Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2013/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 1730/54/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr._/2013
Ședința publică de la 10 Octombrie 2013
PREȘEDINTE: - L. C.
Judecător: - M. F.
Judecător: - C. I.
Grefier: - R. Ștomlega
x.x.x
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței nr.176 din 14 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul P. V. și pârâta P. M. C., având ca obiect „obligare emitere act administrativ”.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, învederându-se că recursul este declarat și motivat în termenul legal; s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, constatând că nu mai sunt cereri de formulat și luând act că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, a apreciat cauza în stare de judecată și a trecut la soluționarea recursului de față.
CURTEA
Asupra recursului de față.
Prin sentința nr.176 din 14 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, a fost respinsă cererea de sesizare a Tribunalului D. cu excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 9032 din 25.05.2005 a Primarului M. C..
A fost admisă acțiunea, formulată de reclamantul P. V. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR-C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
A fost obligată pârâta C. Centrală să emită reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în C., .. 3, notificat sub nr.94/N/2001.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție a Primăriei M. C..
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:
În prealabil, asupra sesizării instanței competente cu excepția de nelegalitate a Dispoziției nr.9032/2005 emisă de P. M. C., s-a reținut că potrivit art. 4 alin 1 din Legea nr. 554/2004 „legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.”
Ca urmare, excepția de nelegalitate reprezintă un mijloc de apărare, o cale indirectă de control a legalității unui act administrativ.
În speță, dispoziția Primarului municipiului C., a cărei legalitate se solicită a se analiza pe calea incidentală reglementată de art. 4 din legea 554/2004, nu constituie un act administrativ, ci un act de natură civilă, emis în condițiile Legii nr. 10/2001, deoarece prin emiterea dispoziției primăria nu a acționat ca autoritate publică, ci în calitatea sa de deținător sau entitate învestită, potrivit Legii 10/2001, cu soluționarea notificării persoanei care se pretinde îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de această lege, subiect de drept civil ce prin emiterea dispoziției în condițiile Legii 10/2001 participă la raporturi juridice de drept civil.
Aceasta este și rațiunea pentru care, prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, s-a prevăzut în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, competența materială a secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare de soluționare a cererilor de anulare a deciziei sau, după caz, a dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.
Numai prin excepție de la caracterul civil al raporturilor juridice născute prin aplicarea Legii 10/2001 prin capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005 s-a reglementat procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv ce nu pot fi restituite în natură, în care C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor acționează în regim de putere publică, deciziile adoptate de aceasta fiind acte administrative atacabile cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ, potrivit art. 19 din Capitolul VI Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În același sens, s-a reținut că Normelor metodologice de aplicare a titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente aprobate prin HG nr. 1.095/2005 cu modificările și completările ulterioare supun controlului de legalitate exercitat de prefect și acțiunii în anulare exercitată de acesta numai deciziile/dispozițiile conținând propunerea motivată de acordare a despăgubirilor emise ulterior intrării în vigoare a Legii 247/2005 (art. 16.92 – 16.93 coroborat cu art. 16.7 din Norme) fapt care susține și mai pregnant caracterul civil al deciziilor/dispozițiilor emise în temeiul Legii 10/2001 anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005, așa cum este situația în speța dedusă judecății.
Pe de altă parte, raportat la dispoziția cuprinsă în art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că, și dacă s-ar accepta teza potrivit căreia dispoziția primarului unei localități, emisă în temeiul Legii 10/2001 anterior intrării în vigoare a Legii 247/2005, ar constitui un act administrativ individual, reglementându-se prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 o procedura judiciară specială de contestare a actelor de restituire în natură sau de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent la instanța civilă, acestea sunt excluse controlului judecătoresc exercitat de instanța de contencios administrativ.
În acest sens, potrivit art.5 alin. 2 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
Cu alte cuvinte, s-a reținut că excepția de nelegalitate poate fi invocată numai cu privire la actele care pot forma obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanțelor de contencios administrativ.
