Anulare act administrativ. Decizia nr. 2540/2013. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2540/2013 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 05-06-2013 în dosarul nr. 4756/83/2012
ROMÂNIA
Curtea de Apel Oradea
- Secția Comercială și de C.
Administrativ și Fiscal –
Nr. operator de date cu caracter personal: 3159
Dosar nr._ /CA/2012 - R
DECIZIA NR. 2540/CA/2013 – R
Ședința publică din 5 iunie 2013
Președinte: L. B.
Judecător: I. G.
Judecător: C. R.
Grefier: M. M.
Pe rol fiind soluționarea recursului în contencios administrativ declarat de recurenta-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Satu M., cu sediul în Satu M., P-ța Romană, nr. 3-5, jud. Satu M. în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. de avocat M. M. E., cu sediul în Carei, ., nr. 16, jud. Satu M. și cu intimata-pârâtă C. de Asigurări de Sănătate Satu M., cu sediul în Satu M., .. 64, jud. Satu M. împotriva Sentinței nr. 1079/CA din 07.03.2013 pronunțată de Tribunalul Satu M., având ca obiect: anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta intimatului-reclamant – avocat A. I., în baza împuternicirii avocațiale depuse la dosar, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursul este scutit de plata taxelor de timbru, precum și faptul că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă în conformitate cu prevederile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, după care:
Instanța pune în discuția părții prezente excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei C. de Asigurări de Sănătate Satu M..
Reprezentanta intimatului-reclamant solicită respingerea excepției având în vedere faptul că C. de Asigurări de Sănătate Satu M. este organul emitent al actului atacat. Totodată, hotărârea atacată a fost pronunțată și în contradictoriu cu această pârâtă.
Nefiind alte excepții, probleme prealabile sau cereri de formulat, instanța consideră cauza lămurită și acordă părții prezente cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimatului-reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Arată că instanța de fond a admis acțiunea reclamantului din două motive, și anume: decizia de impunere este lovită de nulitate pentru lipsa înștiințări debitorului în conformitate cu prevederile art. 83 alin. 4 Cod de procedură fiscală, fapt ce atrage nulitatea absolută a actului.
Totodată, decizia de impunere este lovită de nulitate pentru lipsa din conținutul său a elementelor legate de sumele la care a fost calculată contribuția pentru sănătate, procentele aplicate, avându-se în vedere modificarea lor cronologică, datele de scadență pentru fiecare sumă în parte, modul de calcul al dobânzilor și penalităților de întârziere. Lipsa acestor elemente reprezintă motiv de anulare a decizie.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Constată că prin Sentința nr. 1079/CA din 07.03.2013 Tribunalul Satu M. a respins excepția tardivității acțiunii ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată de reclamantul C. de A. M. M. E. în contradictoriu cu pârâtele C. de Asigurări de Sănătate Satu M. și Direcția G. a Finanțelor Publice Satu M., a anulat decizia nr.108/17.04.2012 și decizia de impunere din oficiu nr.1030/_/30.11.2011 emise de pârâta CAS Satu M. și a obligat pârâtele la plata sumei de 2004,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, analizând cu prioritate excepția tardivității invocată de pârâta CAS Satu M., a constatat următoarele:
Deși pârâta a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii formulate de reclamant ca tardivă, s-a reținut că aceasta nu a indicat motivele pentru care apreciază că acțiunea nu a fost formulată în termenul legal.
Cu toate acestea, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
Decizia nr. 108 prin care s-a soluționat contestația formulată de reclamant a fost emisă la data de 17.04.2012, iar acțiunea în contencios administrativ a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 23.05.2012, deci în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 lit. a, motiv pentru care instanța de fond a respins excepția tardivității invocată de pârâta CAS Satu M. ca neîntemeiată.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constatat următoarele:
În primul rând, instanța de fond a apreciat că motivele de nulitate a deciziei contestate invocate ca excepții nu reprezintă veritabile excepții procesuale, ci apărări de fond. Astfel, excepțiile procesuale se referă la neregularități ale actului de sesizare a instanței, respectiv cererea de chemare în judecată. Decizia de impunere și decizia de soluționare a contestației formulate împotriva acesteia reprezintă însă obiectul acțiunii și orice neregularitățile invocate cu privire la acestea sunt apărări de fond care tind la admiterea acțiunii ca urmare a analizării temeiniciei și legalității actelor contestate.
