Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 368/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 368/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 1380/54/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
SENTINȚA Nr. 368/2013
Ședința publică de la 17 Octombrie 2013
Completul compus din:
Președinte: A. C. P. – Președinte Secție
Grefier: S. I.
x.x.x.x.x.x.
S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamantul B. M. cu domiciliul în C., ..3, ., D., în contradictoriu cu pârâtul M. TRANSPORTURILOR cu sediul în București, ..38, sector 1, având ca obiect „suspendare executare act administrativ”.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns reclamantul B. M. lipsind pârâtul M. TRANSPORTURILOR.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care;
La solicitarea reclamantului instanța procedează la comunicarea unui exemplar al întâmpinării de la dosar față de care acesta nu solicită termen pentru observare.
La interpelarea instanței, reclamantul B. M., a învederat că nu mai are cereri de formulat, apreciind că dosarul poate fi soluționat la primul termen de judecată, solicitând acordarea cuvântului asupra fondul cauzei.
În raport de precizarea făcută de apărătorul reclamantei, Curtea, în temeiul art. 238 din Noul Cod de procedură civilă, a apreciat că nu se impune estimarea duratei necesare pentru cercetarea procesului.
În raport de această situație și dispozițiile art.392 NCPC, Curtea acordă cuvântul asupra cererii de suspendare
Reclamantul B. M. a solicitat admiterea cererii de suspendare, așa cum a fost formulată.
CURTEA
Asupra cauzei de față deliberând constată următoarele;
Prin cererea formulată la data de 06.09.2013 și înregistrată pe rolul instanței sub nr._, reclamantul B. M. a chemat în judecată pârâtul M. Transporturilor, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună suspendarea executării Ordinului nr. 733/2013 emis de Ministrul Transporturilor, până la pronunțarea instanței de fond.
În motivarea cererii, reclamantul a susținut că este instructor auto atestat și autorizat să funcționeze ca persoană fizică autorizată în condițiile OUG nr. 44/2008, fiind înregistrat ca atare în Registrul Comerțului și că până la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 733/2013 și-a desfășurat activitatea potrivit O.M.T.I. nr. 1019/2009.
Reclamantul a susținut că actul normativ în discuție abrogă, prin art. 7, Ordinul nr. 1019/2009 având același obiect de reglementare, iar prin art. 19 și 20 din Anexa 1-„Norme privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto în condițiile prevăzute în noul ordin și un termen de maxim 6 luni de la publicare pentru dotarea autovehiculelor școală, cu sistemul tehnic prevăzut de art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii.
Împotriva acestui act normativ a formulat plângere prealabilă în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 actualizată, plângere pe care a adresat-o organului emitent al actului, solicitând revocarea acestuia.
Reclamantul a arătat că există împrejurări de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ normativ.
A susținut că actul administrativ normativ este în întregime nelegal întrucât contravine dispozițiilor legale cu forță legislativă superioară cuprinse în art. 23 (5) și respectiv art. 23(10) din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice fiind emis cu depășirea competenței materiale a ministrului transporturilor.
Astfel, potrivit art. 23 (5) din OUG nr. 195/2002: „Pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere auto se efectuează de către profesori de legislație rutieră și instructori auto atestați de autoritatea competentă conform Normelor metodologice aprobate prin ordin comun al ministrului transporturilor, al educației și al administrației și internelor care se publică în Monitorul Oficial”.
Contrar acestei prevederi legale, ordinul în discuție a fost emis doar de ministrul transporturilor, situație care a determinat atingeri grave ale profesiei de instructor auto, pe care o exercită neîntrerupt de mulți ani.
Potrivit art. 23 (10) in OUG nr. 195/2002, procedura de examinare pentru obținerea permisului de conducere auto se stabilește prin ordin al ministerului administrației și internelor, ori emitentul actului – ministrul transporturilor și-a depășit competența materială și, în art. 5 (3) lit. a pct. iiiii și respectiv art. 6 (3) lit. a) pct. iiiii din Anexa nr.1, a reglementat dotarea minimă a autoturismului școală pentru examinarea în vederea obținerii permisului de conducere auto.
