Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2013/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 20231/63/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr._/2013
Ședința publică de la 10 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. D. C.
Judecător C. A. G.
Judecător S. P.
Grefier D. F.
x.x.x.
S-a luat în examinare recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. în numele și pentru pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. împotriva sentinței nr. 3381 din 08 martie 2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă . și intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat A. M. M., cu delegație de substituire pentru avocat C. D., apărător al intimatei reclamante ., lipsind recurenta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. în numele și pentru pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. și intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că recursul a fost declarat și motivat în termen legal, după care,
Apărătorul intimatei reclamante precizează că nu mai are cereri de formulat.
Constatând că părțile nu mai au cereri de formulat, Curtea apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului de față.
Avocat A. M. M. pentru intimata reclamantă solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat pentru fond și recurs.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.3381 din 08 martie 2013, Tribunalul D. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ..R.L., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI C..
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A obligat pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI C. să plătească reclamantului suma de_ lei, reprezentând taxă de primă înmatriculare, la care se va aplica dobânda fiscală, calculată potrivit art. 124 C. pr. fiscală.
A obligat pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI C. să plătească reclamantului suma de 542 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței a declarat recurs DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. în numele și pentru pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE D., criticând-o ca netemeinică și nelegală.
I. În motivarea recursului, recurenta pârâtă a susținut căhotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii.
Prin OUG nr.50/2008, au fost abrogate prevederile art. 2141 – 2146 cpf ce reglementau taxa de primă înmatriculare iar ordonanța armonizează legislația internă cu tratatele. De asemenea, actele normative emise în aplicarea ordonanței și anume HG 668/2008 și Infograma 5899/2008 au fost declarate conforme cu criteriile europene.
II. Un alt motiv de recurs privește faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în ceea ce privește cheltuielile de judecată.
Astfel, arată că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată însă instanța a acordat astfel de cheltuieli deci potrivit art. 274 cpc, acestea se acordă numai la cererea părții care cade în pretenții. Pe de altă parte, invocă faptul că organul fiscal doar a calculat și încasat taxa de poluare aceasta fiind virată la AFM astfel încât numai Fondul pentru Mediu trebuia să suporte cheltuielile de judecată.
Pentru aceleași considerente numai AFM trebuia obligată la restituirea taxei de poluare și la cheltuieli de judecată.
III. În ce privește fondul cauzei, recurenta a menționat că prin O.U.G. nr. 50/2008 a fost instituită taxa de poluare pentru autovehicule și au fost abrogate dispozițiile art. 2141-2146 din Codul fiscal care reglementau taxa specială pentru autovehicule.
Prin acțiune s-a solicitat restituirea taxei achitată pentru înmatriculare. Taxa a fost stabilită cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale referitoare la modul de calcul al acesteia, reglementat prin art. 3 alin. 1, art. 5 alin. 1, 2 și 3 și art. 6 din O.U.G. nr. 50/2008.
Prin abrogarea art. 2141 din Codul de procedură fiscală de către ordonanță s-a armonizat legislația în materie cu principiile europene referitoare la poluare.
Recurenta a menționat că O.U.G. nr. 50/2008 are ca scop principal protecția mediului, cuantumul taxei de poluare se face venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația fondului pentru mediu, sumele încasate fiind utilizate pentru finanțarea unor proiecte și programe pentru protecția mediului.
Măsurile stabilite prin O.U.G. nr. 50/2008 sunt compatibile cu prevederile art. 90 din Tratatul de instituire a comunității europene, taxa fiind neutră din punct de vedere fiscal.
A menționat că susținerile reclamantului sunt neîntemeiate deoarece prin dispozițiile art. 90 ale Tratatului rezultă în mod clar că nu se interzice instituirea unei taxe, ci doar se stipulează că nivelul acesteia nu trebuie să fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. Ori, prin O.U.G. nr. 50/2008 nu sunt încălcate aceste prevederi întrucât taxa pentru autovehiculele second-hand provenite din achiziții din alte state membre s-a redus, fiind mai mică decât cea în cazul autoturismelor noi, care este aceeași indiferent de proveniența lor, respectiv din producția internă, import sau din achiziții extracomunitare.
Cu privire la Hotărârea C.J.U.E. din 07.04.2011 în cauza T., recurenta a menționat că are ca obiect prevederile O.U.G. nr. 50/2008 în forma sa inițială, aplicabilă în perioada 01.07._08. Curtea nu se pronunță asupra legalității actului normativ, ci dă o interpretare prevederilor referitoare la art. 110 din Tratat, în sensul că un stat membru nu trebuie să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări dacă acea taxă descurajează punere în circulație în statul membru respectiv a unor autovehicule de ocazie cumpărate de aceste state.
