Alte cereri. Decizia nr. 3/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-12-2013 în dosarul nr. 520/59/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARA Operator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR._
Ședința publică din 3 decembrie 2013
P.:R. O.
JUDECĂTOR:D. D.
JUDECATOR:R. P.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare cererea de revizuire formulată de revizuenta U. R. Z. împotriva deciziei civile nr. 4749/27.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal dosar nr._, în contradictoriu cu intimata AFP Buziaș.
Dezbaterea în fond a recursului și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 3 decembrie 2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea cauzei s-a amânat pentru data de 10 decembrie 2013.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
I. Cererea de revizuire:
Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr._ /15.05.2013, reclamanta U. R. Z. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 4749/27.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal dosar nr._ .
În motivarea cererii, revizuenta a arătat că a formulat la data de 15 Mai 2012 o acțiune prin care a solicitat în contradictoriu cu pârâta-intimată Administrația Finanțelor Publice A Orașului Buziaș și Administrația F. pentru Mediu, restituirea sumei de 2280 lei achitată prin chitanța . Nr._ conform Deciziei de calcul Nr.9694 /15.06.2009.
În susținerea acțiunii a depus la dosar copie CI. Reclamantă, C. certificat căsătorie, copie adeverința absolvire studii de licența, copie contract de vânzare-cumpărare, copie carte de identitate a vehiculului, copie decizie calcul a taxei de poluare nr. 9694/15.06.2009, copie chitanța . Nr._ și actele de proveniență comunitară a autoturismului, probe din care a reieșit fără putință de tăgadă că taxa de poluare încasată cu chitanța . Nr._, conform deciziei de calcul a taxei de poluare Nr. 9694/15.06.2009 prevăzută de O.U.G. 50/2008 este discriminatorie și incompatibilitatea reglementărilor interne cu normele dreptului comunitar.
Astfel încât cererea, așa cum a fost formulată în fața instanței de fond, fiind găsită întemeiată în fapt și în drept, a fost admisă prin sentința civilă nr. 2460/2012, dar au fost respinse cererile privind acordarea de dobânzi fiscale prevăzute de Codul de procedură Fiscală și de Codul Fiscal; aceeași soluție fiind adoptată și în faza de recurs cu motivarea că nu am făcut dovada cererii de restituire.
În drept a invocat art. 322 pct. 2, pct. 9, pct. 10 Vechiul Cod de procedură civilă, hotărârea C.E.J (Camera a treia) din 18 aprilie 2013(*) în cauza C-565/11, M. I., art. 21 din Constituția României, art. 148 din Constituția României, dispozițiile alin. 1 si 7 din Legea 554/2004, art. 23,25, 90 si 110 TCE si art. 1084.1082 Cod Civil.
Dreptul contribuabilului de a i se plăti dobândă pentru sumele de restituit sau de rambursat este reglementat de art. 124 cod procedură fiscală.
Pârâtele nu au depus întâmpinare la revizuire
II. Aprecierea Curții:
Analizând actele dosarului, criticile revizuentei prin prisma dispozițiilor art. 322 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
Revizuenta a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 4749/27.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal dosar nr._ .
1. Conținutul deciziei civile nr. 4749/27.11.2012 a Curții de Apel Timișoara:
Prin această decizie, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Buziaș prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. împotriva sentinței civile nr. 2460/16.07.2012, pronunțată de Tribunalul T. – Secția de C. Administrativ și Fiscal, precum și recursul declarat de reclamanta U. R. Z. împotriva aceleiași sentințe.
În motivarea deciziei, Curtea de Apel Timișoara a reținut, între altele, următoarele:
„Astfel, în ceea ce privește criticile reclamantei, Curtea constată în primul rând faptul că neindicarea în cuprinsul deciziei a faptului că suma ce se va restitui acesteia de către instituția pârâtă trebuie actualizată la momentul plății efective, nu o prejudiciază pe reclamantă întrucât, potrivit art. 3712 alin. 3 Cod procedură civilă, ea poate cere acest lucru la momentul punerii în executare a titlului său.