Această concluzie s-a impus cu atât mai mult dacă avem în vedere soluția pe care a reglementat-o actuala Lege a contenciosului administrativ, anume aceea de învestire tot a instanței de contencios administrativ cu competența de a soluționa excepția de nelegalitate indiferent de natura procesului în care este invocată excepția.
Față de aceste argumente s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din legea 554/2004 pentru a se putea dispune sesizarea instanței de contencios cu excepția de nelegalitate invocată în cauză.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul din prezenta cauză a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în C., .. 3, jud. D..
Prin dispoziția nr.9032/25.05.2005 (fila 3)), Primarul M. C. a propus acordarea de despăgubiri reclamantului, in condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
S-a constatat că reclamantul a început procedura de recuperare a bunului lor ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001 (94/N/2001), autoritatea locală cu competențe în materia stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pronunțându-se la 25.05.2005.
Ulterior, dosarul întocmit în vederea acordării despăgubirilor, la care se stabilise îndreptățirea reclamantului, a fost transmis către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire potrivit dispozițiilor titlului VII din Legea 554/2004, fiind înregistrat sub nr._/CC.
După data promovării de către reclamant a prezentei acțiuni, parata a returnat Primăriei municipiului C. întreaga documentație in vederea reanalizării si completării acesteia (adresa nr._/CC/28.09.2011, filele 12, 13).
Instanța a apreciat insa ca fiind nejustificată măsura restituirii dosarului, motivată de pârâtă prin necesitatea completării dosarului, în condițiile în care din prevederile legale aplicabile nu rezultă că ANRP sau C. Centrală ar avea competența de a exercita un control de legalitate asupra dispoziției Primarului, cu excepția unui singur aspect, reglementat în mod expres de art. 16 alin. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind legalitatea cererii de respingere în natură.
Așadar, punând în discuție toate operațiunile administrative care au stat la baza actului de soluționare a notificării și reluând analiza care s-a realizat în aceea etapă, pârâta își depășește competențele legale, iar procesul de acordare a măsurilor reparatorii trenează în mod nejustificat.
Este de necontestat că omisiunea legiuitorului de a stabili în Legea nr. 247/2005 un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la ideea că pârâta C. Centrala, în cadrul marjei de apreciere care i-a fost conferită, poate să procedeze discreționar, manifestând pasivitate și aducând, astfel, atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
Incontestabil este si faptul ca termenul rezonabil vizează atât la durata procedurilor administrative preliminare, cat si la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale in așa fel incat sa răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana indreptatita sa beneficieze efectiv de protecția asigurata prin prevederile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.
Instanța a apreciat că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil, iar depășirea unui termen de 11 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.
În raport de aceste considerente, instanța a admis acțiunea si a obligat parata sa emită reclamantului titlul de despăgubire pentru imobilul situat in C., strada ., nr. 3, notificat sub nr.94/N/2001.
Deoarece pârâta C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor nu a căzut în pretenții materiale față de reclamant, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă.
Împotriva cestei sentințe a declarat recurs STATUL ROMÂN prin C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
I. În motivarea recursului, recurenta pârâtă a considerat sentința atacată ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât a respins sesizarea Tribunalului D. cu privire la soluționarea excepției nulității Dispoziției nr.9032/2005, emisă de Primarul M. C..
A susținut că la stabilirea întinderii competenței de soluționare a notificării conferită de lege unităților deținătoare, trebuie să se țină seama de limitele impuse de persoana solicitată prin notificare.
A arătat că potrivit certificatului de moștenitor nr.S.462/1962, de pe urma lui P. M., imobilul construcție a fost proprietatea comună a soților P. M. și I. iar ulterior decesului lui P. M., coproprietari asupra construcției au devenit P. I. și fiul acestei P. V., ce nu a formulat notificare alături de mama sa, în condițiile Legii nr.10/2001.
