Pretentii. Decizia nr. 800/2013. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 800/2013 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 25-02-2013 în dosarul nr. 9302/111/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Nr. operator de date cu caracter personal: 3159
Dosar nr._ /CA/2011
DECIZIA NR.800/CA/2013 - R
Ședința publică din 25 februarie 2013
PREȘEDINTE: G. C. - judecător
JUDECĂTOR: S. M.
JUDECĂTOR: O. B.
GREFIER: A. Cărăgin
Pe rol fiind soluționarea recursului în contencios administrativ declarat de recurenta pârâtă D.G.F.P. Bihor în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Oradea cu sediul în Oradea, .. 2/B, J. Bihor în contradictoriu cu intimatul reclamant A. F., cu domiciliul ales în Oradea ..3, . și intimata chemată în garanție Administrația F. Pentru Mediu cu sediul în sector 6, București, Splaiul Independenței, corp A, nr. 294, împotriva sentinței nr.4082/CA din 4.09.2012 pronunțată de Tribunalul Bihor, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentantul intimatului reclamant lipsă, avocat C. C. în baza Împuternicirii avocațiale emisă de Baroul Bihor - Cabinet de avocat, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursul este scutit de plata taxei de timbru, precum și faptul că intimatul reclamant a depus la dosar concluzii scrise, după care:
Reprezentanta intimatului reclamant arată că nu are alte excepții, probleme prealabile sau cereri de formulat.
Instanța, nefiind alte excepții, probleme prealabile sau cereri de formulat, consideră cauza lămurită și acordă cuvântul asupra acesteia.
Reprezentanta intimatului reclamant solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA DE APEL,
DELIBERÂND:
Asupra recursului în contencios administrativ de față, a constatat următoarele:
Prin sentința nr.4082/CA din 4.09.2012 Tribunalul Bihor a respins excepția de tardivitate a formulării acțiunii, invocată de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Oradea, prin D.G.F.P. Bihor.
A admis acțiunea formulată de reclamantul A. F., cu domiciliul în ., ., cu domiciliul procedural ales la Cabinet de avocat C. C., cu sediul în Oradea, ..3, apart.1, județul Bihor, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Oradea, în calitate de succesoare în drepturi și obligații a Administrației Finanțelor Publice a Comunelor Oradea, cu sediul în Oradea, ..2, județul Bihor, și, pe cale de consecință:
A obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 2572 lei, reprezentând taxa pe poluare încasată nelegal, achitată cu chitanța . nr._ din 11.05.2010, precum și la plata dobânzii legale în conformitate cu art.124 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculată din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența organului fiscal a cererii de restituire a taxei.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Oradea, prin D.G.F.P. Bihor, cu sediul în Oradea, ..2B, județul Bihor, în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu, cu sediul în București, ..294, corp A, sector 6, și, în consecință:
A obligat chemata în garanție în favoarea pârâtei la plata sumei de 2572 lei, reprezentând taxa pe poluare încasată nelegal, precum și la plata dobânzii legale în conformitate cu art.124 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculată din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența organului fiscal a cererii de restituire a taxei.
A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 539,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art.137 C.proc.civ., excepția tardivității formulării contestației, invocată de pârâta Administrației Finanțelor Publice Oradea, instanța a constatat următoarele:
Fondul speței vizează incompatibilitatea dispozițiilor O.U.G. nr.50/2008 privind taxa pe poluare cu cele ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, cu consecința constatării caracterului nejustificat al refuzului de restituire a taxei pe poluare.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea cauza Metallgesellschaft și Hoechst) a statuat că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiționată de contestarea reglementării la momentul efectuării plății, mai ales atunci când practica administrativă este în sensul respingerii contestațiilor contribuabililor. Cu alte cuvinte, autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
În concordanță cu dispozițiile comunitare, prin decizia nr.24 din 14.11.2011 dată în recursul în interesul legii, obligatorie potrivit art.3307 alin.4 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că procedura prealabilă administrativă de contestare prevăzută de art.205-218 C.proc.fisc. nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei pe poluare.
Față de aceste aspecte, reținând că procedura prealabilă administrativă de contestare nu este obligatorie, excepția de tardivitate invocată este în mod evident neîntemeiată, motiv pentru care a fost respinsă.