În al doilea rând, în ceea ce privește neacordarea dobânzilor legale în condițiile art. 124 și art. 70 alin. 1 din Cod procedură fiscală (OG nr.92/2003), în mod justificat ele nu au fost impuse la plată în sarcina instituției pârâte, câtă vreme textele menționate stabilesc obligația de acordare a dobânzii în funcție de momentul formulării cererii de restituire a taxei la organul fiscal, procedură care în cauză nu s-a efectuat, astfel cum recunoaște și reclamanta.
Prin urmare, prin prisma ambelor motive, recursul reclamantei se constată a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare.
În ceea ce privește recursul instituției pârâte, Curtea constată că și acesta, în egală măsură, este neîntemeiat.
Pârâta a invocat primordial excepția inadmisibilității prematurității acțiunii prin omisiunea parcurgerii procedurii administrative, prealabil sesizării instanței.
În opinia majoritară a Curții, această excepție este neîntemeiată și, în mod corect instanța de fond a respins-o prin coroborarea unor repere legale din jurisprudența Curții de Justiție a U.E. (care, potrivit art. 148 alin. 2 din Constituție este izvor de drept) și din dreptul național (Decizia nr. 24/2011 a ICCJ – Completul de recurs în interesul legii).
Deși prin natura sa specifică, orice acțiune în contencios administrativ presupune în mod necesar parcurgerea procedurii administrative prealabile, pentru cazul special al cererilor privind restituirea taxei de poluare, decizia menționată exceptează persoanele interesate de îndeplinirea acestei obligații (ceea ce înseamnă în mod firesc, inclusiv de obligația îndeplinirii actului cu care debutează această procedură, și anume: formularea cererii de restituire la organul fiscal), considerându-se - astfel cum se arată în cuprinsul ei – că această procedură nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției ci, dimpotrivă, că reprezintă un obstacol în calea reparării prejudiciului cauzat particularilor, prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, câtă vreme conform practicii notorii și constante a organelor fiscale, este previzibilă respingerea contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată.
În ceea ce privește celelalte susțineri din recursul instituției pârâte, se constată că și acestea sunt neîntemeiate.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice Buziaș, Curtea reține că în prezenta speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de a i se restitui taxa de poluare încasată de Administrația Finanțelor Publice Buziaș și a cărei restituire a fost refuzată tot de această autoritate fiscală.
Sub acest aspect, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
În vederea stabilirii calității procesuale pasive în cazul litigiilor privind cererile de restituire a taxei de poluare trebuie avut în vedere cadrul legal specific acestor litigii, respectiv dispozițiile art. 1 alin. 1 și ale art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008.
Conform art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, „prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu”.
Conform art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, „stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.
Din aceste dispozițiile legale rezultă că taxa de poluare este calculată, stabilită și impusă prin acte emise de organele fiscale, iar contestarea ei este posibilă numai în fața organelor fiscale, cu respectarea dispozițiilor din Codul de procedură fiscală.
Curtea constată că și în prezenta cauză taxa de poluare a fost plătită de reclamant la Administrația Finanțelor Publice Buziaș și că tot această autoritate administrativă a refuzat restituirea acestei taxe, la cererea reclamantului.
Curtea admite că din dispozițiile art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă în mod indiscutabil că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.
Din această reglementare nu se poate reține însă că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei de poluare – respectiv autoritățile fiscale – nu au calitate procesuală pasivă.
În consecință, atât din dispozițiile art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 cât și din situația de fapt din speță rezultă că organele fiscale, respectiv Administrația Finanțelor Publice Buziaș, au emis acte administrative – respectiv au avut manifestări de voință emise în regim de putere publică – prin care au încasat taxa în litigiu și au refuzat restituirea sa.
În consecință, Curtea apreciază că Administrația Finanțelor Publice Buziaș are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motiv pentru care reține legalitatea respingerii acestei excepții de către instanța de fond.
