Anulare act administrativ. Decizia nr. 463/2013. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 463/2013 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 06-02-2013 în dosarul nr. 13149/111/2010
ROMÂNIA
Curtea de Apel Oradea
- Secția Comercială și de C.
Administrativ și Fiscal –
Nr. operator de date cu caracter personal: 3159
Dosar nr._ /CA/2010 - R
DECIZIA NR. 463/CA/2013 – R
Ședința publică din 6 februarie 2013
Președinte: L. B.
Judecător: I. G.
Judecător: C. R.
Grefier: M. M.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului în contencios administrativ formulat de recurentul-reclamant V. C., domiciliat în Oradea, .. 13, .. 8, jud. Bihor în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Bihor, cu sediul în Oradea, .. 2B, jud. Bihor, împotriva Sentinței nr. 3398/CA din 12.06.2012 pronunțată de Tribunalul Bihor, având ca obiect: anulare act administrativ.
Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc la data de 30 ianuarie 2013, când părțile prezente au pus concluzii consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheierea ce face parte din prezenta și când, în vederea deliberării și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea în cauză pentru termenul de azi.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Constată că prin Sentința nr. 3398/CA din 12.06.2012 Tribunalul Bihor a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul V. C. în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice Bihor, privind anularea Deciziei nr. 507/11.11.2010, a Deciziei de impunere nr._/ 03.08.2010 și a Raportului de inspecție fiscală nr._/03.08.2010. A respins cererea de restituire a cauțiunii.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin Decizia de impunere nr._/03.08.2010, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr._/03.08.2010, s-a stabilit în sarcina reclamantului V. C. obligația de plată la bugetul de stat a sumei totale de 219.827 lei, din care 114.628 lei - taxă pe valoarea adăugată și 105.199 lei - majorări de întârziere aferente.
Considerentele care au stat la baza stabilirii obligațiilor de plată în sarcina reclamantului le-a constituit faptul că acesta, în perioada 01.07.2005 – 31.12.2009, a efectuat un număr de 166 de tranzacții imobiliare în valoare totală de 4.910.523 lei. Astfel, s-a reținut că la sfârșitul lunii februarie 2007 cifra de afaceri realizată de persoana fizică V. C. din tranzacții imobiliare a fost în sumă de 183.053,5 lei, depășind astfel plafonul de scutire de 119.000 lei (echivalentul a 35.000 euro) prevăzut de art. 152 alin.(1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fără a solicita organului fiscal înregistrarea în scopuri de TVA începând cu data de 01.04.2007.
Conform disp.art.126 Cod fiscal, sunt operațiuni impozabile în România cele care sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată, dacă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin.(1), acționând ca atare și dacă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin.(2), iar potrivit art.127 din același act normativ, „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin.(2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. (2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate”. În conformitate cu prevederile art. 128. din Legea nr.571/2003, „este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca un proprietar”.
Din examinarea acestor texte de lege, s-a reținut că operațiunile desfășurate de către persoana fizică V. C. se circumscriu noțiunii de livrări de bunuri efectuate în România de către persoane impozabile, adică persoane ce desfășoară în mod independent activități economice de natura celor desfășurate de comercianți, indiferent de scopul și rezultatul acestora, fiind operațiuni impozabile din acest punct de vedere.
În ceea ce privește inexistența caracterului de continuitate, precum și a intenției de revânzare a terenurilor la momentul cumpărării acestora de către reclamant, instanța a constatat, din examinarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, că acesta a înstrăinat, într-o perioadă relativ scurtă, sute de terenuri, obținând în permanență venituri din tranzacțiile realizate în fiecare trimestru, așa cum rezultă din Raportul de inspecție fiscală și respectiv Decizia de impunere aflate la dosar. Ori, în conformitate cu dispozițiile pct. 3 alin. (1) din Normele metodologice date în aplicarea art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, „în sensul art.127 alin.(2) din Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin.(2) din Codul fiscal”. De altfel, organul fiscal nu a stabilit taxa pe valoarea adăugată imputată reclamantului pe baza caracterului de continuitate al tranzacțiilor, ci a considerat în mod legal ca fiind activitate economică în sensul prevăzut de art.127 alin.2 C.fiscal, exploatarea bunurilor prin prisma caracterului de comerciant, tranzacțiile efectuate de către reclamant îndeplinind condițiile cumulative prevăzute de art.126 Cod fiscal, fiind astfel tratate ca operațiuni impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.