Sub aspectul fondului cauzei, instanța a reținut că problema dedusă judecății constă în a lămuri dacă taxa de poluare, a cărei plată este prevăzută ca obligatorie de O.U.G. nr.50/2008, contravine Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene – art.110 (ex-articolul 90 TCE), paragraful 1, urmând ca analiza dispozițiilor O.U.G. nr.50/2008 privitoare la problema dedusă judecății să aibă în vedere și prevederile art.11 și art.148 din Constituția României, ale Legii nr.157/2005, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, s-a constatat că în reglementarea internă a fost introdusă inițial o taxă specială de primă înmatriculare pentru autoturisme, prin art.2141-2143 din Legea nr.343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, modificată prin O.U.G. nr.110/200, fiind stabilită obligația achitării taxei, modul de calcul și scutirile de la plata acesteia.
Ulterior, prin O.U.G. nr.50/2008 (publicată în Monitorul Oficial din 25.04.2008), s-au abrogat dispozițiile art.2141-2143 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, fiind stabilit cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
Astfel, potrivit art.4 din O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, cu modificările și completările ulterioare, „obligația de plată a taxei pe poluare intervine:
a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România;
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire în art.3 și 9;
c) la introducerea în parcul național a unui autoturism, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul național, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art.8”.
Art.3 alin.1 lit.a) – f) și art.9 din acest act normativ, enumeră în mod expres și limitativ categoriile de autovehicule exceptate sau scutite de la plata taxei de poluare, iar art.8 definește valoarea reziduală a taxei de poluare.
Din prevederile legale arătate rezultă că această taxă pe poluare este percepută exclusiv pentru autoturismele înmatriculate anterior în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară, începând cu data de 01.07.2008, această taxă nefiind percepută pentru autovehiculele deja înmatriculate în România.
În conformitate cu art.110 paragraful 1 (ex-articolul 90 TCE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Art.110 din TFUE reprezintă unul din temeiurile de bază ale consacrării liberei circulații a bunurilor și serviciilor în cadrul țărilor membre comunitare, instituind regula în conformitate cu care toate statele membre comunitare trebuie să se abțină a institui, respectiv sunt obligate să înlăture orice măsură de natură administrativă, fiscală sau vamală, care ar fi de natură a afecta libera circulație a bunurilor, mărfurilor și serviciilor în cadrul Uniunii Europene.
Norma indicată se referă la interzicerea măsurilor protecționiste instituite de un stat membru cu privire la anumite produse, prin care s-ar putea crea o situație de discriminare negativă sau un statut de vădit dezavantaj economic pentru produsele similare concurente provenite din alte state membre comunitare.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), există o încălcare a art.110 din TFUE, atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 09.03.1995, Nunes Tadeu, C-345/93, Hotărârea din 22.02.2001, Gomes Valente, C-393/98, precum și Hotărârea din 19.09.2002, Tulliasiamies și Siilin, C-101/00).
În această privință, CJUE a precizat că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într-un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este, ulterior, vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață, care include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare, va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială (Hotărârea din 05.12.2006 dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Ákos Nádasdi c. Vam-és Penzugyörseg Észak-Alföldi Regionalis Parancsnoksága, respectiv I. Németh c. Vam-és Penzügyörség Del-Alfoldi Regionális Parancsnoksága). Prin urmare, pentru a garanta neutralitatea taxei, valoarea vehiculului de ocazie importat reținută ca bază de impozitare trebuie să reflecte valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat pe teritoriul național (Hotărârea Weigel dată în cauza C-387/01 și Hotărârea din 20.09.2007, Comisia/G., C-74/06).
Însă cele mai importante hotărâri ale Curții Europene de Justiție în materia taxelor interne aplicate autoturismelor second-hand cu prilejul înmatriculării pentru prima dată într-un stat membru al Uniunii Europene – raportat la împrejurarea că în aceste hotărâri se analizează chiar taxa pe poluare instituită de Statul Român prin O.U.G. nr.50/2008 – sunt Hotărârea din 07.04.2011 dată în cauza C-402/09 T. și Hotărârea din 07.07.2011 dată în cauza C-263/10 N., prin care s-a stabilit incompatibilitatea taxei pe poluare cu dreptul european.
Prin hotărârea dată în cauza C-402/09 T., CJUE a stabilit faptul că „taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii. Astfel, această reglementare are ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre. Reglementarea română – O.U.G. nr.50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (în speță este aplicabilă O.U.G. nr.50/2008 în versiunea sa inițială, fără modificările ulterioare) – a instituit, începând de la 1 iulie 2008, o taxă pe poluare care trebuie să fie plătită cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în Romania. Reglementarea menționată nu face distincție între vehiculele fabricate în acest stat membru și cele produse în străinătate. De asemenea, aceasta nu face distincție între vehiculele noi și vehiculele de ocazie”.