În consecință, având în vedere cele de mai sus, motivele de nulitate invocate de reclamant au fost analizate de instanță ca apărări de fond, și nu ca excepții procesuale cum în mod eronat le-a calificat reclamantul.
Pe fondul acțiunii, instanța a constatat următoarele:
Prin decizia de impunere din oficiu nr. 1030/_/30.11.2011 (filele nr. 4 și 5) s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a achita suma de 19.873,08 lei reprezentând contribuție la FNUASS calculată pentru anii 2006- 2009, suma de 20.266,92 lei reprezentând dobânzi aferente calculate în temeiul art. 120 din OG nr. 92/2003 și suma de 2.980,92 lei reprezentând penalități calculate în temeiul art. 120 ind. 1 din OG nr. 92/2003.
Pentru a emite această decizie, pârâta a avut în vedere faptul că reclamanta nu a depus declarațiile anuale pe anul 2006-2011 privind modul de constituire și plată a contribuției la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, conform art. 215 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și a ordinului președintelui CNAS nr. 617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație care a fost respinsă prin decizia nr. 108/17.04.2012 ( filele nr. 6- 9). Pentru a pronunța această soluție, organul de control fiscal a reținut că accesoriile au fost calculate conform dispozițiilor legale în vigoare.
În ce privește motivul de nelegalitate a deciziei de impunere emisă de către pârâtă prin prisma lipsei calității de asigurat a reclamantului determinată de lipsa unui contract de asigurare încheiat cu casa de asigurări de sănătate, instanța de fond a constatat că acesta este neîntemeiat.
Astfel, chiar dacă dispozițiile legale invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată induc în mod logic ideea necesității existenței unui contract de asigurare cu casa de asigurări de sănătate pentru a se naște în sarcina asiguratului obligațiile fiscale prevăzute de Legea nr. 95/2006 respectiv cele prevăzute de OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, respectiv obligația persoanei asigurate de a depune declarațiile fiscale la casa de asigurări de sănătate de a calcula și de a plăti contribuția la FNUASS, sancțiunea diminuării pachetului de servicii în caz de neplată a obligațiilor la fond, respectiv nebeneficierea de servicii medicale, instanța constată că, potrivit dispozițiilor art. 215 alin. 3, art. 216 și art. 257 din Legea nr. 95/2006, s-a stabilit în mod imperativ categoria persoanelor fizice care au obligația de a plăti contribuția la fondul de asigurări de sănătate, indiferent dacă acestea au sau nu încheiat un contract de asigurare cu casa de asigurări de sănătate, astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate prin modificările legislative adoptate, legiuitorul fiscalizând numeroase contribuții sociale și de sănătate cu consecințe directe asupra regimului juridic aplicabil acestora.
Având în vedere prevederile exprese ale art. 257 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 95/2006, instanța de fond a constatat că, în principiu, reclamantul în calitate de persoană fizică care obține venituri și din activități independente este obligat prin lege să declare și să achite contribuția la FNUASS în condițiile și în cuantumul prevăzut de acest act normativ, calculat ca un procent din veniturile nete obținute din activitatea profesională, independentă obținută pe parcursul unui an fiscal.
În consecință, instanța de fond a apreciat că motivul de nelegalitate invocat de reclamant referitor la lipsa unui contract de asigurare între părți este neîntemeiat.
Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că un alt motiv de nelegalitate invocat de reclamantă se referă la faptul că decizia de impunere prin care s-au stabilit în sarcina sa obligații fiscale nu cuprinde suma la care a fost calculată contribuția pentru sănătate, respectiv baza de impunere.
Referitor la acest motiv de nelegalitate, instanța de fond a reținut incidența în speță a următoarelor dispoziții legale:
Art. 46 din OG nr. 92/2003 republicată: Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.