Curtea subliniază, totodată, că reclamantei nu îi poate fi opusă relația dintre pârâta Administrația Finanțelor Publice Buziaș și Administrația F. pentru Mediu, reclamantul având un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa de poluare și i-a refuzat restituirea acesteia.
Însă în măsura în care se solicită restituirea acestei taxe, Curtea reține necesară derularea litigiului și în contradictoriu cu Administrația Finanțelor Publice Buziaș, indiferent dacă introducerea în cauză a acesteia se face la cererea reclamantului sau printr-o cerere de chemare în garanție formulată de pârâtă.
În consecință, Curtea constată că în mod corect tribunalul a respins această excepție.
În ceea ce privește temeinicia cererii, instanța reține că, în speță, reclamanta nu pune în discuție în cauză o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 07.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Dimpotrivă, se constată că reclamanta se prevalează de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, la pct. 27.
Față de cele expuse, având în vedere că reclamanta a achitat taxa pe poluare la data de 15.06.2009, în temeiul OUG nr. 50/2008 în versiunea sa modificată, se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea, în cauza N., C-263/10, deja citată.
Așadar sunt întemeiate susținerile reclamantei potrivit cărora, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a Hotărârilor Curții de Justiție din cauzele T. (C-402/09) și N. (C-263/10), instanța de recurs reține că în paragrafele nr. 28 și 29 din hotărârea T., Curtea de Justiție a arătat că analiza sa a avut în vedere OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, iar nu versiunea modificată prin OUG nr. 208/2008.
Pe de altă parte, în hotărârea N., Curtea Europeană de Justiție a examinat compatibilitatea art. 110 TFUE cu OUG nr. 50/2008, în versiunea sa aplicabilă în România în perioada 15.12._09 (stabilită în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin Ordonanțele de Urgență nr. 208/2008, 218/2008, 7/2009 și 117/2009).
Curtea subliniază, de asemenea, că în cauza N. se solicitase restituirea unei taxe de poluare plătită la data de la 1 februarie 2010, astfel cum rezultă din paragraful 16 al hotărârii N., și că nici Guvernul României nu a contestat aplicabilitatea reglementării examinate de Curtea Europeană de Justiție în perioada anului 2010.
Curtea subliniază, de asemenea, că modificările ulterioare ale OUG nr. 50/2008 nu au modificat formula de calcul a taxei de poluare, ci au înlocuit anexele inițiale ale OUG nr. 50/2008, cu consecința majorării – substanțială în unele cazuri – a cuantumului taxei de poluare datorate la înmatricularea autovehiculelor.
Astfel, atât OUG nr. 208/2008, cât și OUG nr. 218/2008 și OUG nr. 7/2009 au înlocuit anexele inițiale ale OUG nr. 50/2008, dublând sau triplând cuantumul taxei de poluare în unele cazuri în raport cu reglementarea inițială, și păstrând formula de calcul a taxei, astfel cum a fost stabilită prin OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.
De asemenea, Curtea constată că taxa de poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date. Această caracteristică esențială a taxei de poluare a rămas neschimbată până în prezent, indiferent de modificările aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008
De aceea, Curtea concluzionează că în măsura în care nivelul taxei de poluare este unul dintre criteriile de constatare a incompatibilității dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare – reglementarea ulterioară datei de 15.12.2008 și, respectiv aceea ulterioară datei de 19.02.2009 sunt vizate implicit de această hotărâre a Curții Europene de Justiție.
În plus, Curtea reamintește că începând cu OUG nr. 208/2008 și continuând cu OUG nr. 218/2008 și OUG nr. 7/2009, a fost introdusă și perpetuată o scutire totală de la plata taxei de poluare pe perioada 15.12._09 (neaplicabilă în prezenta cauză), iar prin OUG nr. 117/2009 a fost extinsă temporar această scutire pentru o categorie limitată de autovehicule, fără a oferi un remediu pentru autovehiculele similare deja înmatriculate în România cu plata taxei de poluare.