Dosarul aferent Dispoziției nr.9032/2005 a fost remis Primăriei M. C. prin adresa nr._/CC/28.09.2011.
A arătat că Dispoziția nr.9032/2005 a fost emisă de P. C. cu încălcarea dispozițiilor art.22 din Legea nr.10/2001, astfel încât a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii excepției anulării acestei dispoziții.
II. Recurenta a susținut că instanța, în mod neîntemeiat, a respins cererea de chemare în garanție. A învederat că P. M. București prin Primar, în calitate de entitate ce a soluționat notificarea reclamantlor, în procedura administrativă instituită de Legea nr.10/2001, avea obligația legală să trimită dosarul aferent notificării însoțit de actele prevăzute de pct.16.5 din H.G. nr.1095/2005.
A arătat că a solicitat obligarea Primăriei M. București prin Primarul General să răspundă pentru eventualul prejudiciu cauza Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin stabilirea unor cheltuieli de judecată pretinse de reclamantă în prezentul dosar.
III. Recurenta pârâtă a considerat sentința nr.176/2012, pronunțată de Curtea de Apel C. ca fiind netemeinică și pentru următoarele motive:
În cauza dedusă judecății, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, reclamantul au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în C., ., nr.3.
Prin Dispoziția nr.9032/2005 P. M. C., în calitate de entitate notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru întreg imobilul notificat de reclamantă.
Dosarul a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr.247/2005.
Etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă, în sensul că dosarul aferent dispoziției nr.9032/2005 a fost transmis de P. M. C., în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr._/CC.
Dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat.
Prin adresa nr._/CC/28.09.2011 dosarul de despăgubire nr._/CC a fost remis Primăriei M. C., pentru lămurirea aspectelor.
Referitor la etapa emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubiri a arătat că aceasta este suspendată, în condițiile O.U.G. nr.4/13.03.2012. Întrucât până la data de 15.05.2013 s-a suspendat emiterea titlurilor de despăgubire. C. Centrală nu poate acționa în afara cadrului legal.
IV. Instanța de fond a obligat în mod netemeinic direct la emiterea deciziei.
A precizat că a admite că poate fi primită acțiunea în obligare direct de emitere a deciziei cuprinzând cuantumul despăgubirilor, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce și la conjuncturi juridice anormale, și anume, se poate stabili o obligație într-un litigiu de contencios administrativ printr-un titlu executoriu în sensul art. 22 din Legea nr. 554/2004, obligație ce ar trebui să poată fi adusă la îndeplinire de către autoritatea contractantă în mod voluntar, în caz contrar devenind aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ.
Nu în ultimul rând a învederat faptul că potrivit articolului unic din O.U.G. nr. 4/13.03.2012 s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire.
Considerând că hotărârea pronunțată de prima instanță este lipsită de temei legal, recurenta a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea hotărârii recurată în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii promovate de reclamantă.
Recurenta pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu art. 242 alin. 2 C.p.civ.
Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, Legea nr. 247/2005, H.G nr.1095/2005, art. 299 și urm., art. 304 alin. 9 și art. 3041 din Codul de Procedură Civilă.
Intimatul reclamant nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs deși a fost legal citat cu această mențiune.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție București la data de 27 septembrie 2013.
Prin încheierea nr.1670 din 25 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București în dosarul nr._, cauza a fost scoasă de pe rol și a fost trimis dosarul la Curtea de Apel C. – Secția contencios administrativ și fiscal, instanță devenită competentă să îl soluționeze, în temeiul dispozițiilor art. XXIII alin.2 și 4 din Legea nr.2/2013.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel C. sub nr._ .
La data de 26 iunie 2013 recurenta pârâtă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar note de ședință, prin care a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, arătând că dosarul de despăgubiri urmează a fi analizat în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013.dar și o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
Prin încheierea de ședință din data de 27 iunie 2013, Curtea, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 4 și art. 18 alin. 3din Legea nr. 165/2013, a dispus introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor în calitate de recurentă pârâtă, întrucât aceasta a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist din România.