Potrivit hotărârii CJUE această taxă creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național întrucât are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse – în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei care ține seama de deprecierea lor – unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. „În aceste condiții, reglementarea respectivă are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre. Or, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare”.
În consecință, Curtea a apreciat că „dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”
Argumentele Curții au fost reluate în hotărârea pronunțată în cauza C-263/10 N., arătându-se că aceleași considerații vizează și regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr.50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.208/2008, O.U.G. nr.218/2008, O.U.G. nr.7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr.117/2009.
Curtea a reținut că toate versiunile de modificare a O.U.G. nr.50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Curtea a decis că art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că instituirea unei taxe pe poluare doar autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în România după . O.U.G. nr.50/2008, deși nediscriminatorie, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini de ocazie existente pe piața națională anterior O.U.G. nr.50/2008.
Sub aspectul obligativității respectării dreptului comunitar și priorității acestuia față de reglementările interne, instanța reține că prin Legea nr.157/2005 România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.
Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art.148 alin.2 și 4 din Constituția României, care statuează că, „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, precum și faptul că „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.
De asemenea, obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul Român rezultă și din prevederile art.11 alin.1 din Constituție, conform cărora Statul Român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Din prevederile constituționale citate și dispozițiile Legii nr.157/2005, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru Statul Român iar aplicarea dispozițiilor din legile interne ale Statului Român trebuie să se facă în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar. Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, potrivit căruia orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmentrhal S.p.a (9 martie 1978). Potrivit considerentelor CJUE, redate în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridic a statelor membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi alte dreptului comunitar, are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională.”
Prin urmare, judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența, atunci când dă efect direct dispozițiilor art.110 din Tratat, să aplice procedurile naționale în așa fel încât drepturile prevăzute în Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Față de opinia explicită a CJUE exprimată în Hotările T. și N., obligatorie pentru instanța națională în interpretarea dreptului comunitar, instanța constată că este competentă să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
În consecință, față de caracterul discriminatoriu al reglementării taxei pe poluare aplicabilă reclamantului, această reglementare urmează a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art.110 TFUE.
Totodată, în condițiile în care prin Hotărârea N. s-a stabilit că toate variantele taxei pe poluare aplicabile în perioada 15.12.2008 – 31.12.2010 au fost declarate incompatibile cu art.110 TFUE și s-a respins cererea Statului Român de limitare a efectelor în timp a hotărârii Curții, reținând, de asemenea, că același argumente sunt valabile și în privința taxei pe poluare aplicabilă după data de 01.01.2011, instanța, raportându-se la concluziile Hotărârilor T. și N., constată că prezenta cauză nu diferă, sub aspectele analizate de Curtea Europeană de Justiție, de cele două cauze deferite instanței de contencios european.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, reținând incompatibilitatea taxei pe poluare instituite în sarcina reclamantului cu dispozițiile art.110 TFUE, în temeiul art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004, instanța a admis acțiunea, astfel că a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 2572 lei, reprezentând taxa de poluare percepută cu încălcarea art. 110 TFUE.
Cu privire la capătul de cerere accesoriu privind plata dobânzii, instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art.124 raportat la art.70 alin.1 C.proc.fisc., care reglementează acordarea dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate de la buget. Din coroborarea acestor dispoziții legale, instanța a constatat că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.
În consecință, instanța a dispus obligarea pârâtei și la plata dobânzilor legale în conformitate cu art.124 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența organului fiscal a cererii de restituire a taxei achitată de reclamant, taxă neconformă dreptului european.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematei în garanție Administrația F. pentru Mediu, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretențiuni cu o cerere de chemare în garanție sau în despăgubire.
Din analiza acestor dispoziții legale, a rezultat că soluția dacă cererii de chemare în garanție depinde de soluția dată cererii principale, urmând a se admite, ca întemeiată, în cazul în care cererea principală este admisă.
Față de aceste aspecte și reținând că, în conformitate cu prevederile art.1 din O.U.G. nr.50/2008, taxa pe poluare pentru autovehicule constituie venit la bugetul F. de mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, în temeiul art.63 C.proc.civ., instanța a admis ca întemeiată cererea de chemare în garanție, astfel că a obligat chemata în garanție să achite pârâtei toate sumele la care aceasta a fost obligată prin acțiunea principală, respectiv suma de 2572 lei, reprezentând taxa pe poluare încasată nelegal, precum și dobânda legală în conformitate cu art.124 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculată din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența organului fiscal a cererii de restituire a taxei.