În sprijinul acestei susțineri, mai arată că prin Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 82/2013 pentru modificarea și completarea Ordinului M.A.I. nr. 268/2010 privind procedura de examinare pentru obținerea permisului de conducere, nu s-au impus asemenea condiții tehnice de dotare a autoturismului, deși acestea sunt actele normative în vigoare care reglementează procedura de examinare propriu-zisă în vederea obținerii permisului de conducere.
În speță, disp. art. 5 și 6 (3) lit. a pct. iiiii) din Anexa nr. 1 reglementează norme cu caracter predominant tehnic care cad în competența Ministerului Administrației și Internelor și nu a Ministerului Transporturilor. Ori, ministrul administrației și internelor a reglementat procedura de examinare în vederea obținerii permisului de conducere prin Ordinele nr. 268/2010 și respectiv nr. 82/2013 – în vigoare.
A mai precizat că, actul normativ în discuție este nelegal, în mod special, în privința unor dispoziții referitoare la organizarea școlilor de conducători auto și la autorizarea instructorilor auto întrucât contravine unor dispoziții legale preexistente cu forță legislativă superioară potrivit dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
Deși în aparență Ordinul reglementează în mod distinct profesia de instructor auto exercitată în regim de P.F.A. (ca modalitate de organizare a școlilor de conducători auto prevăzută în art. 4 lit. b), în realitate prin condițiile de autorizare și de eliberare a autorizației impuse prin art. 6 și art. 8, această profesie este desființată în beneficiul școlilor de șoferi.
Dispozițiile art. 6 și 8 din Ordin (la care se adaugă anexa nr. 2 sus/menționată) sunt nelegale prin raportare la art. 23 (5) din OUG nr. 195/2002 și la art. 29(3) din HG nr. 1391/2006 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a OUG nr. 195/2002.
Astfel, potrivit art. 23(5) din OUG 195/2002, pregătirea teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere auto se efectuează de către profesori de legislație rutieră și instructori auto atestați de autoritatea competentă. Textul prevede în mod distinct cele două componente ale pregătirii unui cursant și tot în mod distinct prevede persoanele atestate să le realizeze.
Iar potrivit art. 29(3) din HG 1391/2006, pregătirea practică în vederea obținerii permisului de conducere se poate efectua și de către un instructor auto atestat autorizat în condițiile legii care a încheiat un contract cu unitatea autorizată în care solicitantul a efectuat pregătirea teoretică. Potrivit tezei a doua a aceluiași articol, înainte de a urma cursurile practice de învățare a conducerii unui vehicul pe drumurile publice, solicitantul trebuie să facă dovada pregătirii teoretice într-o unitate autorizată în vederea obținerii permisului de conducere. Textul permite ca pregătirea practică a unui cursant să fie efectuată și de către un instructor auto autorizat în mod independent, în afara celor angajați în școlile de conducători auto, cu condiția încheierii unui contract de colaborare cu o școală de conducători auto în privința efectuării prealabile a pregătirii teoretice a cursantului.
Dispozițiile art. 6 și 8 din Ordin sunt nelegale întrucât contravin și prevederilor OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale.
A precizat că, nelegale sunt și prevederile art. 3 și ale art. 4 lit.b) din Ordin întrucât contravin atât textelor de lege sus-citate, dar și art. 62(2) din OG nr. 27/2001 privind transporturile rutiere.
S-a arătat că prin art. 3 și 4 lit. b) teza finală din Ordin, profesia de instructor auto P.F.A. este desființată câtă vreme se prevede că: art. 3-„Pregătirea teoretică și practică necesară obținerii permisului de conducere se efectuează în cadrul școlilor de șoferi, acestea asumându-și în totalitate pregătirea unui cursant”; art. 4 lit. b) teza finală: „…instructori auto atestați conform reglementărilor specifice în vigoare care au obținut autorizație ca școli de conducători auto în conformitate cu prevederile prezentelor Norme”.
Prin această manieră de reglementare s-au încălcat dispozițiile art. 44 din Constituția României care consacră principiul libertății economice precum și ale art. 15(1) și 16 din Carta Drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene în același sens. Totodată, consideră că prin favorizarea vădită a școlilor de șoferi în detrimentul instructorilor auto autorizați să profeseze ca persoane fizice independente, autoritatea publică centrală emitentă a Ordinului a săvârșit acte și fapte care intră sub incidența art. 2(1) lit. b) și art. 9 (1) lit. a) și b) din Legea nr. 21/1996 actualizată-legea concurenței.