La data de 12.09. 2013, recurenta pârâtă a depus note de ședință prin care a învederat instanței de recurs faptul ca isi insuseste recursul formulat de C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor și a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată ca urmare a pulicării Legii nr.165/2013.
Analizând criticile formulate, Curtea apreciază că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
În ceea ce privește excepția prematurității cererii de chemare în judecată în raport de dispozițiile Legii nr. 165/2013, invocată de recurentă prin notele de ședință, aceasta nu poate fi reținută față de dispozițiile art. 316 și art. 294 alin. 1 C.p.civ., raportat la temeiul juridic invocat de reclamant în cererea de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în C., ., jud. D., conform Dispoziției nr. 9032/25.05.2005 emisă de Primarul Mun. C..
Prin Dispoziția nr.9032/25.05.2005 s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către reclamant, pentru imobilul notificat sub nr.94/N/2001, imposibil de restituit în natură, situate în C., ., jud. D..
În fața instanței de fond, pârâta a susținut că dosarul de despăgubire trebuia completat cu înscrisuri, susțineri care au fost reluate și prin cererea de recurs și care vor fi verificate de către instanța de recurs din perspectiva atribuțiilor legale ale recurentei pârâte.
În etapa verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condițiile Legii nr. 10/2001, recurenta pârâtă a constatat că este necesara completarea dosarului cu înscrisuri care sa justifice îndreptățirea reclamantului de a beneficia de despăgubiri și pentru construcție ,în condițiile în care prin notificarea nr.94/N/2001 se precizase de doamna P. I., în prezent decedată, că pentru construcție a fost despăgubită la momentul demolării, iar prin dispoziția nr.9032/2005 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii atât pentru teren cât și pentru construcția demolată.
În acest context, recurenta pârâtă a solicitat entității emitente, prin adresa nr._/CC/28.09.2011, să reanalizeze și să completeze întreaga documentație care a stat la baza emiterii Dispoziției nr. 9032/25.05.2005.
Având în vedere cele menționate, recurenta pârâtă a semnalat entității emitente faptul că prin dispoziția nr.9032/2005 emisă de Primarul M. C. nu au fost respectate limitele impuse de persoana solicitantă ,prin notificare.
De asemenea, prin adresa nr._/cc/28.09.2011 remisă Primăriei Mun. C., a solicitat să clarifice aspectele cu privire la domnul P. C. ce apare alături de P. I. în anexa la decretul de expropriere nr.64/1982.
Instanța de recurs apreciază că în mod eronat instanța de fond a admis acțiunea întrucât, în aprecierea termenului rezonabil, trebuia să analizeze refuzul pârâtei de a emite decizia privind titlul de despăgubire și din perspectiva atribuțiilor legale pe care le are pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pârâta are atribuții legale privind verificarea dosarelor, în condițiile în care intervine cu funcție decizională în procedura de restituire a despăgubirilor pentru proprietăți imobiliare imposibil de restituit în natură.
Procedura administrativă instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu se pot restitui în natură este o procedură complexă, cuprinzând mai multe etape distincte, a căror parcurgere este obligatorie, anterior emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, finalizată cu emiterea titlului de despăgubire, prevăzută de Titlul VII Capitolul V din Legea nr. 247/2005, se declanșează după transmiterea dosarelor de către entitatea învestită cu soluționarea notificărilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din actul normativ menționat, modificat și completat prin O.U.G. nr. 81/2007.
Pentru clarificarea problemei deduse judecății prezintă relevanță dispozițiile art. 16 alin. 2 și 21 din Titlul VII, Capitolul V din Legea nr. 247/2005, în vigoare la data soluționării acțiunii, potrivit cărora:
„(2) Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după caz, a ordinelor.
(21) Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”.