Conform art. 152 alin.(1) și (6) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, " (1) Persoana impozabilă stabilită în România, a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabilește la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României la data aderării și se rotunjește la următoarea mie poate solicita scutirea de taxă, numită în continuare regim special de scutire, pentru operațiunile prevăzute la art. 126 alin.(1), cu excepția livrărilor intracomunitare de mijloace de transport noi, scutite conform art. 143 alin.(2) lit. b). … (6) Persoana impozabilă care aplică regimul special de scutire și a cărei cifră de afaceri, prevăzută la alin.(2), este mai mare sau egală cu plafonul de scutire în decursul unui an calendaristic, trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA, conform art. 153, în termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului. Data atingerii sau depășirii plafonului se consideră a fi prima zi a lunii calendaristice următoare celei în care plafonul a fost atins sau depășit. Regimul special de scutire se aplică până la data înregistrării în scopuri de TVA, conform art. 153. Dacă persoana impozabilă respectivă nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere, organele fiscale competente au dreptul să stabilească obligații privind taxa de plată și accesoriile aferente, de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrat în scopuri de taxă, conform art. 153”, iar potrivit art. 153 al.1 lit.b din același act normativ, „(1) Persoana impozabilă care este stabilită în România, conform art. 125/1 alin.(2) lit. b), și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/ sau scutite de taxa pe valoarea adăugata cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent daca in cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin.(1), în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii in care a atins sau depășit acest plafon”.
În temeiul acestor dispoziții legale la sfârșitul lunii februarie 2007, reclamantul, depășind plafonul de scutire prin încasări în sumă de 183.053,5 lei, avea obligația de a solicita înregistrarea în scop de TVA la organul fiscal în termen de 10 zile de la data depășirii plafonului, considerată a fi prima zi a lunii martie 2007, urmând să dețină calitatea de plătitor de taxă începând cu luna calendaristică următoare, respectiv de la 01.04.2007.
Întrucât reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a se înregistra în scopuri de taxă pe valoarea adăugată, organele de inspecție fiscală au procedat la calcularea taxei pe valoarea adăugată pe care acesta avea obligația să o plătească începând cu data de la care trebuia să devină plătitor de taxă pe valoarea adăugată.
Susținerile reclamantului, privind inaplicabilitatea Codului fiscal, câtă vreme nu s-a realizat o separație de patrimonii între soți, nu au fost reținute ca întemeiate, întrucât tranzacțiile generatoare de plata TVA-ului au fost efectuate de către ambii soți și, prin urmare, obligațiile fiscale de plată le revin ambilor.Faptul că în actele administrativ-fiscale este evidențiat doar numele soțului ca fiind contribuabilul în sarcina căruia îi revine obligația fiscală nu are nici o relevanță, întrucât veniturile obținute din tranzacționarea terenurilor sunt venituri comune ale soților și prin urmare, prin similitudine, și obligațiile fiscale de plată sunt tot comune. Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Codul familiei, între soți guvernează principiul mandatului tacit reciproc între soți.
În ceea ce privește majorările de întârziere în cuantum de 105.199 lei, aferente taxei pe valoarea adăugată suplimentară în sumă de 114.628 lei, instanța de fond a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 119 (1) și 120 (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, „pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere …Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”. Prin urmare, organul fiscal, în mod corect, a aplicat în sarcina reclamantului accesoriile fiscale aferente debitului principal neachitat în termenul legal.
Referitor la cererea de restituire a cauțiunii, instanța de fond a constatat că, în conformitate cu art.723/1 C.pr.civ., „cauțiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluționat fondul cauzei. Cu toate acestea, cauțiunea se eliberează de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate”. Ori, fondul cauzei nu este soluționat prin hotărâre irevocabilă, câtă vreme prezenta hotărâre este supusă căii de atac a recursului, nefiind astfel îndeplinită condiția trecerii termenului de 30 de zile prevăzut de lege, considerente față de care a respins cererea de restituire cauțiune ca fiind prematur formulată.