Referitor condiția pagubei iminente s-a arătat că aplicarea imediată a Ordinului îi creează un prejudiciu material viitor și previzibil justifica de următoarele argumente.
Ordinul în discuție abrogă, prin art. 7, Ordinul nr. 1019/2009 având aceleași obiect de reglementare, iar prin art. 19 și 20 din Anexa nr. 1-„Norme privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto” stabilește un termen de maxim 6 luni de la . pentru autorizarea instructorilor auto în condițiile prevăzute în noul ordin și un termen de maxim 6 luni de la publicare pentru dotarea autovehiculelor școală cu sistemul tehnic prevăzut de art. 6 alin. (3) lit. a) pct.iiiii).
A precizat că autorizarea sa în condițiile actualului ordin presupune, printre altele, ca până cel târziu la data de 13.11.2013 să dobândească printr-o investire majoră de bani, baza materială prev. de art. 6 și 8 din Anexa nr. 1 (completate cu prevederile Anexei nr. 2 la ordin), să încheie contract de muncă pe durată nedeterminată cu un profesor de legislație rutieră și un contract de colaborare cu un cadru medical cu studii superioare, precum și să-și doteze autoturismul școală cu sistemul tehnic prevăzut de art. 6 alin. (3) lit. a) pct. iiiii) din anexa nr. 1.
S-a arătat că îndeplinirea acestor condiții este practic imposibilă, punând în primejdie întreținerea sa și a familiei sale.
În dovedirea cererii de suspendare au fost depuse la dosar următoarele înscrisuri:
-OMT 733/2013 Anexa 1(9 pagini);
- plângerea prealabilă din data de 30.05.2013 către M. Transporturilor, expediată cu AR_ din data de 31.05.2013 și factura nr. DIV00003272 din 31.05.2013(3 pagini);
- prezenta cerere de suspendare (5 pagini);
- copie xerox de pe certificatul de Înregistrare la Registrul Comerțului ., nr._;
- copie xerox de pe autorizația MTI . nr._;
- copie de pe atestatul profesional . nr._;
- copie xerox permis conducere auto;
- copie xerox C.I. . nr._.
În termenul stabilit conform art. 201 alin. 1 NCPC, La data de 23.09.2013, pârâtul M. Transporturilor a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a susținut că cererea de suspendare este neîntemeiată și a solicitat respingerea acesteia.
În apărare, pârâtul a arătat, în esență, următoarele:
Reclamantul nu a identificat împrejurările de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
S-a precizat că ordinul contestat este emis în temeiul dispozițiilor legale în vigoare la momentul emiterii acestuia, respectiv dispozițiile art. 62 alin. (2) și (3) din OG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, cu modificările și completările ulterioare, după cum de altfel este menționat și în preambulul Ordinului 733/2013 și nu în temeiul dispozițiilor OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, cu modificările și completările ulterioare, eronat identificate de către reclamant (art. 23 alin. (5) și art. 23 alin. (10).
În ceea ce privește autoritatea competentă privind emiterea Ordinului nr. 733/2013, s-a arătat că ordinul contestat a fost emis de către M. Transporturilor în temeiul atribuțiilor acestuia de autoritate de reglementare în domeniul transporturilor rutiere conferit de prevederile art. 6 alin. (1) din OG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, coroborate cu prevederile art. 63 și 64 din același act normativ, precum și cu cele ale art.4 alin. (4), pct. 55 din H.G. nr. 24/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor.
Potrivit temeiului juridic corect (O.G. nr. 27/2011) autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, precum și atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto necesari procesului de pregătire, se fac în condițiile stabilite de către autoritatea competentă prin norme. Luând în considerare prevederile art. 6 alin. 1 și alin. 3 lit. g) din ordonanța menționată, M. Transporturilor este autoritatea de stat competentă desemnată să autorizeze centrele de pregătire și perfecționare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, școlile de conducători auto precum și instructorii auto.
