Contestaţie la executare. Decizia nr. 4377/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4377/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 15-11-2013 în dosarul nr. 774/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 4377/2013
Ședința publică de la 15 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE N. I. O. M.
Judecător D. R. G. Ș.
Judecător M. C. P.
Grefier M. G. A.
Pe rol se află judecarea cauzei în contencios administrativ și fiscal privind pe recurentul P. I. G. și pe intimata Casa de Asigurări de Sănătate Iași, având ca obiect contestație la executare, recurs împotriva sentinței numărul 109/2013 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care evidențiază părțile, obiectul litigiului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare și stadiul procesual al dosarului care se află la al doilea termen de judecată.
Prin serviciul de registratură al instanței recurentul P. I. G. a depus dovada în original de plată a taxei judiciare de timbru în valoare de 17,00 lei.
Se solicită judecata cauzei și în lipsă.
Având în vedere că s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
După deliberare;
CURTEA DE APEL,
Prin sentința nr. 109/ca/22.01.2013 a Tribunalului Iași s-a dispus respingerea acțiunii formulată de către reclamantul P. I. G., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Iași.
În motivare s-au reținut următoarele:
Potrivit art. 211 alin.1 din Legea nr. 95/2006 sunt asigurați, potrivit prezentei legi, toți cetățenii români cu domiciliul în țară, iar conform art. 215 alin. 3 persoanele fizice care realizează venituri din activități independente sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declarații privind obligațiile față de fondul de asigurări sociale de sănătate.
Prin urmare, astfel cum este reglementat de Legea nr. 95/2006, sistemul asigurărilor sociale de sănătate include toți cetățenii români, indiferent de ocupație sau statut juridic care dobândesc, prin efectul legii, calitatea de asigurat, independent de manifestarea lor de voință, calitate care încetează odată cu pierderea dreptului la domiciliu sau reședință în România.
La stabilirea contribuției pârâta a avut în vedere faptul că reclamantul a realizat venituri din activități independente .
Sub acest aspect, instanța constată că asupra veniturilor respective reclamantul datorează contribuția lunară în baza art. 257 alin.2 lit.b din Legea nr. 95/2006, având totodată obligația de a le declara la pârâtă în vederea calculării contribuției.
Urmare a omisiunii reclamantului de a proceda conform prevederilor art. 215 alin.3 și 257 alin. 2 lit. b din Legea nr. 95/2006 este evident că nu s-a putut încheia un contract de asigurare, deși după cum s-a arătat, aceasta are obligația legală de a cotiza la FNASS.
Obligația respectivă, astfel cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională în jurisprudența sa prin deciziile nr. 127/2012, 243/17.02.2011, 935/2006 este impusă de necesitatea respectării principiilor obligativității și solidarității sociale.
Astfel, datorită solidarității celor care contribuie, sistemul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un minimum de asistență medicală pentru populație, inclusiv pentru acele categorii de persoane care se află in imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate.
Prin urmare, instanța constată că sistemul funcționează exclusiv în baza principiilor menționate și nu conform principiului echilibrului prestațiilor în sensul invocat de reclamantă.
Obligația de informare pe care reclamantul o consideră încălcată nu poate fi opusă pârâtei, în contextul în care, din culpa reclamantului nu s-a calculat trimestrial contribuția de asigurări de sănătate datorată, lipsind declarațiile privind veniturile realizate din activități independente, fapt ce a determinat pârâta să calculeze contribuția reclamantului din oficiu, conform relațiilor furnizate de ANAF .
Baza de impunere în raport de care a fost stabilită contribuția datorată de reclamant a fost comunicată de ANAF în baza Protocolului nr._/P/5282/2007 și a actului adițional nr.1,_/IP1797/2009 încheiat cu CNAS, cu referire la veniturile nete realizate și declarate organului fiscal de reclamantă, conform evidențelor acestuia.
În cauză reclamantul a realizat venituri impozabile din desfășurarea unei activități independente care se supun impozitului pe venit și avea obligația legală de a plăti o contribuție lunară către FNUASS în forma unei cote procentuale aplicată asupra veniturilor impozabile.
Astfel avea obligația de a depune și declarațiile prevăzute atât de O.G. nr. 92/2003 și art. 215 din Legea nr. 95/2006. Această obligație de a depune declarații nu a fost îndeplinită iar stabilirea obligațiilor sale fiscale în această materie s-a realizat printr-o decizie de impunere emisă din oficiu de către organul fiscal în temeiul art. 83 alin. 4 din O.G. nr. 92/2003.
In baza art. 216 din Legea nr. 95/2006 în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Națională de Administrare Fiscală, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003.