Împotriva acestei sentințe, în termen și legal timbrat, a declarat recurs recurentul-reclamant V. C., solicitând admiterea recursului, casarea/ modificarea hotărârii atacată cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
S-au invocat ca motive de recurs art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă și art. 3041 Cod de procedură civilă.
S-a susținut că, în mod greșit judecătorul fondului a concluzionat că vânzarea terenurilor menționate în Raportul de inspecție fiscală, reprezintă o activitate continuă, motivat de împrejurarea că acestea au fost vândute într-o perioadă relativ scurtă și a obținut venituri în fiecare trimestru.
În opinia sa, faptul că terenurile au fost tranzacționate în perioadele menționate în actele de înstrăinare, nu dă caracter de continuitate acestor vânzări, ci au fost efectuate de către recurent în funcție de nevoile pe care acesta le-a avut, respectiv edificarea unei locuințe ce reprezintă proprietatea recurentului și a soției sale.
A susținut că, din adeverințele nr. 15/2012 și nr. 56/2012 rezultă că, în perioada 05.03._11 și din de 01.03.2011 și până în prezent, recurentul a deținut calitatea de salariat în cadrul unor societăți comerciale, astfel că nu se poate reține că activitatea sa continuă a fost aceea de comercializare de terenuri în scop personal.
O altă critică adusă hotărârii constă în aceea că, instanța de fond a preluat concluziile Raportului de inspecție fiscală, ignorând prevederile
art. 30 și 36 din Codul Familiei, care prevede că bunurile, dobândite în timpul
căsătoriei sunt bunuri comune ale soților, devălmașe, iar calitatea de bun comun nu trebuie a fi dovedită precum și că numai după divorț se poate stabili cota parte a fiecăruia dintre soți ori se pot împărți bunurile acestora, excepție făcând ultimul alineat al acestui articol care prevede că, pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte dintre ele se pot împărți prin hotărâre judecătorească și în timpul căsătoriei, situație în care bunurile, astfel împărțite, devin bunuri proprii.
S-a susținut că, opinia instanței potrivit căreia între soți operează mandatul tacit reciproc, conform art. 35 din Codul Familiei este greșită deoarece mandatul tacit reciproc între soți operează numai și numai în privința actelor de administrare și de conservare și nicidecum în cazul unor tranzacții ori a unor declarații de impunere, când legea prevede că aceste acte sunt personale, iar pentru încheierea lor este cerută forma solemnă.
Pe de altă parte, potrivit Codului Fiscal, obligațiile de plată și calitatea de contribuabil este una personală și nu devălmașă ca în cazul soților, astfel că, separația de patrimonii între soți este obligatorie atunci când se stabilesc
obligații de plată fiscale.
In opinia recurentului, obligația înregistrării ca plătitor de TVA se poate realiza numai după un eventual partaj al bunurilor comune ale soților în urma căruia unul dintre soți alege să înstrăineze bunul căzut în lotul său, iar în cazul în care prețul de vânzare depășește plafonul minim de 35.000 euro, iar vânzările sunt continue, respectiv, fără întrerupere - ceea ce este imposibil a se realiza - abia atunci se naște obligația de înregistrare ca plătitor de TVA.
Critică hotărârea atacată și datorită împrejurării păstrării obligațiilor de plată a accesoriilor percepute de fiscalitate. Se menționează că, recurentul este obligat la plata sumei de 114.628 lei TVA și la plata sumei de 105.199 majorări de întârziere.
Potrivit Codului de Procedură Fiscală, majorările de întârziere, penalități și dobânzi, se pot calcula numai după expirarea termenului prevăzut de art. 111 din Codul de procedură fiscală, care începe să curgă în funcție de data comunicării deciziei de impunere.
În ce privește majorările de întârziere în cuantum de 105.199 lei, acestea sunt calculate de fiscalitate de la data încheierii tranzacțiilor, și nu de la data expirării termenului acordat de lege prin art. 111 din Codul de Procedură Fiscală, ceea ce dă deciziei de impunere, precum și hotărârii instanței de fond, un caracter nelegal.