A menționat că forma actuală a O.U.G. nr. 50/2008, din decembrie 2010, a fost finalizată în urma unor consultări permanente cu experții Curții Europene de Justiție. În același timp, conform art. 51 al Hotărârii CJUE, după . modificărilor O.U.G. nr. 50/2008, acestea nu pot fi aplicate retroactiv și nu pot avea efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și care nu sunt posterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică și nelegală.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ..
Recurenta pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ.
Recursul se va respinge pentru considerentele ce succed:
Reclamanta a cumpărat un autoturism second- hand, iar pentru înmatricularea acestuia a achitat taxă de primă înmatriculare, înmatricularea autoturismului făcându-se doar în condițiile achitării acestei obligații.
Reclamanta a solicitat restituirea taxei de primă înmatriculare, cu dobânda legală aferentă, pârâta A.F.P. C. comunicându-i refuzul restituirii, cu motivarea că taxa este prevăzută de Codul fiscal român și se poate restitui numai taxa rezultată ca diferență între suma achitată în perioada 01.01._08 cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare.
În raport de situația de fapt expusă, rezultă că prima instanță a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii, cu respectarea prevederilor cuprinse în art.88 și 205 din Codul de procedură fiscală, dar și ale Legii 554/2004.
Procedura restituirii sumelor încasate fără temei legal la bugetul de stat era reglementată la data formulării cererii de restituire în cuprinsul art.113 Cod pr. fiscală, în prezent art.117 Cod pr. fiscală.
Astfel, conform textului menționat, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale se restituie debitorului la cerere.
În consecință, cererea debitorului este cea care declanșează procedura restituirii sumelor apreciate ca fiind încasate nelegal la bugetul de stat.
Potrivit art.70 alin.1 Cod procedură fiscală, organul fiscal trebuia să se pronunțe asupra cererii de restituire, în termen de 45 de zile.
De precizat este că reclamanta a depus toate actele prevăzute de Ordinul 1899/2004, însă s-a refuzat restituirea pe motiv că taxa a fost încasată legal.
Reclamanta a parcurs procedura prealabilă, aceea de a depune cerere de restituire a sumelor, iar organul fiscal a refuzat să restituie sumele respective.
În speța de față nu sunt aplicabile prevederile art.205 Cod pr. fiscală, deoarece acest text de lege se referă la posibilitatea de contestare a titlului de creanță sau altor acte administrative fiscale, iar reclamanta a solicitat să fie cenzurat refuzul organului fiscal de a-i restitui sumele plătite fără titlu.
Așa cum s-a arătat în literatura și practica de specialitate, în cazul refuzului de a emite un act, nu se mai impune să se formuleze o nouă cerere, pentru că autoritatea nu a emis un act administrativ pe care să-l poată eventual revoca.
Legiuitorul a asimilat, conform prevederilor art.2 alin.2, actelor administrative unilaterale și refuzul de a rezolva o cerere, referitoare la un drept sau un interes legitim.
Practic refuzul de a emite actul, de a soluționa cererea, se circumscrie sferei controlului instanței de contencios administrativ, iar asimilarea a avut ca scop instituirea pentru persoana respectivă, căreia i s-a refuzat emiterea unui act, a dreptului de acces la justiție.
Mai trebuie precizat că în conformitate cu prevederile art.7 din Legea 554/2004, procedura prealabilă, respectiv obligativitatea plângerii prealabile, sub forma recursului grațios sau a recursului ierarhic este prevăzută numai în situația vătămării dreptului sau interesului printr-un act administrativ individual.
Astfel fiind, critica formulată de recurentă este neîntemeiată, corect prima instanță a apreciat că acțiunea este admisibilă.
Pe fondul cauzei, se reține că soluția primei instanțe este legală și temeinică, deoarece art.2141 Cod fiscal, care reglementează taxa de primă înmatriculare, nesocotește prevederile art.90 (86) din Tratatul Uniunii Europene, întrucât România, ca stat membru al acestei comunități a ignorat la adoptarea textului respectiv prevederile Tratatului care sunt obligatorii.
Astfel, conform textului citat din Tratat, țările membre sunt obligate să nu emită și să nu mențină nici o măsură contrarie regulilor Tratatului. Ori, în situația reglementării taxei de primă înmatriculare, România a stabilit în mod indirect impuneri interne, pentru produsele provenind dintr-un alt stat membru, superioare celor stabilite pentru produsele naționale similare.
Astfel, în situația în care un autoturism second hand înmatriculat în România este vândut, nu se percepe taxă de primă înmatriculare.
De altfel, însăși denumirea acestei taxe demonstrează caracterul contrar tratatului, pentru că se referă la taxa de primă înmatriculare în România.