Prin urmare, instanța constată, având în vedere veniturile comunicate pârâtei de ANAF, că în mod corect s-a procedat la calcularea contribuției datorate de reclamant, cu respectarea termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de O.G. nr. 92/2003, pentru neplata contribuției reclamantul datorând și accesoriile aferente potrivit art. 119,120 alin. 7 și art. 120 ind.1 O.G. nr. 92/2003.
Se mai constată că dispozițiile art. 119 alin. 4 din O.G. nr.92/2003 nu stabilesc obligația pârâtei de a emite câte o decizie pentru fiecare interval de timp în funcție de care a calculat accesoriile.
Pârâta a întocmit anexa privind calculul detaliat contribuție și accesorii, ce face parte integrantă din decizia de impunere contestată, indicând perioadele pentru care s-au determinat accesoriile, debitele în raport de care s-au calculat, precum și dispozițiile legale avute în vedere de către pârâtă.
Prin urmare, măsura pârâtei de stabilire a majorărilor de întârziere concomitent cu cea de determinare a contribuției la F.N.U.A.S.S. prin emiterea unui singur titlu de creanță nu este contrară legii.
În privința accesoriilor, instanța reține că în materie fiscală acordarea acestora nu este condiționată de punerea în întârziere . Astfel, accesoriile sunt datorate de drept ca urmare a neplății la termen a creanțelor principale, indiferent de existența sau nu a unei culpe din partea contribuabilului.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul.
În motivare s-a arătat că situațiile în care contribuabilul este obligat prin lege să determine cuantumul obligațiilor fiscale datorate sunt extrem de rare din două motive: pe de o parte, contribuabilii nu au pregătire de specialitate în domeniul fiscal, fiind astfel posibil ca stabilirea propriilor obligații de plată să se facă în mod eronat, pe de altă parte, fiind vorba de venituri fiscale, trebuie evitată situația în care contribuabilul s-ar sustrage de la plata impozitelor, taxelor și contribuțiilor, prin determinarea unor sume de plată mai mici.
Legea 95/2006 nu prevede o procedură de stabilire a contribuției de asigurări sociale de sănătate, nici explicit și nici prin trimitere ia procedura generală de stabilire a impozitelor, taxelor și contribuțiilor prevăzută de Codul de procedură fiscală. Singurele încercări ale legiuitorului de a aborda această temă sunt cele cuprinse în art.261 din Legea 95/2006 și, în mod evident, față de exigențele principiului securității juridice, redactarea art.261 din Legea 95/2006 nu este în măsură să conducă la concluzia că legiuitorul ar fi conferit Casei de A. de Sănătate și organelor subordonate dreptul de a stabili contribuția de asigurări sociale de sănătate.
Astfel, pe de o parte, în lumina art.261 alin.2 și 4 Casa de Asigurări de Sănătate este împuternicită să elaboreze doar norme pentru executarea silită a creanțelor reprezentând contribuții de asigurări de sănătate și obligații fiscale accesorii și să procedeze la executarea silită, conform Codului de procedură fiscală. Pe de altă parte, trimiterea din cuprinsul alin.5 cu privire la obligația de a pune la dispoziția ANAF sau a caselor de asigurări documente justificative în vederea stabilirii obligațiilor de fond" este extrem de generală și insuficientă din punct de vedere juridic pentru a conferi Casei de A. de Sănătate dreptul de a stabili obligații de plată principale și accesorii la Fondul Național unic de asigurări sociale de sănătate.
Textul art.42 alin. l din aceleași Norme metodologice aprobate prin ordinul 617/2007 exclude orice urmă de îndoială în a conferi dreptul de stabilire a obligațiilor de plată principale și accesorii menționate.
Prin urmare, raportat la aceste elemente, Casa de Asigurări de Sănătate și casele teritoriale nu au competența stabilirii contribuțiilor de asigurări de sănătate și a majorărilor de întârziere (mai recent dobânzi și penalități de întârziere).
Casa de Asigurări de Sănătate Iași nu a comunicat niciodată în ultimii 5(cinci) ani (în perioada 2006-2011) debitul efectiv, respectiv contribuția datorată și nici cuantumul unor astfel de dobânzi și penalități de întârziere, încălcându-se astfel prevederile art.222 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, dispoziții imperative care statuează faptul că "fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an. prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului contribuției personale și a modalității de plată precum și a drepturilor și obligațiilor sale ".
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor invocate cât și din oficiu în condițiile dispozițiilor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este întemeiat.
Curtea consideră că cererea reclamantului trebuia examinată și soluționată în raport de normele de drept procesual ce guvernează raportul juridic născut din faptul emiterii deciziei de nr 3919/2010
Din conținutul deciziei rezultă fără echivoc că aceasta reprezintă titlu de creanță și constituie înștiințare de plată conform legii și că „poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii, potrivit art. 205 si 207 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală”.
