Obligaţia de a face. Hotărâre din 20-05-2013, Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 20-05-2013 în dosarul nr. 3149/99/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1737/2013
Ședința publică din 20 mai 2013
Completul compus din:
Președinte – T. D. M.
Judecător – G. A.
Judecător – C. M.
Grefier – R. G.
S-a luat în examinare recursul introdus de reclamantul B. I., împotriva sentinței nr. 3013/CA din 14.12.2012 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect obligația de a face – taxă emisii poluante.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la prezența părților și modul de îndeplinire a procedurii de citare, stadiul procesual al procesului, care este la al doilea termen de judecată, că se solicită judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, și că la dosarul cauzei s-au depus, prin serviciul de registratură, concluzii scrise formulate de recurent, prin apărător.
Curtea, în baza art. 150 și art. 156 din Codul de procedură civilă, rămâne în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA D E A P E L,
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 3013/CA/ din 14 decembrie-2012, Tribunalul laș a respins acțiunea formulată de reclamantul B. luliu, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a orașului H., precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, în contradictoriu cu Administrația F. pentru Mediu.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat anularea deciziei de calcul al taxei pentru emisii poluante nr. 2593/2012 și restituirea sumei de 5.258 lei, achitată cu acest titlu, la data de 19.01.2012, cu ocazia înmatriculării în România a unui autoturism marca Opel, de proveniență comunitară.
Raportându-se la prevederile art. 4 din Legea nr. 9/2012, în baza cărora s-a încasat taxa contestată, prima instanță a reținut că obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat,
pentru care nu a fost achitată taxa specială, conform Legii nr. 571/2003, și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe.
Reținând că Legea nr. 9/2012 nu conține prevederi discriminatorii de natura celor stabilite prin OUG nr. 50/2008, și că într-un asemenea caz nu subzistă motivele pentru care CJUE a stabilit că prevederile OUG nr. 50/2008 sunt contrare art. 110 din TFUE, prima instanță a considerat că taxa prevăzută de Legea nr. 9/2012 este calculată în baza unor criterii obiective, luându-se în calcul deprecierea autoturismului și prevăzându-se totodată o modalitate unitară de calcul a taxei, indiferent de proveniența autovehiculelor.
S-a mai constatat că măsura suspendării, prin OUG nr. 1/2012, a dispozițiilor art. 2 lit. i) și ale art. 4 alin. 1 din Legea nr. 9/2012, până la data de 01.01.2013, nu poate fi invocată în beneficiul reclamantului, deoarece acestea au intrat în vigoare ulterior momentului planii taxei, a oarei restituire se solicită în cauză, și că, întrucât la data de 19.01.2012, data plății contestate, nu exista o situație discriminatorie echivalentă cu cea instituită prin OUG nr. 50/2008, nu se pune problema aplicării directe a art. 110 din TF"UE; refuzul organului fiscal de a restitui taxa, fiind considerat a fi justificat, considerente pentru care acțiunea a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe a introdus recurs reclamantul B. luliu, care critică hotărârea primei instanțe pe motiv că nu s-a dat eficiența cuvenită faptului că cererea sa: „a fost motivată pe jurisprudența C.J.C.E., care a stabilit în mod cert că instituirea taxei de primă înmatriculare în România, a autoturismelor înmatriculate prima dată în statele membre ale Uniunii Europene, este discriminatorie față de autoturismele înmatriculate prima dată în România, taxa articolului 110 din TFUE”, susținând că: „reținerile instanței sunt greșite, fiind bazate pe o interpretare eronată a probatoriului administrat și a legislației adiacente cauzei”, solicitând a se observa că „ … și Legea 9/2012 are aceleași prevederi contrare dreptului comunitar, identice cu cele prevăzute în OG 50/2008, în sensul condiționării plății unei taxe speciale în situația înmatriculării în România a autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în țările membre ale U.E.”, ignorându-se faptul că, prin art. 2 din OUG nr. l/2012, s-a stabilit că persoanele care au achitat taxa prevăzută de Legea 9/2012, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a legii și data intrării în vigoare a ordonanței de urgență pot solicita restituirea acesteia.
Intimata nu a depus întimpinare.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că, la data de 27.09.2011, B. luliu a cumpărat, de la numitul Luzim Derrishalli, un autoturism marca Opel, fabricat în anul 2006, ce era înmatriculat la acea dată in Germania, și că, pentru a-1 înmatricula în România, el a achitat, conform chitanței nr._ din 19.01.2012, suma de 5.258 lei, cu titlu de taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, taxă ce a fost stabilită prin decizia nr. 2593/19.01.2012, emisă de A.F.P. H..
În raport de această situație de fapt, Curtea apreciază că, deși OUG nr. 50/2008 și Legea nr. 9/2012 pleacă de la același principiu, anume acela că: „poluatorul plătește”, principiu care este conform prevederilor T.F.U.E, cele două acte normative menționate nu conțin reglementări identice.
În atare condiții, neexistând identitate de reglementare, jurisprudența națională și comunitară, ce s-a creat în jurul problemei aplicării prevederilor OUG nr. 50/2008, nu poate fi extrapolată la raporturile juridice ce s-au născut din faptul aplicării Legii nr. 9/2012, pentru simplul motiv că nici Curtea de Justiție a Uniunii Europene și nici Înalta Curte de Casație de Justiție nu au constatat, până în prezent, că dispozițiile noii reglementări, în vigoare de la data de 13 ianuarie 2012, ar fi contrare Tratatului, simplele afirmații făcute de reclamantul-recurent nefiind de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la caracterul comunitar al legii sub imperiul căreia a fost stabilită și plătită taxa contestată.
Cât privește problema interpretării prevederilor art. 2 alin. l) din OUG nr. 9/2012, Curtea consideră că în mod justificat prima instanță a apreciat că reclamantul-recurent nu poate beneficia de acestea, din moment ce, conform art. 2 lit. i) din Legea nr. 9/2012 sintagma „prima transcriere a dreptului de proprietate” este definită de legiuitor ca fiind „primul transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat, realizat după . prezentei legi”.
Cum transferul de proprietate s-a realizat la data de 27.09.2011, iar cumpărătorul autovehiculului nu este nimeni altul decât reclamantul-recurent, Curtea constată că nici una din condițiile cerute de norma evocată de recurent nu se regăsește în cauza de față, cu atât mai mult cu cât, de la data de 1 ianuarie 2013, norma suspensivă, respectiv OUG nr. 1/2012, și-a încetat aplicabilitatea, obligația de plată redevenind scadentă.
Ca atare, constatând că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, și că probele administrate nu oferă nici un indiciu serios care să conducă la concluzia încălcării art. 110 din T.F.U.E., Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul promovat de reclamant, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul B. I. împotriva sentinței nr. 3013/CA/14.12.2012, pronunțată de Tribunalul IAȘI, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20 mai 2013.
Președinte Judecător Judecător
T. D. M. G. A. C. M.
Grefier
R. G.
Red. T.D.M.
Tehnored. R.G.
2 ex./31.05.2013
Tribunalul Iași – jud. C. A.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2002/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 4641/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