De asemenea, au incidență în speța de față și prevederile pct. 16.5 alin. final din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005. Potrivit pct. 16.5. din H.G. nr. 1095/2005 privitoare la normele metodologice de aplicare a titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale, prevăzute la pct. 16.1-16.3, transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, vor fi însoțite de următoarele înscrisuri:
a) întreaga documentație aferentă acestora, respectiv: acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică; acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana fizică ori juridică îndreptățită sau, după caz, ascendentul acesteia, la data preluării abuzive; acte juridice care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (în situațiile în care persoana fizică ori juridică îndreptățită sau, după caz, ascendentul acesteia a încasat o despăgubire, dosarul va conține dovada plății acesteia și cuantumul despăgubirii ce trebuie dedusă potrivit procedurii prevăzute la pct. 22.11); acte juridice care atestă calitatea de moștenitor;
b) orice înscrisuri care descriu imobilele, construcții demolate, depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, inclusiv orice expertize judiciare sau extrajudiciare depuse de persoana îndreptățită, împreună cu evaluarea întocmită de comisia de evaluare internă, constituită la nivelul fiecărei entități implicate în soluționarea notificărilor în temeiul pct. 1.1 - 1.2 ale cap. III din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003, cu modificările și completările ulterioare;
c) orice alte înscrisuri depuse de persoana îndreptățită și orice declarații notariale date de aceasta pe propria răspundere și declarații notariale date de persoana în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat și care au contribuit la fundamentarea deciziei/dispoziției sau, după caz, a ordinului;
d) situația juridică actuală a imobilului obiect al notificării;
e) orice alte înscrisuri existente la dosar.”
Pentru a se putea stabili dacă pârâta C. Centrală putea fi obligată să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, la dosarul cauzei a fost depusă întreaga documentație care a stat la baza emiterii dispoziției.
Întrucât la dosarul de despăgubire nu existau înscrisuri care să clarifice îndreptățirea reclamantului de a beneficia de despăgubiri și pentru construcția demolată, nu doar pentru terenul aferent, pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor era îndreptățită să solicite înscrisuri și lămuriri pentru clarificarea inadvertențelor, fiind absolut necesare date pentru întocmirea raportului de evaluare și finalizarea procedurii prin emiterea deciziei privind titlul de despăgubire.
Din actele dosarului, rezultă faptul că nu au fost respectate prevederile legale anterior menționate și, ca atare, nu există un refuz nejustificat al autorității pârâte de a da curs cererii reclamantului și de a emite titlul de despăgubire, având în vedere neclaritățile care au fost invocate de către pârâtă, dar care nu au fost sesizate de către instanța de fond.
În aceste condiții, C. pârâtă s-a aflat în imposibilitatea îndeplinirii atribuțiilor conferite de lege privind transmiterea dosarului către evaluator și emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, în conformitate cu dispozițiile legale incidente.
Apărarea reclamantului pornește de la faptul că autoritățile administrative nu au luat măsuri eficiente de emitere a deciziei privind titlul de despăgubire într-un termen rezonabil.
Incontestabil este faptul că termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale astfel încât să răspundă acestei cerințe pentru ca persoana îndreptățită să beneficieze efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la criteriile consacrate în materie în jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităților, precum și contextul și implicațiile cauzei pentru situația reclamantului. Nici unul dintre aceste criterii nu este însă privit izolat de către Curte, ci ansamblul concluziilor care rezultă din examinarea criteriilor conduce la decizia instanței europene. De aceea, este dificil de exprimat o cifră de la care să se poată afirma că durata procesului a depășit termenul rezonabil.
Caracterul rezonabil al termenului se analizează în concret, în raport de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze. Trebuie însă precizat că, atunci când termenul apare exorbitant, sarcina de a proba este răsturnată, statul fiind chemat să ofere explicații cu privire la motivele care au stat la baza întârzierii.