În aceleași context, consideră lipsită de temei legal invocarea competenței Ministerului Afacerilor Interne pentru stabilirea condițiilor tehnice pe care trebuie să le îndeplinească vehiculele rutiere afectate unei anumite activități, deoarece această competență este stabilită fără echivoc în sarcina Ministerului Transporturilor în conformitate cu dispozițiile art. 12 lit. d) din OG nr. 19/1997 privind transporturile – „d) MT emite norme tehnice obligatorii pentru construcția, inspecția tehnică și exploatarea mijloacelor de transport, inclusiv norme referitoare la protecția mediului”. Caracteristicile tehnice ale vehiculelor destinate activității de pregătire practică a cursanților în vederea obținerii permisului de conducere sunt precizate la pct. 5.2. din anexa 11 la Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere (reformată), așa cum a fost modificată de Directiva 2012/36/UE a Comisiei din 19 noiembrie 2012.
Faptul că OMAI 268/2010 cu modificările ulteriore, nu prevede asemenea dotări tehnice, nu conduce la concluzia că prevederile impuse prin OMT 733/2013 sunt nelegale.
Precizează totodată că ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 3 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative potrivit cărora normele de tehnică legislativă se aplică în mod corespunzător și la elaborarea și adoptarea proiectelor de ordine, respectându-se totodată și prevederile art. 4 alin. 3, art. 77, 78 și 79 din legea indicată, în sensul că ordinul contestat a fost emis pe baza și în executarea unor acte normative incidente transporturilor rutiere, limitându-se strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise, fără a conține soluții care să contravină prevederilor acestora.
Totodată, pentru ca această reglementare să aibă o formă optimă, agreată de toți cei interesați, au fost organizate la sediul ministerului, în cadrul procesului de consultare publică, întruniri ale subcomisiei tehnice de dialog social la care au participat organizațiile profesionale ale școlilor de conducători auto și ale instructorilor auto, în cadrul cărora s-au analizat și dezbătut toate prevederile cuprinse în ordinul contestat, inclusiv toate propunerile primite din partea școlilor de conducători auto sau din partea instructorilor auto.
De asemenea, ordinul a fost supus procesului de transparență decizională și procesului de consultare publică, conform dispozițiilor art. 4 alin. 1 lit. a din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională și ale Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informații de interes public, primind aviz favorabil în cadrul ședinței Comisiei de dialog social organizată la nivelul instituției pârâte.
Prin actul normativ contestat s-a urmărit, în principal, creșterea nivelului de pregătire a cursanților și implicit creșterea gradului de siguranță rutieră.
Referitor la condiția pagubei iminente s-a precizat că reclamantul nu a administrat probe cu privire la iminența producerii unei pagube, astfel cum avea obligația, nu se poate reține existența unei pagube și ca atare, nefiind îndeplinită nici cea de-a doua condiție imperativă, nu se justifică suspendarea.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele aspecte de fapt și de drept.
Ordinul nr. 733/2013, a cărui suspendare se solicită în prezenta cauză, a fost emis de Ministrul Transporturilor pentru aprobarea Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, a Normelor privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto, a Metodologiei de organizare și desfășurare a concursurilor de pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, a Programei de școlarizare, precum și privind condițiile și obligațiile pentru pregătirea teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere.
Ordinul contestat de reclamant a fost emis de către pârât în temeiul și în executarea dispozițiilor art. 62 alin. (2) și (3), art. 63 și 64 din OG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale art. 5 alin. 4 din HG nr. 24/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor.
În ceea ce privește competența autorității pârâte de a emite ordinul contestat, aspect criticat de reclamanți în cuprinsul cererilor de suspendare, Curtea reține că actul normativ a fost adoptat de M. Transporturilor în temeiul atribuțiilor acestuia de autoritate de reglementare în domeniul transporturilor rutiere, conferite de dispoz. art. 6 alin. (1) din OG nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, coroborate cu prevederile art. 63 și 64 din același act normativ și cu cele ale art. 4, alin. 4 pct. 55 din HG nr. 24/2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor care stipulează: „M. Transporturilor stipulează norme obligatorii privind pregătirea, examinarea și atestarea profesională a personalului de specialitate din domeniul transporturilor rutiere, respectiv a persoanelor desemnate să conducă permanent și efectiv activități de transport rutier, a consilierilor de siguranță, a conducătorilor auto, a profesorilor de legislație rutieră, a instructorilor de conducere auto, precum și a lectorilor necesari procesului de pregătire și perfecționare profesională a acestora în condițiile art. 6 din OG nr. 27/2011 (pct. 55 din HG nr. 24/2013).