Date fiind aceste constatări, Curtea reține că singurul element de diferență esențial al prezentei cauze față de cauza T. ar fi cuantumul taxei de poluare ,iar nu formula de calcul, sau sfera de aplicare a taxei de poluare.
În consecință, Curtea consideră că incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și taxa de poluare din prezentul litigiu se impune a fi analizată prin prisma hotărârilor Curții Europene de Justiție din cauzele T. și N., menționate anterior – hotărâri în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare conform OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, dar și în versiunile ulterioare.
Pentru considerentele expuse, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta pârâtă Administrația Finanțelor Publice Buziaș împotriva sentinței civile nr. 2460/16.07.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ și se vor menține dispozițiile sentinței atacate.
În ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 9/2012, Curtea observă că Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17/10 ianuarie 2012, a abrogat Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, iar conform art. 12 alin. 1 din noul act normativ „în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Curtea constată că prin dispozițiile Legii nr. 9/2012 se tinde la înlocuirea retroactivă a reglementării taxei de poluare cu aceea cuprinsă în noua lege, referitoare la taxa pentru emisiile poluante, prin ajustarea vechii taxe de poluare la nivelul noii taxe, în vigoare din luna ianuarie 2012.
Efectul concret al acestei reglementări este acela al limitării, cel puțin în anumite cazuri, a dreptului contribuabilului care a plătit taxa de poluare la restituirea integrală a taxei respective.
Or, Curtea subliniază că taxa de poluare a fost considerată de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrară art. 110 TFUE și că această constatare impune restituirea taxelor plătite cu încălcarea dreptului UE. Dată fiind prioritatea dreptului UE în raport cu dreptul intern, Curtea reține că efectele impuse prin aplicarea dreptului UE nu pot fi înlăturate, nici măcar parțial, printr-o lege internă.
Prin urmare, Curtea consideră că această reglementare nu poate aduce atingere constatării Curții Europene de Justiție referitoare la contrarietatea dintre Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 și art. 110 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, contrarietate în vigoare la momentul plății taxei de poluare de către reclamant.
Totodată, caracterul retroactiv al acestei reglementări împiedică aplicarea acestor dispoziții unor raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare, în condițiile în care la momentul plății taxei de poluare de către reclamant, această taxă nu se aplica autovehiculelor de ocazie de pe piața internă, grevând exclusiv autovehiculele de ocazie înmatriculate pentru prima dată în România în perioada respectivă.
Curtea observă că Legea nr. 9/2012 nu înlătură sub nici o formă – pentru trecut – această discriminare existentă la momentul plății taxei de poluare din litigiu, în condițiile în care nu impune noua taxă și autovehiculelor deja înmatriculate în România și care au făcut obiectul unor vânzări sau transcrieri a dreptului de proprietate în perioada în care a fost în vigoare OUG nr. 50/2008.
Prin urmare, Curtea consideră că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012 nu înlătură dreptul reclamantei de a obține restituirea integrală a taxei de poluare în litigiu ca fiind o taxă contrară art. 110 TFUE.
Pentru toate considerentele expuse în cuprinsul prezentei, Curtea constată ca fiind temeinică și legală sentința civilă nr. 2460/16.07.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția contencios administrativ și fiscal, motiv pentru care va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva acesteia de către reclamanta U. R. Z. și Administrația Finanțelor Publice Buziaș”.
2. Motivele de revizuire:
Revizuenta a motivat cererea de revizuire pe dispozițiile art. 322 pct. 2, 9 și 10 din vechiul Cod de Procedură Civilă, pe hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C‑565/11 (M. I. împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației F. pentru Mediu), pe dispozițiile art. 21 și 148 din Constituția României
3.Cu privire la temeiul legal al revizuirii, Curtea reține că potrivit art. 322 pct. 2, 9 și 10 din vechiul Cod de Procedură Civilă, „revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…)
2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate;
10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare”.