Art. 67 alin. 1 din OG nr. 92/2003 republicată: Organul fiscal stabilește baza de impunere și obligația fiscală de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice probă și mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situația fiscală corectă.
Art. 87 din OG nr. 92/2003 republicată: Decizia de impunere trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. (2), și categoria de impozit, taxă, contribuție sau altă sumă datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă.
Art. 205 alin. 3 din OG nr. 92/2003 republicată: Baza de impunere și impozitul, taxa sau contribuția stabilite prin decizie de impunere se contestă numai împreună.
Art. 216 alin. 3 și 3 ind. 1 din OG nr. 92/2003 republicată: Prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare.
(3^1) Soluția de desființare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, iar noul act administrativ fiscal emis vizează strict aceeași perioadă și același obiect al contestației pentru care s-a pronunțat soluția de desființare.
Art. 218 alin. 2 și 3 din OG nr. 92/2003 republicată: Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.
(3) În situația atacării la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluției de desființare emise în procedura de soluționare a contestației se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă și irevocabilă.
Interpretând în ansamblu aceste dispoziții legale, instanța de fond a apreciat că neindicarea bazei de impunere în decizia de impunere se sancționează cu anularea deciziei de impunere, această sancțiune având natura juridică a unei nulități absolute, necondiționate de existența vreunei vătămări.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 46, lipsa elementelor referitoare la obiectul actului administrativ atrage nulitatea acestuia, nulitate care se poate constata la cerere sau din oficiu. Posibilitatea constatării nulității actului administrativ din oficiu conduce la concluzia că normele care reglementează obiectul actului administrativ sunt norme juridice imperative, încălcarea acestora fiind sancționată cu nulitatea absolută a actului administrativ.
Întrucât art. 87 din OG nr. 92/2003 reglementează obiectul deciziei de impunere, rezultă că, în temeiul art. 46, lipsa oricărui element referitor la acest obiect atrage nulitatea absolută a deciziei de impunere. Or, potrivit dispozițiilor art. 87, unul din elementele obiectului deciziei de impunere constă în baza de impunere, ceea ce înseamnă că, potrivit celor reținute mai sus, lipsa acesteia se sancționează cu nulitatea absolută.
Pe de altă parte, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 67 alin. 1, stabilirea bazei de impunere intră în competența organului fiscal. Prin urmare, instanța de fond a apreciat că neindicarea acesteia în decizia de impunere atrage nulitatea deciziei, nefiind posibilă stabilirea ulterioară a acesteia în cadrul căilor de atac care de pot formula împotriva deciziei de impunere, fiind vorba astfel despre o nulitate necondiționată de existența unei vătămări, care nu poate fi deci acoperită în condițiile art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
Astfel, așa cum rezultă din art. 205 alin. 3, baza de impunere se contestă împreună cu taxa sau contribuția stabilite prin decizia de impunere. De asemenea, conform art. 216 alin. 3 și art. 3 ind. 1, în condițiile în care, organul de control constată în cadrul soluționării contestației că decizia de impunere este nelegală, desființează în tot sau în parte decizia de impunere, situație în care se va emite o nouă decizie de impunere tot de organul fiscal.
Obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează, potrivit art. 218 alin. 2, decizia prin care s-a soluționat contestația formulată împotriva deciziei de impunere, iar conform art. 218 alin. 3, și în situația în care instanța de contencios administrativ constată că decizia de impunere contestată este nelegală, tot organul fiscal va emite noua decizie de impunere.
În consecință, având în vedere dispozițiile legale sus menționate, instanța de fond a apreciat că neindicarea bazei de impunere în decizia de impunere se sancționează cu nulitatea absolută, aceasta neputând fi stabilită ulterior de organul de control fiscal sau de instanța de contencios administrativ pe baza unor elemente extrinseci actului administrativ.
În caz contrar, contribuabilul este lipsit de posibilitatea de a contesta modalitatea de stabilire a bazei de impunere conform art. 205 alin. 3.