Instanța de fond a înlăturat incidența prevederilor art. 111 Cod de procedură fiscală fără nicio motivare, ceea ce dă hotărârii atacata un caracter nelegal, arată recurentul.
Față de aceste aspecte, solicită admiterea recursului așa cum a fost acesta declarat.
Intimata, legal citată, nu și-a precizat poziția față de prezentul recurs.
Curtea de apel, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, sub toate aspectele, reține că nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:
Criticile aduse hotărârii sunt nefondate.
Susținerea potrivit căreia, judecătorul fondului a concluzionat în mod greșit că vânzarea terenurilor menționate în Raportul de inspecție fiscală, reprezintă o activitate continuă, nu poate fi reținută.
Prima instanță a tras concluzia că tranzacțiile au avut caracter de continuitate pornind de la numărul tranzacțiilor pe unitatea de timp.
În cuprinsul raportului de inspecție fiscală, s-a stabilit că recurentul reclamant a efectuat împreună cu soția un număr de 166 tranzacții în perioada 2005 - 2009, acestea fiind enumerate la fila 2 din acest raport.
Reclamantul nu a contestat numărul acestor tranzacții și nici faptul că au fost efectuate împreună cu soția, ci numai caracterul de continuitate al acestora.
Însă prin raportare la acest număr și la perioada de timp menționată, afirmația recurentului în sensul că tranzacțiile nu au avut caracter de continuitate contravine evidenței. Nici susținerea potrivit căreia acesta ar fi avut și calitatea de salariat în cadrul unor societăți comerciale din 05.03.2007 și până în prezent, aspect dovedit cu adeverințele nr. 15/2012 și nr. 56/2012 nu poate conduce la concluzia că vânzarea cumpărarea terenurilor nu ar fi avut caracter continuu, devreme ce aceasta s-a derulat în paralel cu activitatea desfășurată în baza contractului de muncă .
Nu poate fi reținută ca fondată nici critica adusă hotărârii prin prisma faptului că instanța de fond a ignorat prevederile art. 30 și 36 din Codul Familiei și susținerea sa privind inaplicabilitatea Codului fiscal atâta timp cât nu a avut loc separarea patrimoniilor soților, întrucât prin raportare la situația de fapt și în lipsa unei probațiuni care să dovedească contrariul, s-a reținut în mod corect că tranzacțiile s-au efectuat de către ambii soți iar contravaloarea terenurilor a intrat în patrimoniul comun în beneficiul ambilor, astfel că și sarcinile fiscale se suportă de ambii. Chiar dacă s-ar accepta raționamentul potrivit căruia sarcina fiscală trebuie stabilită individual, pentru ca acest motiv să atragă anularea actelor administrativ fiscale s-ar impune dovedirea unei vătămări, ceea ce prin raportare la cele anterior constatate nu poate fi reținut.
S-a mai invocat de către recurent faptul că, în mod greșit instanța de fond a menținut actele administrativ fiscale atacate sub aspectul accesoriilor fiscale invocând faptul că potrivit art. 111 din Codul de procedură fiscală, termenul începe să curgă în funcție de data comunicării deciziei de impunere.
Instanța de recurs constată că majorările de întârziere în sumă de 105.199 lei au fost stabilite în sarcina recurentului reclamant în temeiul art. 119 și 120 Cod procedură fiscală și curg începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență până la stingerea debitului și nu prin raportare la data comunicării deciziei de impunere.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, constată că nu sunt incidente motivele de recurs invocate astfel că va înlătura ca nefondate criticile aduse, va respinge recursul și va menține în întregime hotărârea atacată.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant V. C., domiciliat în Oradea, .. 13, .. 8, jud. Bihor în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice Bihor, cu sediul în Oradea, .. 2B, jud. Bihor, împotriva Sentinței nr. 3398 din 12.06.2012 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 februarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
L. B. I. G. C. R. M. M.
Red.dec.-G.I.- 04.03.2013
Jud. fond-B. D.
Dact.M.M-2ex.-05.03.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 3835/2013. Curtea de Apel ORADEA | Pretentii. Decizia nr. 2319/2013. Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