Cu privire la hotărârea I. a Curții Europene de Justiție, Curtea reține că la 18 aprilie 2013, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea în Cauza C‑565/11 (M. I. împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației F. pentru Mediu), în care se examinează compatibilitatea limitării dobânzilor legale în cazul taxei de poluare reglementate prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008.
Prin această hotărâre, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că „dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”.
Cu privire la incidența în speță a vechiului Cod de procedură civilă, Curtea subliniază că, potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după .”, iar conform alineatului al doilea al aceluiași articol, „procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată”.
Având în vedere că noul Cod de Procedură Civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012) a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013 – astfel cum prevede art. 81 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență nr. 4/2013 – Curtea constată că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile vechiului Cod de Procedură Civilă din 1865, întrucât aceste reglementări în vigoare la momentul pronunțării hotărârii a cărei revizuire se cere, iar conform art. 725 alin. 3 din vechiul Cod de Procedură Civilă, „hotărârile pronunțate înainte de . legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate”.
3.1. Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 2 Codul de procedură civilă, Curtea observă, ca și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, în decizia nr. 6578 din 11 octombrie 2007, că motivul de revizuire fundamentat pe dispozițiile art. 322 pct. 2 codul de procedură civilă se referă la pronunțarea instanței asupra unor lucruri care nu s-au cerut, nepronunțarea acesteia asupra unui lucru cerut ori pronunțarea peste ceea ce s-a cerut.
Textul vizează inadvertențele dintre obiectul pricinii supus judecății și ceea ce s-a pronunțat deși nu s-a cerut (extra petita), nu s-a pronunțat deși s-a cerut (minus petita) și s-a dat mai mult decât s-a cerut (plus petita).
Punctul 2 al art. 322 C.proc.civ. este intrinsec legat de ceea ce partea a solicitat a fi dedus judecății și nu de examinarea legalității hotărârii prin intermediul motivelor de recurs.
În sensul acestui text, prin „lucru cerut” se înțelege numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii supus judecății, care se reflectă în dispozitiv. Așadar, textul art. 322 alin.1 pct.2 Codul de procedură civilă vizează inadvertențele dintre obiectul pricinii supuse judecății și ceea ce instanța a hotărât, fiind vizat obiectul cererii, iar nu temeiurile acesteia sau mijloacele de apărare.
De pildă, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în hotărârea anterior menționată, că pronunțarea soluției casării hotărârii recurate și nu cea a modificării, cum a cerut recurentul, nu se încadrează în „lucru cerut”, neputându-se identifica obiectul pricinii fixat de parte cu controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate.
Având în vedere aceste repere teoretice, Curtea reține că soluționarea cauzei pe baza unor excepții procesuale care nu au fost invocate prin cererile de recurs nu se încadrează în noțiunea de „lucru cerut”, pentru a se putea reține o depășire de către instanța de recurs a cadrului pretențiilor deduse judecății.
În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea observă că reclamanta nu a indicat sub nici o formă ce anume pretinde că nu s-a acordat de instanța de recurs, deși s-a solicitat, sau care au fost cererile omise a fi soluționate de instanță.
În privința cererii de acordare a dobânzilor la taxa de poluare, Curtea observă că reclamanta nu a formulat o astfel de cerere în fața instanței de fond, solicitând numai obligarea pârâtelor la restituirea taxei de poluare actualizate cu rata inflației, solicitând abia în recurs dobânzile la taxa de poluare – cerere care a fost respinsă, având în vedere că dispozițiile Codului de Procedură Fiscală condiționează acordarea de dobânzi de formularea prealabilă a unei cereri adresate autorității fiscale pârâte – cerere pe care reclamanta nu a formulat-o în cauză, acesta fiind motivul pentru care a fost formulată și o opinie separată la decizia de recurs.
Astfel, nu se poate reține că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut, nefiind întemeiat acest motiv de revizuire.
3.2. Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 9 Codul de procedură civilă, Curtea observă că acesta permite revizuirea unei hotărâri irevocabile „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate”.
Curtea subliniază că revizuenta nu a dovedit pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri prin care a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești definitive.
