând la baza nici un document care sa ateste culturi calamitate sau producții reduse la hectar.
Organul fiscal in mod corect a procedat la efectuarea unei adrese către Direcția pentru Agricultură D., si a luat în calcul la stabilirea bazei de impunere o producție medie/ha, în lipsa altor documente care să ateste alte date.
Apărarea reclamantei din concluziile scrise în sensul că potrivit Ordinului 3389/2011 există cinci metode de identificare a elementelor celor mai apropiate de situația fiscală urmează a fi înlăturată deoarece Ordinul prevede că:
(2) Pentru estimarea bazei de impunere organele de inspecție fiscală vor identifica acele elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale.
Articolul 2 din Ordin prevede doar posibilitatea organului fiscal de a folosi cele 5 metode dar nu si obligativitatea folosirii uneia dintre cele 5 metode.
În scopul stabilirii prin estimare a bazei de impunere, organele de inspecție fiscală pot folosi următoarele metode:
a) metoda sursei și cheltuirii fondurilor;
b) metoda fluxurilor de trezorerie;
c) metoda marjei;
d) metoda produsului/serviciului și volumului;
e) metoda patrimoniului net.
Instanța a constatat că organul fiscal a procedat corect potrivit art 1 alin 2 din Ordinul 3389/2011 folosind ca element cel mai apropiat de situația de fapt fiscală a reclamantei, o producție medie pe hectar în anii 2008,2009,2010 astfel cum i-a fost transmisă de instituție specializată, respectiv Direcția pentru Agricultură.
Instanța a constatat că reclamanta nu a contestat decizia și cu privire la taxa pe valoare adăugată în ceea ce privește autoturismul aflat în proprietatea societății.
Recursul este netimbrat, urmând a fi anulat.
Verificarea timbrajului, conform art. 34 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, reprezintă pentru instanța de judecata o sarcina legala administrativa, analiza timbrajului fiind o chestiune care precede oricărui act procedural efectuat in cauza.
Potrivit art. 18 din Legea nr. 147/1997, determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru se face de către instanța de judecata, iar conform art. 24 pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a legii, prestatorul serviciului taxabil este obligat sa comunice in scris plătitorului cuantumul taxei judiciare de timbru.
Art. 20 alin. 1 din Legea nr.146/1997 prevede ca taxele de timbru se plătesc anticipat, in principiu chiar pana la primul termen de judecata fixat in cauza, așadar, timbrarea reprezintă cel dintâi act de procedura care asigura investirea legala a instanței, care trebuie analizat cu prioritate si sancționat ca atare, in cazul neîndeplinirii obligației părții de achitare a taxei judiciare de timbru.
In cauza au fost respectate prevederile art. 20 alin.2 din Legea nr. 146/1997, recurentei reclamante fiindu-i adusa la cunoștință obligația achitării taxei judiciare de timbru si a timbrului judiciar (fila nr. 20).
Întrucât la termenul din data de 12.03.2013 nu a fost acoperit acest neajuns, Curtea va face aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 20 alin.3 din Legea nr. 146/1997, in conformitate cu care neîndeplinirea obligației de plata pana la primul termen stabilit se sancționează cu anularea cererii.
Cum la dosar nu există dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbru judiciar, este incidentă sancțiunea anulării cererii conform dispozițiilor art.9 din O.G. nr.32/1995, modificată prin Legea 123/1997.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul formulat de reclamanta . împotriva sentinței numărul 6490/2012 din 11 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Martie 2013.
Președinte, A. I. A. | Judecător, G. C. | Judecător, C. M. |
Grefier, C. B. |
Red.jud.G.C.
C.B. 28 Martie 2013/2 ex.
Jud.fond G.P.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 8897/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