În raport de toate aceste constatări, Curtea consideră că decizia de impunere emisă în temeiul Legii 95/2006, este un act administrativ-fiscal, în înțelesul dat acestui termen de art. 41 din Codul de procedură fiscală, întrucât a fost emisă de organul fiscal competent, în aplicarea menționatei legi, și că, din faptul emiterii acelui act s-a născut un raport obligațional fiscal, în sensul dispozițiilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, raport în care intimatul pârât are calitatea de contribuabil, în înțelesul prevederilor art. 17 alin. 2 din același act normativ.
În atare situație, cel ce se consideră lezat prin actul administrativ-fiscal denumit „decizie de impunere” are dreptul de a formula contestație, potrivit legii, drept recunoscut în mod expres prin art. 205 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003.
Atât timp cât prin norma de drept specială, Legea 95/2006, cât și prin norma de drept comun în materia dreptului fiscal, Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, sunt prevăzute proceduri speciale prin care cel ce se pretinde vătămat printr-un act administrativ-fiscal își poate valorifica pretinsul drept, nici unei persoane nu i se poate recunoaște dreptul de a urma o altă procedură decât cea stabilită de legiuitor, indiferent de motivele de nelegalitate ce s-ar invoca, ținând cont de faptul că normele de procedură sunt de strictă interpretare și de ordine publică și că ele au întâietate în raport cu normele de drept material.
Având în vedere că art. 2 din Codul de procedură fiscală stabilește, în mod imperativ, că „Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat” și că, numai în măsura în care menționatul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului de procedură civilă, Curtea consideră că sesizarea instanței de contencios administrativ cu soluționarea oricărei cereri privitoare la titlurile de creanță fiscală emise, ca și a altor acte administrativ - fiscale, nu se putea realiza decât în condițiile stabilite de art. 218 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003.
Întrucât, din conținutul normei legale evocate, rezultă fără echivoc că doar „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă”, Curtea apreciază că sesizarea tribunalului, în alte condiții și pe alte temeiuri decât cele stabilite în Titlul IX al Ordonanței Guvernului nr. 92/2003, este inadmisibilă.
Și Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, cu valoare de principiu și precedent judiciar, că, în măsura în care se contestă un act administrativ-fiscal, devin incidente dispozițiile din Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind obligatorie de urmat procedura contestației pe cale administrativă, reglementată de Titlul IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, întrucât poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ și fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluționarea contestației.
De altfel, în această materie, nu doar practica Înaltei Curți de Casație și Justiție este unitară și constantă, dar și practica judiciară a Curții Constituționale, care, sesizată fiind, în decursul timpului, în mod repetat, cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205-218 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a reținut că aceste prevederi sunt constituționale, nu doar în raport cu prevederile Constituției României, dar și în raport de Convenția europeană a drepturilor omului.
Întrucât sesizarea instanței a fost făcută în alte condiții decât cele stabilite de legiuitor, dispoziții pe care cel interesat nu le poate ignora sau ocoli apelând la instituții de drept incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, Curtea consideră că cererea reclamantei, formulată în alte condiții decât cele prevăzute în mod imperativ de art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, este inadmisibilă, caracterul neregulamentar al sesizării făcând de prisos analizarea fondului cererii de restituire.
Un argument în plus, în sensul celor reținute îl reprezintă și faptul că la data de 24.10.2010, în ședința Comisiei de unificare a practicii judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a fost adoptată următoarea soluție de principiu pentru unificarea practicii:
„… în măsura în care se contestă un act administrativ-fiscal, devin incidente dispozițiile din Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind obligatorie de urmat procedura contestației pe cale administrativă reglementată de Titlul IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, întrucât poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ și fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ-fiscal ”.
Soluția adoptată a fost luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ și fiscal, de care instanța este datoare să țină seama, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Față de cele ce preced, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va modifica sentința atacată in sensul respingerii acțiunii ca inadmisibila.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul P. G. împotriva sentinței nr. 109/CA/2013 a Tribunalului Iași, pe care o modifică.
Respinge ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul P. G. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Iași.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 15.11.2013.
Președinte, I. O. M. | Judecător, D. R. G. Ș. | Judecător, M. C. P. |
Grefier, M. G. A. |
Red.Ș.D.R.G.
Tehnored.A.M.
2 ex./11.12.2013
Jud.fond: Tribunalul Iași – Mițică A..-
| ← Pretentii. Decizia nr. 2962/2013. Curtea de Apel IAŞI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 955/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