De asemenea, în opinia instanței de fond, din dispozițiile art. 205 alin. 3 coroborate cu dispozițiile art. 216 și 218 sus menționate, rezultă că organul de control fiscal și instanța de contencios administrativ pot analiza legalitatea deciziei de impunere în ceea ce privește obligațiile fiscale stabilite în sarcina contribuabilului numai dacă decizia de impunere cuprinde baza de impunere, deoarece obiectul controlului de legalitate îl constituie decizia de impunere, respectiv decizia prin care se soluționează contestația formulată împotriva decizie de impunere și nu alte acte care ar conține referiri la baza de impunere. Aceste acte reprezintă mijloace de probă care vor fi avute în vedere la stabilirea legalității deciziei de impunere sau a decizie de soluționare a contestației și nu completează actele administrative supuse controlului de legalitate.
Aceeași concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 216 alin. 3 ind. 1 și art. 218 alin. 3 potrivit cărora, în condițiile în care se desființează în tot sau în parte decizia de impunere, o nouă decizie de impunere se emite de organul fiscal. Aceasta înseamnă că în competența organului fiscal intră stabilirea conținutului deciziei de impunere, iar organul de control fiscal și instanța de contencios administrativ sunt competenți doar să verifice legalitatea conținutului actului administrativ. A stabili pentru prima dată în cadrul căilor de atac exercitate împotriva deciziei de impunere unul din elementele care formează conținutul deciziei de impunere echivalează, în opinia instanței, cu o imixtiune în competența organului fiscal și cu o depășire a competenței de verificare a legalității conținutului actului administrativ.
Prin urmare, având în vedere toate aceste motive, instanța de fond a apreciat că neindicarea bazei de impunere în decizia de impunere atrage nulitatea acesteia, sancțiune care are natura juridică a unei nulități absolute, necondiționate de existența vreunei vătămări.
Raportat la cele reținute mai sus, s-a constatat că decizia de impunere din oficiu nr. 1030/_/30.11.2011 nu conține baza de impunere avută în vedere de organul fiscal, motiv pentru care instanța de fond a apreciat că aceasta este nulă potrivit dispozițiilor art. 46 raportat la dispozițiile art. 87 din OG nr. 92/2003 republicată.
Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că, așa cum rezultă din art. 83 alin. 4 din OG nr. 92/2003, nedepunerea declarației fiscale dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat. Stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului privind depășirea termenului legal de depunere a declarației fiscale. În cazul contribuabililor care au obligația declarării bunurilor sau veniturilor impozabile, stabilirea din oficiu a obligației fiscale se face prin estimarea bazei de impunere, potrivit art. 67. Pentru impozitele, taxele și contribuțiile administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, înștiințarea pentru nedepunerea declarațiilor și stabilirea din oficiu a obligațiilor fiscale nu se face în cazul contribuabililor inactivi, atât timp cât se găsesc în această situație.
Prin urmare, din textul legal sus menționat rezultă că emiterea din oficiu a deciziei de impunere este condiționată de înștiințarea prealabilă a contribuabilului cu privire la depășirea termenului legal de depunere a declarației fiscale. Or, în speță, așa cum rezultă din conținutul deciziei de impunere din oficiu nr. 1030/_/30.11.2011, reclamantul nu a fost înștiințat în prealabil cu privire la depășirea termenului legal de depunere a declarației.
Instanța de fond a reținut că în întâmpinarea depusă, pârâta DGFP Satu M. confundă înștiințarea reglementată de art. 83 alin. 4 cu comunicarea actului administrativ fiscal. Astfel, înștiințarea reglementată de art. 83 alin. 4 este un act de procedură prealabil emiterii deciziei de impunere, în timp ce comunicarea la care se referă pârâta în întâmpinare este un act de procedură ulterior emiterii actului administrativ fiscal.