Potrivit art. 6 alin. 1 și 3 lit. f din OG nr. 27/2011, în temeiul căruia a fost emis Ordinul nr. 733/2013, autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto precum și atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto necesari procesului de pregătire, se face în condițiile stabilite de către autoritatea competentă prin norme. Aceleași dispoziții din Ordonanță statuează că M. Transporturilor este autoritatea de stat competentă desemnată să autorizeze centrele de pregătire și perfecționare a personalului din domeniul transporturilor rutiere, școlile de conducători auto precum și instructorii auto.
Față de cele expuse, Curtea apreciază că este lipsită de temei legal critica reclamantului privind depășirea competenței de către autoritatea emitentă a Ordinului contestat.
Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhice superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
Având în vedere dispozițiile legale mai sus enunțate, Curtea constată că un act administrativ poate fi suspendat numai în situația în care sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Noțiunea de caz bine justificat este definită la art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
În analizarea îndeplinirii cerinței legale privind existența cazului temeinic justificat, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. În același sens este și practica constantă a Secției de contencios administrativ și fiscal a Î.C.C.J. (ex. Decizia nr. 1002/2012).
Asemenea împrejurări vădite de fapt și/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de instanța supremă ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Ori, așa cum s-a expus anterior, în considerentele prezentei sentințe, Ordinul atacat a fost emis de către autoritatea competentă desemnată în temeiul art. 6 alin. (1) și (3) din Ordonanța nr. 27/2011, să autorizeze școlile de conducători auto precum și instructorii auto.
Curtea mai constată că Ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 3 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative potrivit cărora normele de tehnică legislativă se aplică în mod corespunzător și la elaborarea și adoptarea proiectelor de ordine, respectându-se totodată și prevederile art. 4 alin. 3, art. 77-79 din aceeași lege. În acest sens, se reține de către instanță că Ordinul a fost emis pe baza și în executarea unor acte normative cu forță juridică superioară, incidente în domeniul transporturilor rutiere, limitându-se strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora a fost emis, fără a conține dispoziții care să contravină prevederilor acestora.
Reclamantul din prezenta cauză prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului atacat, fiind arătate împrejurări legate de starea de fapt și de drept, însă Curtea reține că toate aceste situații nu sunt de natură a argumenta cazul bine justificat.
Pe de altă parte, susținerile reclamantului ce vizează nelegalitatea actului contestat prin prisma faptului că acesta contravine unor dispoziții legale preexistente, respectiv OUG nr. 195/2002, HG nr. 1491/2000, OUG 44/2008, Ordinului n r. 1019/2009, dispoziții care, de altfel, nu au stat la baza emiterii Ordinului atacat, nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de suspendare întrucât nu se poate antama fondul cauzei.
Este suficient ca pentru respingerea cererii de suspendare a executării unui act administrativ să nu fie îndeplinită una din cele două condiții impuse de Legea nr. 554/2004.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de lege, respectiv iminența pagubei din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș din legea contenciosului administrativ, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil greu sau imposibil de reparat, condiție inexistentă în cauza dedusă judecății.
Iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată. Îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze aspectele invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanță simplele susțineri făcute.
În consecință, având în vedere cele expuse, din actele și lucrările dosarului rezultă că nu s-a demonstrat de către reclamanți existența unui prejudiciu material, previzibil cu evidență și greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza anulării actului.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, urmează să dispună respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea acțiunea formulată de reclamantul B. M. cu domiciliul în C., ..3, ., D., în contradictoriu cu pârâtul M. TRANSPORTURILOR cu sediul în București, ..38, sector 1, având ca obiect „suspendare executare act administrativ”.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 17 Octombrie 2013
Președinte, A. C. P. | ||
Grefier, S. I. |
Red.jud.ACP/2ex./
S.I. 18 Octombrie 2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act administrativ. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