În ceea ce privește susținerea că taxa respectivă ar avea caracter de protecție pentru a nu fi importate autoturisme cu grad ridicat de poluare, Curtea arată că taxa respectivă are caracter pur fiscal, componenta de mediu invocată neputând fi extrasă din formula de calcul și oricum, în situația în care nu se aplică și autoturismelor deja existente pe piața din România, taxa își menține același caracter, în sensul încălcării prevederilor art. 90 din Tratat.
Adoptarea OUG 50/2008, privind taxa de poluare nu produce consecințe, în sensul asanării neconformității taxei de primă înmatriculare cu legislația comunitară.
Așa cum s-a mai arătat în cuprinsul acestei hotărâri, taxa de primă înmatriculare, prevăzută de art.2141 Cod fiscal, este o taxă fiscală contrară art.90 din tratat, caracter pe care îl menține în continuare, motiv pentru care trebuie restituită în integralitate, contribuabilului .
Instanța de fond a dat o corectă și justă aplicare prevederilor art.148 alin.4 din Constituția României, în sensul că autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, dreptul comunitar.
Cât privește critica referitoare la nelegalitatea acordării cheltuielilor de judecată, instanța de recurs reține că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Culpa procesuală este legată de declanșarea unui proces, iar a cădea în pretenții în sensul art. 274 alin. 1 C.proc.civ., înseamnă a pierde procesul.
Din prevederile art. 274 alin. 1 C.proc.civ., rezultă că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.
În speță, reclamantei i-a fost admisă acțiunea, astfel că pârâta se află culpă procesuală și în mod corect instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
2. Relativ la cererea intimatei reclamante de obligare a recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Curtea reține că, disp. Art. 274 C.p.c dau dreptul părții care a câștigat să solicite plata cheltuielilor de judecată.
Aceasta constituie, de altfel, regula pe care instanțele o aplică, în acest sens fiind relevantă jurisprudența invocată de recurentă.
De la regula potrivit căreia partea care a câștigat procesul urmează a-și recupera integral cheltuielile de judecată efectuate, alineatul al treilea al art. 274 Cod procedură civilă prevede o excepție, în sensul că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cum textul nu distinge, el are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-a efectuat, cât și atunci când sunt solicitate pe calea unei acțiuni separate.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv.
Dispozițiile art. 274 alin. (3) Cod procedură civilă au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Aceste dispoziții legale au fost supuse și controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 401/2005 că ele nu contravin niciunui text din legea fundamentală, că ele consacră o prerogativă necesară a instanței de judecată și, totodată, sunt în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Mai reține Curtea că aceste atrebuie să fi proporționale cu munca depus și cu complexitatea cauzei.
În speță, Curtea reține că, în fața instanței de constrol judiciar apârătorul intimatei reclamanta, deși prezent la singurul termen de judecată stabilit in cauză( dosarul a fost soluționat la primul termen de judecată- 10.10.2013), nu a depus întâmpinare, activitatea acestuia limitându-se la formularea de scurte concluzii orale.
În raport de cele expuse, constată că onorariul apârâtorului intimatei reclamante în sumă de 1500 lei este nepotrivit de mare față de munca depusă și complexitatea cauzei, astfel că va dispune reducererea acestuia la suma de 600 lei pe care recurentul pârât o va plăti intimatei reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată( chitanță nr. 97/10.10.2013- f. 9).
Susțienerea apărătorului intimatei reclamante cum că onorariul de avocat in cuantum de 1500 lei este pentru ambele cicluri procesuale nu poate fi reținută de Curtea drept justificare pentru admiterea acestuia in totalitate, stabilirea acestuia facându-se prin analizarea in caoncret a complexitării fiecărui ciclu procesual și a municii depuse, instanța de control judiciar neputând stabili care este cuantumul acestuia pentru judecarea cauzei in primă instanță, respectiv obliga partea pentru o altă fază procesuală. Mai mult decât atât în fața instanței de fond a fost perceput un onorariu de avocat in sumă de 500 lei- chitanță nr. 23/03.03.2013( f. 35 dosar fond) și la plata căruia au fost obligare intimatele pârâte.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ. recurenta va fi obligată la plata către intimat a sumei de 600 lei cheltuieli de judecată efectuate în faza recursului, reprezentând onorariu de avocat dovedit cu chitanța aflată la dosar, onorariul fiind diminuat, în raport de valoarea pricinii si prestația apărătorului, respectiv faptul ca recursul s-a judecat la termenul pentru care s-a depus împuternicirea avocațială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. în numele și pentru pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. împotriva sentinței nr. 3381 din 08 martie 2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă . și intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimat a sumei de 600 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Octombrie 2013.
Președinte, G. D. C. | Judecător, C. A. G. | Judecător, S. P. |
Grefier, D. F. |
Red.. jud. SP
Jud. fond AMM
Tehn. DF
2ex/21.10.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