Este adevărat că lipsa comunicării actului administrativ fiscal nu atrage nulitatea acestuia întrucât valabilitatea unui act se apreciază prin raportare la condițiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească în momentul încheierii acestuia, iar comunicarea este un act ulterior emiterii actului respectiv. Înștiințarea prevăzută de art. 83 alin. 4 trebuie realizată, însă, înainte de emiterea actului administrativ fiscal, ceea ce înseamnă că se înscrie printre condițiile prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a actului respectiv, motiv pentru care lipsa sa atrage nulitatea deciziei de impunere din oficiu cu atât mai mult cu cât art. 83 alin. 4 îi conferă caracter obligatoriu.
În consecință, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta CAS Satu M. a înștiințat reclamantul cu privire la cu privire la depășirea termenului legal de depunere a declarației fiscale, instanța de fond a apreciat că decizia de impunere din oficiu nr. 1030/_/30.11.2011 a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 83 alin. 4 din OG nr. 92/2003 republicată, fiind astfel lovită de nulitate.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 8,10, 11 și18 din Legea nr. 554/2004 și a textelor de lege anterior amintite, instanța de fond a respins excepția tardivității ca neîntemeiată, a admis acțiunea reclamantului și a anulat actele administrativ fiscale contestate.
Împotriva acestei sentințe, în termen și scutit de plata taxelor de timbru, a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Satu M., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii reclamantei privind anularea deciziei nr. 108/17.04.2012 si decizia de impunere din oficiu nr. 1030/_/30.11.2011 emisa de C. de Asigurări de Sănătate Satu M., respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecata in cuantum de 2004.30 lei ca neîntemeiate.
În motivarea recursului, recurenta arată că, prin sentința recurata, instanța de fond a admis cererea reclamantei motivând soluția dată în principal pe dispozițiile art. 87 si 83. alin. 4 din OG 92/2003.
In ceea ce privește aprecierea instanței în sensul ca nu ar fi indicata baza de impunere și, deci, decizia de impunere din oficiu ar fi lovită de nulitate absolută, apreciază că se impune reevaluarea acesteia în condițiile în care, pe de-o parte baza de impunere este indicata și, pe de alte parte, o astfel de împrejurare nu este sancționabila în sensul constatării unei nulități absolute a actului administrativ. Ori, mențiunile prevăzute de art. 87 din OG 92/2003, sunt cuprinzător consemnate. Decizia de impunere din oficiu contestata, rubrica „Datele privind creanța fiscala", pagina 2, cuprinde în mod explicit perioada pentru care au fost stabilite obligațiile, venitul baza de calcul, contribuția la FNUASS calculata raportat la baza de calcul, dobânzile aferente, penalitățile si totalul.
Chiar în situația în care elementele indicate mai sus nu ar fi fost detaliat indicate, nu poate fi reținută ca întemeiată sancțiunea nulității absolute, jurisprudența statuând în următorul sens: „Faptul că acestea sunt foarte succinte nu echivalează cu absența lor câtă vreme sunt suficient de explicite si sunt neechivoce în ce privește obligația impusă (Decizianr. 2093/R-cont/5 octombrie 2011).
De asemenea, „cât privește arătarea modului de calcul al contribuției și accesoriilor, acesta nu este un element esențial pentru valabilitatea actului administrativ prin prisma art. 43 alin. 2 C.proc.fisc, astfel că nu poate fi reținut ca motiv valabil de nelegalitate" (Decizianr. 2093/R-cont/05.10.2011).
Raportat la constatarea instanței privind încălcarea dispozițiilor art. 83 alin. 4 din O.G. nr. 92/2003, apreciază că în mod greșit instanța a invocat și soluționat din oficiu nulitatea Deciziei de impunere câtă vreme, pe de o parte, putea fi pusă în discuția părților o eventuală nulitate relativă a actului prin prisma dispozițiilor art. 83 alin. 4 din O.G. nr. 92/2003, iar pe de altă parte s-ar fi impus justificarea de către petentă a unei leziuni ce nu poate fi înlăturată altfel..
În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate în cuantum de 2004,30 lei, arată că acestea nu au fost probate prin depunerea la dosarul cauzei a unei chitanțe originale, potrivit dispozițiilor legale, iar cuantumul lor este semnificativ superior complexității pricinii. Prin urmare, solicită respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată ca nejustificat, iar în subsidiar diminuarea cuantumului acestora.
Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.
În drept a invocat prevederile art. 304 Cod de procedură civilă, Legea nr. 554/2004.
Intimatul-reclamant, prin reprezentantul său legal, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, Curtea de apel reține că este fondat, urmând ca, în baza prevederilor art. 312 alin. 1,3, 5 Cod Procedură Civilă, să dispună admiterea lui și casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei pentru o nouă judecare la aceeași instanță, pentru următoarele considerente :
Prin Decizia de impunere din oficiu nr. 1030/_/30.11.2011 recurenta pârâtă a stabilit în sarcina reclamantei intimate obligația de plată a sumei de 19.873,08 lei la FNUASS pe perioada 2006-2009, suma de 20.266,92 lei reprezentând dobânzi calculate conform art. 120 din OG nr. 92/2003 și suma de 2.980,92 lei reprezentând penalități conform art. 120 ind. 1 din OG nr. 92/2003. Reclamanta intimată a contestat decizia de impunere emisă pe seama sa, contestația formulată fiind respinsă prin Decizia nr. 108/17.04.2012.
Prin acțiunea formulată în fața primei instanțe, reclamantul a contestat decizia de impunere din oficiu și decizia dată în soluționarea contestației invocând motive de nulitate a deciziei prin prisma operațiunilor materiale ce o preced, formei în care a fost emisă, cât și motive de fond legate de lipsa temeiului legal de impunere a obligațiilor stabilite în sarcina sa.
Prin hotărârea recurată instanța de fond a reținut nulitatea deciziei de impunere din oficiu prin prisma prevederilor art. 46 raportat la art. 216 alin. 2 Cod procedură fiscală, constând în acea că decizia emisă nu cuprinde baza de impunere față de care s-au stabilit contribuțiile la asigurări sociale de sănătate ceea ce face imposibilă cenzurarea deciziei de impunere.
Analizând legalitatea hotărârii recurate, instanța reține că, potrivit prevederilor art. 46 din Codul de procedură fiscală: „lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. 3 atrage nulitatea acestuia.
Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu ”.
În privința formei și conținutului deciziei de impunere, art. 87 Cod procedură fiscală stipulează că decizia de impunere trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute la art. 43. Decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 43 alin. 2 în categoria impozit, taxă contribuție sau altă suma datorată bugetului general consolidat, baza de impunere, precum și cuantumul acestora pentru fiecare perioadă impozabilă.
Raportând aceste prevederi legale la forma și conținutul deciziei de impunere din oficiu, emise pe seama intimatului, se reține că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității actului administrativ la art. 46 din Codul de procedură fiscală situație în care în mod eronat instanța de fond a reținut nulitatea deciziei prin prisma acestei dispoziții legale.
Instanța de fond a reținut ca motiv de nulitate, derivat din prevederile art. 46 din Codul de procedură fiscală, lipsa obiectului actului administrativ constând în neprecizarea în cuprinsul actului a bazei de impunere. Decizia de impunere din oficiu, emisă pe seama intimatei are drept obiect stabilirea obligației de plată la FNUASS, obligație ce a fost stabilită prin decizia atacată, situație în care nu se poate reține că actul administrativ este lovit de nulitate.
Într-adevăr decizia de impunere emisă nu cuprinde baza de impunere decizia emisă fiind deficitară sub acest aspect, însă acest fapt nu face ca actul să fie lovit de nulitate datorită lipsei obiectului său.
Prevederile art. 87 Cod procedură fiscală impun ca decizia de impunere să cuprindă pe lângă elementele prevăzute la art. 43 și baza de impunere, cuantumul sumelor stabilite pentru fiecare perioadă impozabilă, însă legiuitorul nu a stabilit în cuprinsul prevederii legale nulitatea actului administrativ fiscal emis cu lipsa acestor mențiuni.