Referirile la hotărârea I. a Curții Europene de Justiție nu pot fi luate în considerare sub acest aspect, întrucât este vorba despre o hotărâre pronunțată de o altă instanță internațională – respectiv de instanța supremă a Uniunii Europene – Curtea de Justiție a Uniunii Europene, iar nu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea subliniază, în acest sens, că regimul juridic aplicabil hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului diferă de acela al hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită pe scurt și Curtea Europeană de Justiție).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are sediul la Strasbourg, fiind înființată în baza Convenției europene a drepturilor omului, în vigoare din 1953 (la care România a aderat prin Legea nr. 30/1994). Este singurul organism juridic autentic, creat de Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la R. la 4.11.1950 și intrată în vigoare la 3.09.1953 se statelor membre ale Consiliului Europei din acea vreme
România a devenit parte la Convenția europeană și la primele 10 Protocoale adiționale în urma încheierii acestora de către Președintele României prin Decretul nr. 40/1994, și a ratificării lor de Parlament prin Legea nr. 30/1994, toate aceste acte fiind publicate în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 135 din 31 mai 1994. Prin legea de ratificare, statul român a recunoscut dreptul la recurs individual, în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului, prevăzut de art. 25 din Convenția Europeană, și jurisdicția obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului, prevăzut de art. 46 din Convenție.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene (actualmente Curtea de Justiție a Uniunii Europene sau Curtea Europeană de Justiție) are sediul la Luxemburg și asigură respectarea dreptului UE (comunitar), interpretarea și aplicarea tratatelor Uniunii Europene, conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și a celorlalte reglementări edictate de instituțiile Uniunii Europene.
Astfel fiind, Curtea reține că dispozițiile art. 322 pct. 9 Cod de procedură civilă nu sunt aplicabile decât hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar nu și celor pronunțate de Curtea Europeană de Justiție.
Prin urmare, nu se poate reține nici temeinicia acestui motiv de revizuire.
3.3. Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 10 din vechiul Cod de procedură civilă, Curtea observă că acesta permite revizuirea unei hotărâri irevocabile „dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare”.
Curtea observă că revizuenta nu a indicat nici o hotărâre prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții.
De altfel, Curtea nu a identificat formularea unei excepții de neconstituționalitate în prezenta cauză, respectiv în fața instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, astfel încât nu se poate reține incidența acestei reglementări.
Prin urmare, nu se poate reține nici temeinicia acestui motiv de revizuire.
3.4. Cu privire la motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile din hotărârea I. a Curții Europene de Justiție, Curtea reține că la 18 aprilie 2013, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea în Cauza C‑565/11 (M. I. împotriva Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației F. pentru Mediu), în care se examinează compatibilitatea limitării dobânzilor legale în cazul taxei de poluare reglementate prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008.
Prin această hotărâre, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că „dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”.
Curtea observă că dispozițiile hotărârii I. vizează fondul pricinii, respectiv acordarea de dobânzi la taxa de poluare solicitată de reclamantă.
Or, astfel cum a arătat anterior, Curtea a reținut că nu au fost invocate motive întemeiate de revizuire, pentru a se putea reține admisibilitatea cererii de revizuire, întrucât nu s-a reținut că instanța de recurs:
- nu s-a reținut că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
-. nu s-a reținut că, în speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate;
- nu s-a reținut că, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții.
În acest context, Curtea subliniază că admiterea revizuirii depinde de întrunirea motivelor prevăzute de lege în acest sens, și că fiind în discuție o cale de atac extraordinară, prin care se aduce atingere efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, interpretarea motivelor care atrag admiterea revizuirii, a condițiilor de admisibilitate și rejudecarea cauzei trebuie făcute în mod restrictiv.
Curtea subliniază, totodată, că rejudecarea unei cauze în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă aduce atingere unui alt principiu reglementat de Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv principiului securității juridice, astfel cum a fost consacrat prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 28 octombrie 1999, dată în cauza Brumărescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000, s-a arătat, la paragraful 61, că „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunța preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată”.