Sub aspectul cheltuielilor de judecată, având în vedere dispozițiile art.274 alin.1 C.proc.civ., conform cărora „partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, ținând seama că s-a constatat caracterul întemeiat al cererii reclamantului, instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant, dovedite în cauză, respectiv la plata sumei de 500 lei, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, la care se adaugă taxa judiciară de timbru de 43 lei și timbrul judiciar de 0,6 lei.
Împotriva acestei sentinței, a declarat recurs recurenta D.G.F.P. Bihor în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Oradea, solicitând admiterea recursului, în principal admiterea excepției tardivității contestației și modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Invocă excepția tardivității formulării contestației pentru neîndeplinirea condițiilor procedurale, respectiv ca nedepusă în termen. Decizia de calcul reprezintă înștiințare de plată conform legii și trebuia contestată la organul fiscal competent în 30 de zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii.
Recurenta pârâtă apreciază că în speță sunt aplicabile prevederile art.1 alin.1, art.3 alin.1, art.4 lit. a) si b) și art.6 alin.4 din OUG nr.50/2008 completate cu cele ale art.1 alin.1 din Normele metodologice de aplicare a OUG nr.50/2008, conform cărora se stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului și intră sub incidența taxei autovehiculele din categoriile M(l)-M(3) si N(l)-N(3), astfel cum sunt acestea definite în RNTR2.
Astfel, conform prevederilor art.4 lit. a din OUG nr.50/2008, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, iar vechimea autovehiculului rulat se calculează in funcție de data primei înmatriculări a acestuia.
Solicită înlăturarea dispoziției privind obligarea recurentei la restituirea taxei de poluare, pentru că această taxă este venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu București. Taxa nu este o taxă de natură fiscală și nu este prevăzută de Codul de procedură fiscală. Mai arată că taxa de poluare instituită de OUG 50/2008 nu este de natură fiscală și nu i se pot aplica prevederile OG 92/2003 privind dobânda fiscală. În acest sens invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cauză, instituția nefiind beneficiara de fapt și de drept a sumei reprezentând taxa de poluare.
De asemenea arată că instanța de fond a omis să oblige chemata în garanție la plata cheltuielilor de judecată, deși cererea de chemare în garanție a fost admisă în totalitate.
În drept a invocat dispozițiile legale menționate în cuprinsul recursului.
Intimatul reclamant prin concluzii a solicitat respingerea recursului.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, având în vedere actele și lucrările dosarului se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește excepția tardivității, instanța va avea în vedere că, potrivit Ordinului nr. 986/2008 pentru aprobarea procedurii privind stabilirea taxei de poluare pentru autovehicule, decizia de calcul a taxei de poluare reprezintă titlu de creanță și înștiințare de plată, potrivit legii, care poate fi contestată în termen de 30 zile de la comunicare la organul fiscal competent.
Însă, după cum rezultă din însăși denumirea acestui titlu de creanță, prin decizia de calcul nu se realizează în fapt decât „calculul” taxei de poluare, obligativitatea acesteia rezultând din prevederile OUG 50/2008. Astfel, se va avea în vedere că reclamantul a achitat taxa conformându-se dispozițiilor legale din OUG 50/2008, precum și deciziei de calcul .
Raportat la aceste aspecte, instanța apreciază că, prin contestația prevăzută de Ordinul 986/2008, reclamantul se poate plânge exclusiv de legalitatea calcului efectuat de organul fiscal, din moment ce plata taxei de poluare rezidă din lege, iar prin decizia de calcul nu se realizează decât calculul sumei datorate pentru înmatricularea autoturismului.
Ori, prin acțiunea de față, reclamantul contestă în integralitatea și substanța sa taxa de poluare, considerând că aceasta este contrară normelor comunitare, și nu legalitatea calcului efectuat de organul fiscal,astfel că instanța de recurs apreciază că exercitarea în justiție a dreptului său nu poate fi restrânsă de obligativitatea contestării deciziei de calcul înăuntrul unui anumit termen.
Desigur, cu totul alta ar fi fost situația în care reclamantul s-ar fi arătat nemulțumit de calcul efectuat prin decizia amintită, solicitând, spre exemplu, diminuarea sumei stabilite cu acest titlu de organul fiscal, caz în care era obligatorie parcurgerea procedurii contestației, astfel cum este ea reglementată de art. 209 alin. 1 din OG 92/2003.
Or, în cazul de față, această problemă nu se pune, situație în care, contestația adresată organului fiscal, prin care se solicită restituirea taxei de poluare, echivalează cu parcurgerea procedurii plângerii prealabile impuse de art. 7 din Legea 554/2004.