Recurenta pârâtă a susținut că dosarul trebuia completat cu înscrisuri, precum și că cererile sunt soluționate și transmise la evaluator în ordinea înregistrării lor, în raport de Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815/16.09.2008 emisă de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În lipsa unei dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare, instanța este datoare să exercite un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru a asigura o protecție reală a drepturilor fundamentale ale cetățenilor garantate de Constituția României și de Convenția europeană a drepturilor omului.
Omisiunea legiuitorului național se poate complini prin raportare la termenul rezonabil consacrat de art. 6 din Convenție, acest termen constituind o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil.
O garanție privitoare la procedură prevăzută de articolul 6 paragraful 1 din Convenție o reprezintă judecarea cauzei într-un termen rezonabil, care presupune derularea procedurilor contencioase, compuse atât din faza administrativă, cât și din aceea jurisdicțională propriu-zisă, într-un termen rezonabil. Scopul acestei garanții îl reprezintă protejarea părților împotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficienței și credibilității actului de justiție.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 274/2005 poate constitui un criteriu de apreciere asupra caracterului rezonabil al termenului de soluționare, dar nu poate justifica o totală pasivitate a autorității publice.
Termenul scurs anterior înregistrării dosarului la Comisie nu poate fi imputat pârâtei. Pârâta și-a îndeplinit obligația de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, etapă care nu a fost finalizată ca urmare a lipsei înscrisurilor menționate anterior și care nu i-au fost comunicate de către entitatea notificată.
Este adevărat că termenul rezonabil de soluționare a cererilor trebuie analizat și în raport de durata procedurii administrative de soluționare a notificărilor, cât și de durata procedurii reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cele două proceduri fiind succesive, însă, în speță, durata termenului s-a prelungit pentru motivele arătate anterior.
În aceste condiții, recurenta pârâtă s-a aflat în imposibilitatea îndeplinirii atribuțiilor conferite de lege privind transmiterea dosarului către evaluator și emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire, în conformitate cu dispozițiile legale incidente, pretinsa vătămare într-un drept legitim nefiind consecința vreunei conduite culpabile sau abuzive a acesteia.
În speță, cum recurenta pârâtă a demonstrat, pe de o parte, circumstanțele care au determinat imposibilitatea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire iar, pe de altă parte, împrejurarea că s-a preocupat de stadiul soluționării dosarului, fără a rămâne în pasivitate în exercitarea atribuțiilor stabilite de lege, Curtea apreciază că în mod eronat instanța de fond a admis acțiunea.
Referitor la dispozițiile din Convenție invocate de intimatul reclamant, instanța nu neagă faptul că acesta are cel puțin „speranța legitimă” în sensul de „bun” reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și are dreptul la finalizarea procedurii de acordare a despăgubirilor într-un termen rezonabil.
Aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor categorii largi de foști proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra statului.
Trebuie menționată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a subliniat că în situațiile care presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative care pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri. (CEDO, 22 iunie 2004, Broniowski c/Polonia).
Pe de altă parte, urmare a publicării Legii nr. 165/2013 în M.Of. nr. 278/17.05.2013, se constată că dosarul intimatului reclamant nu face parte din categoria celor prevăzute la art. 41, nefiind un dosar aprobat de către Comisie, etapa verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură nefiind finalizată din lipsa înscrisurilor solicitate de către pârâtă.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de recurenta pârâtă este întemeiat, astfel că în conformitate cu art. 312 alin. 1 și art. 3041 C.p.civ., Curtea va admite recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul STATUL ROMÂN prin C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR împotriva sentinței nr.176 din 14 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul P. V. și pârâta P. M. C..
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Octombrie 2013.
Președinte, L. C. | Judecător, M. F. | Judecător, C. I. |
Grefier, R. Ștomlega |
Red.jud.M.F.
Jud.fond D.V.
Tehn.R.Ș./2 ex.
24 Octombrie 2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 9739/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