În hotărârea respectivă, Curtea europeană a drepturilor omului a reținut, în paragraful nr. 62, că „admițând recursul în anulare introdus în virtutea autorității mai sus menționate, Curtea Supremă de Justiție a înlăturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, în termenii Curții Supreme de Justiție, la o hotărâre judecătorească "irevocabilă", dobândind deci autoritatea lucrului judecat și fiind, în plus, executată.
Aplicând în acest mod dispozițiile art. 330 (din Codul de Procedură Civilă) mai sus citat, Curtea Supremă de Justiție a încălcat principiul securității raporturilor juridice. În speță și în virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din convenție a fost ignorat”.
Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat această jurisprudență și în hotărârea pronunțată în cauza T. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 770 din 24 august 2005, în paragrafele 37-38, Curtea arătând că „în cauza Brumărescu împotriva României, anterior citată (paragrafele 61 - 62), a decis că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție, cu motivarea că anularea unei hotărâri judecătorești definitive este contrară principiului securității raporturilor juridice. Ea a mai arătat că refuzul C.S.J. de a recunoaște instanțelor competența de a soluționa litigii privind, ca în cazul de față, o acțiune în revendicare imobiliară, a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție.”
De asemenea, în hotărârea pronunțată în cauza A. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 875 din 29 septembrie 2005, Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat (în paragraful 50) jurisprudența sa anterioară, citând cauza Sovtransavto Holding, în care „a hotărât că un sistem juridic marcat de procedura de protest - adică posibilitatea anulării repetate a unei hotărâri definitive - ceea ce s-a întâmplat în cazul în speță, este, ca atare, incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice, care constituie unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului în sensul art. 6 alin. 1.”
În paragraful nr. 52 din hotărârea pronunțată în cauza A. împotriva României, Curtea europeană a drepturilor omului a reținut că „redeschiderea unei proceduri încheiate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulate tardiv, și anularea Hotărârii definitive din 22 noiembrie 2001, favorabilă reclamanților, au ignorat principiul securității raporturilor juridice și, în consecință, dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul art. 6 alin. 1.”
Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza I. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 389 din 5 mai 2006, Curtea europeană a drepturilor omului a reiterat (în paragrafele 25-26) aceleași considerații.
În definirea principiului securității juridice de către instanța europeană, Curtea reamintește și o altă hotărâre pronunțată de Curtea europeană a drepturilor omului împotriva Statului Român, respectiv hotărârea pronunțată în cauza Societatea Comercială "Mașinexportimport Industrial Group" - S.A., publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 682 din 9 august 2006. în această hotărâre, Curtea europeană a drepturilor omului a precizat (în paragraful 32) că „dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că soluția dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe nu trebuie repusă în discuție (Cauza Brumărescu, precitată, paragraful 61). În virtutea acestui principiu, nici una dintre părți nu este îndreptățită să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii cu singurul scop de a obține rejudecarea procesului și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele de control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanțiale și imperioase impun aceasta (Cauza Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).”
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 Cod de Procedură Civilă pentru admiterea revizuirii formulată de reclamantă și, ținând seama de imperativul respectării principiului securității juridice, astfel cum a fost stabilit prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – jurisprudență obligatorie pentru autoritățile române – Curtea urmează a respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta U. R. Z. împotriva deciziei civile nr. 4749/27.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal dosar nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta U. R. Z. împotriva deciziei civile nr. 4749/27.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10.12.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
R. O. D. D. R. P.
GREFIER,
M. M.
-în concediu medical-
GREFIER SEF SECTIE
L. C.
Red.R.P./19.12.2013
Tehnored./GK/ 2 ex./31.01.2014
Inst.fond:Tribunalul T.:jud.D. B.
Inst.recurs.C.A.Timișoara.jud.D.C.;C.R.;M.L.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2109/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5/2013.... → |
|---|