Instanța de fond a mai reținut ca motiv de nulitate încălcarea prevederilor art. 83 alin. 4 Cod procedură fiscală, prin prisma faptului că, în speță, stabilirea obligațiilor fiscale din oficiu s-a făcut înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înștiințarea contribuabilului cu privire la depășirea termenului legal de depunere a declarației.
Această concluzie nu poate fi reținută de vreme ce lipsa acestei înștiințări nu este prevăzută sub sancțiunea nulității absolute a actului, acesta fiind eventual anulabil în măsura probării vătămării produse, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Scopul reglementării este acela de a da posibilitatea contribuabilului de a depune declarația fiscală, chiar și ulterior împlinirii termenului legal de depunere, ori în speță nu se poate reține că intimata reclamantă ar fi avut o atare intenție aceasta invocând de fapt lipsa oricărei obligații de plată a sumelor pretinse.
Nulitatea actului administrativ fiscal a fost reglementată distinct de legiuitor în cuprinsul art. 46 Cod procedură fiscală, fiind prevăzute expres elementele pe care trebuie să le cuprindă actul administrativ sub sancțiunea nulității, elemente printre care nu se regăsesc și elementele enumerate la art. 87 din lege, pentru conținutul deciziei de impunere și reținute ca fiind lipsă de către prima instanță sau care să vizeze aspecte anterioare elaborării lui conform prevederilor 83 alin. 4 din același act normativ.
În aceste condiții nu se poate reține nulitatea actului administrativ emis pe seama intimatei, câtă vreme lipsa aspectelor analizate nu a fost prevăzută de legiuitor sub sancțiunea nulității actului.
Chiar dacă lipsa bazei de impunere face dificilă cenzurarea legalității actului emis, acest lucru nu este imposibil, câtă vreme stabilirea bazei de impunere se poate realiza indirect, știut fiind și că procentul aplicat asupra bazei este prevăzut expres de legiuitor pentru fiecare perioadă impozabilă.
În situația eventualelor dificultăți ce vor putea interveni referitor la cuantumul obligațiilor stabilite sub aspectul modului de calcul al acestora, în cauză există posibilitatea efectuării unei expertize tehnice care să vizeze verificarea cuantumului obligațiilor stabilite și a modului de calcul al acestora.
Prin urmare, se reține că în mod eronat prima instanță a reținut nulitatea deciziei de impunere din oficiu, câtă vreme lipsurile reținute nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, iar nulitățile sesizate datorită lipsei elementelor respective puteau fi lămurite prin administrarea suplimentară de probațiune.
Constatându-se soluționarea eronată a cauzei pe excepția nulității actului atacat și necercetarea fondului cauzei, se impune retrimiterea dosarului la aceeași instanță în vederea analizării acțiunii formulate pe fondul acesteia.
Pentru aceste considerente, apreciindu-se fondate motivele de recurs invocate în cauză, se va dispune admiterea recursului și casarea în tot a sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecare la aceeași instanță.
La rejudecarea cauzei, instanța de fond va avea în vedere considerentele prezentei decizii, precum și eventualele cheltuieli de judecată solicitate de părți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondat recursul recurenta-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Satu M., cu sediul în Satu M., P-ța Romană, nr. 3-5, jud. Satu M. în contradictoriu cu intimatul-reclamant C. de avocat M. M. E., cu sediul în Carei, ., nr. 16, jud. Satu M. și cu intimata-pârâtă C. de Asigurări de Sănătate Satu M., cu sediul în Satu M., .. 64, jud. Satu M. împotriva Sentinței nr. 1079/CA din 07.03.2013 pronunțată de Tribunalul Satu M., pe care o casează cu trimitere pentru o nouă judecare la Tribunalul Satu M., ținând seama de considerentele prezentei decizii.
Cheltuielile de judecată vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 iunie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
L. B. I. G. C. R. M. M.
aflată în concediu de odihnă,
semnează președintele instanței
D. C.
Red.dec.-G.I.- 03.07.2013
Jud. fond-H. M.
Dact.M.M-2ex.-04.07.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 1017/2013. Curtea de Apel ORADEA | Anulare act administrativ. Decizia nr. 3699/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