Pe de altă parte, instanța de recurs reține că Înalta Curte s-a pronunțat prin decizia nr.24/14.11.2011 dată în recurs în interesul legii în sensul că „acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.”
Instanța de fond a examinat în mod corect conformitatea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu prevederile art. 110 din TFUE având în vedere Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene dată în cauza C-402/09, prin care, la cererea Tribunalului Sibiu, Curtea a statuat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea de pe piața națională a unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură.
Reamintește Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în considerentele Hotărârii prin care a răspuns întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu în Cauza anterior menționată, că articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota, ori baza impozabilă a impozitelor existente, astfel că taxa aplicată după . noii legi poate fi diferită de taxa fiscală percepută până la acel moment, fără ca această împrejurare să fie considerată, prin ea însăși ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme.
În nici un caz însă competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe nu este nelimitată, art. 110 TFUE fiind încălcat de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând produsele naționale.
A mai subliniat Curtea de Justiție că articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le‑ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate, întrucât în acest fel li s-ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne având regimul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE.
De asemenea, Curtea a reamintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE, iar, atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a respectivului stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate, de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Ca atare, în opinia Curții, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața unui statului membru și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state membre, constituie produse concurente.
Pornind de la aceste principii, Curtea de Justiție a concluzionat că articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
Or, în condițiile în care, după . OUG nr. 50/2008, doar vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, Curtea a apreciat că prevederile OUG nr. 50/2008 au drept efect descurajarea importului și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, context în care, s-a concluzionat că prin adoptarea de către România a OUG nr. 50/2008, aceasta a încălcat interdicția prevăzută de art. 110 TFUE.
În plus, Curtea a mai apreciat că obiectivul protecției mediului, invocat de guvernul român pentru a justifica adoptarea OUG nr. 50/2008, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul considerat deosebit de poluant, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.
Având în vedere că interpretarea dată de Curtea de Justiție prevederilor art. 110 TFUE în Cauza C-402/09 este obligatorie pentru instanțele naționale sesizate cu acțiuni care au ca obiect restituirea taxei pe poluare percepută în temeiul prevederilor art. OUG nr. 50/2008, instanța de recurs va reține că în mod judicios instanța de fond a apreciat că instituirea în sarcina reclamantei a obligației de a achita taxa pe poluare pentru autoturismele de ocazie cumpărate dintr-un alt stat membru contravine prevederilor art. 110 TFUE, dispunând pe cale de consecința restituirea acestora.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pe considerentul că nu ar putea fi obligată la restituirea taxei de poluare deoarece conform OUG nr. 50/2008 aceasta se constituie venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, această excepție nu poate fi primită deoarece chiar dacă taxa de poluare este virată în bugetul Administrației F. pentru Mediu, pârâta este autoritatea publică, care ,în conformitate cu dispozițiile art.7 din OUG nr.50/2008, a calculat și colectat taxa, a soluționat contestația și căreia i s-a solicitat restituirea.
În ceea ce privește motivul de recurs, vizând omiterea instanței de fond la obligarea chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată, instanța de recurs îl apreciază ca fiind neîntemeiat, deoarece prin cererea de chemare în garanție, pârâta nu a solicitat obligarea AFM București și la plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța de recurs va dispune, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, respingerea ca nefondat a recursului declarat în cauză și menținerea în totalitate a sentinței atacate.
În baza art.274 alin.1 Cod procedură civilă, recurenta va fi obligată să plătească intimatului suma de 200 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorar avocat.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă D.G.F.P. Bihor în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Oradea cu sediul în Oradea, .. 2/B, J. Bihor în contradictoriu cu intimatul reclamant A. F., cu domiciliul ales în Oradea ..3, . și intimata chemată în garanție Administrația F. Pentru Mediu cu sediul în sector 6, București, Splaiul Independenței, corp A, nr. 294, împotriva sentinței nr.4082/CA din 4.09.2012 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în totul.
Obligă partea recurentă să plătească părții intimate reclamante suma de 200 lei cheltuieli de judecată în recurs.
I R E V O C A B I L Ă .
Pronunțată în ședința publică din 25.02.2013.
PREȘEDINTE: JUDECĂTOR: JUDECĂTOR: GREFIER :
G. C. S. M. O. B. A. Cărăgin
Red.hot.jud. S.M.
Jud.fond D.E.
Dact.A.C.
2 exemplare/28.02.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 4057/2013. Curtea de Apel ORADEA | Pretentii. Decizia nr. 1743/2013. Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
