Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2059/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2059/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-04-2013 în dosarul nr. 5085/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2059
Ședința publică din 08 aprilie 2013
PREȘEDINTE: E. N.
JUDECĂTOR: Ș. L.
JUDECĂTOR: BACĂU M.
GREFIER: F. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.4014/4.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamantul intimat T. T. și cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație împotriva actului administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depus la dosar prin registratura instanței întâmpinarea formulată de către reclamantul intimat.
Instanța considerând cauza lămurită, și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în temeiul art.150 Cod procedură civilă, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4014 din 4.10.2012 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul A. a admis acțiunea în contencios administrativ fiscal exercitată de reclamantul T. T., împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice A., și în consecință:
- a obligat pârâta să îi restituie reclamantului suma de 1504 lei, achitată prin chitanța . nr._/08.12.2009, reprezentând taxă de poluare, actualizată cu dobânda calculată în conformitate cu art.124 C.pr.fisc., începând cu ziua următoare termenului de 45 de zile de la data înregistrării, în evidența pârâtei-03.04.2012, a cererii reclamantului de restituire a taxei.
- a admis cererea pârâtei AFP A. de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu cu sediul în București, și în consecință a obligat chemata în garanție să îi restituie pârâtei suma de 1504 lei, achitată de reclamant în favoarea ei, împreună cu dobânda.
- a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 39,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul a cumpărat autoturismul marca Audi A4, . WAUZZZ8E72A195770, fabricat în anul 2002, înmatriculat în Germania la data de 18 ianuarie 2002 iar pentru a-l înmatricula în România, AFP A. a pretins reclamantului plata sumei de 1504 lei, emițând decizia de calcul nr._/ad/30.11.2009, sumă achitată de reclamant cu chitanța TS3B nr._/8 decembrie 2009. instanța de fond a mai reținut că reclamantul a solicitat AFP A. restituirea taxei achitate, cerere care a fost respinsă de către pârâtă.
În raport de această stare de fapt, analizând solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la restituirea taxei achitate, instanța de fond a apreciat că reglementarea internă, care impune obligația de plată a taxei este incompatibilă cu prevederile legislației comunitare aplicabile în România urmare a ratificării Tratatului pentru aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană, prin Legea nr.157/2005.
În concret, prima instanță a apreciat că dispoziția legală internă (art.4 din O.U.G. nr.50/2008), care impune perceperea taxei plătită de reclamant vine în contradicție cu art.110 din Tratatul Comunității Europene, conform căruia „nici un stat membru nu aplică direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”. În această privință, tribunalul a apreciat că art.4 din O.U.G. nr.50/2008, conform căruia taxa de primă înmatriculare se aplică exclusiv autoturismelor înmatriculate anterior în celelalte state membre, creează o discriminare a regimului fiscal, intrând astfel în contradicție cu art.110 din Tratatul CE. În susținerea acestui punct de vedere, tribunalul a invocat și soluția Curții Europene de Justiție pronunțată în cauza T. contra României, precum și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.24/2011, pronunțată în interesul legii și prin care s-a stabilit că procedura prealabilă reglementată de art.205-218 Cod proc. fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit.d Cod proc. ficsală.
În raport de aceste considerente și ținând cont și de prevederile art.124 alin.1 rap. La art.70 alin.1 și art.117 alin.2 Cod proc.civ., referitoare la momentul de la care curg dobânzile la sumele de restituit de către organul fiscal, tribunalul a admis acțiunea reclamantului obligând pârâta la restituirea taxei plătite precum și a dobânzii legale calculată conform art.124 Cod proc fiscală.
De asemenea, în considerarea dispozițiilor art.63 Cod proc.civ. și art.1 din O.U.G. nr.50/2008, potrivit căruia taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat, ci constituie venit la Fondul de Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, tribunalul a admis și cererea de chemare în garanție, obligând chemata în garanție la plata către pârât a sumelor la care aceasta a fost obligată față de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri pârâta Administrația Finanțelor Publice A., a declarat recurs, invocând nelegalitatea hotărârii prin aceea că temeiul perceperii taxei de poluare a fost O.G 50/2008, act normativ în deplin acord cu art. 110 TFUE.
Ca prim motiv de recurs, pârâta a susținut că la dosarul primei instanțe nu există dovada achitării taxei de poluare și nici dovada că autoturismul ar fi fost înmatriculat anterior într-un stat membru UE.
În continuare, recurenta a realizat o succintă prezentare a fundamentelor ce au condus la elaborarea O.U.G. nr.50/2008, apreciind greșită hotărârea instanței de fond, întrucât, în aprecierea sa, nu există nici un fel de discriminare câtă vreme taxa de poluare se percepe pentru toate autoturismele înmatriculate în România, indiferent de statul în care au fost fabricate. Considerând că taxa de poluare reglementată este în concordanță cu o . spețe soluționate de CEDO (de ex. cauza 112/84 Humblot), recurenta a susținut că inclusiv autoritățile europene au apreciat că nu există vreo discriminare decât dacă impozitul aplicat produsului de import și cel aplicat produsului național similar sunt calculate diferit, după metode diferite, care condu, fie chiar și în cazuri limitate, la un impozit mai mare aplicat produsului din import (Hotărârea Comisia /G.). Apreciind că reclamantul ar fi trebuit să producă probe din care să rezulte indubitabil că taxele pe care le aplică statul român sunt superioare celor din statul din care a fost achiziționat autoturismul, recurenta a concluzionat că O.U.G. nr.4/2008 nu cauzează vreo discriminare și nu este în dezacord cu legislația comunitară.
Recurenta a solicitat și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, acordate de prima instanță, pe care le-a apreciat prea mare în raport de obiectul cauzei care nu implică nici noutate și nici complexitate. În susținerea acestui punct de vedere, recurenta a invocat art.274 alin.3 Cod proc.civ. și a apreciat că suma de 1.539 de lei nu este proporțională cu valoarea pricinii și cu volumul de muncă depus de avocat.
În cauză, intimatul-reclamant a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Realizând o scurtă prezentare a stării de fapt, intimatul a susținut contradicția dintre norma internă cuprinsă în art.50/2008 și normele comunitare, cu trimitere la expunerea de motive ce a precedat adoptarea acestui act normativ, apreciind că prin intermediul acestei taxe de poluare impusă la înmatricularea în România a autoturismelor produse în străinătate, s-a urmărit favorizarea vânzării autoturismelor noi fabricate în România, realizându-se o discriminare între cele două categorii de produse, pe care normele comunitare o interzic. Susținând că taxa instituită de stat nu este realmente o taxă de mediu, intimatul a concluzionat asupra caracterului contradictoriu al normei interne față de norma cuprinsă în art.110 TFUE, deoarece numai unii poluatori plătesc, în accepțiunea normei interne, ceea ce reprezintă o discriminare interzisă expres de norma europeană.
De asemenea, recurenta a apreciat nelegală soluția primei instanțe sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1539,3 de lei, considerând că urmare a admiterii cererii de chemare în garanție, Administrația F. pentru Mediu ar fi trebuit să fie obligată și la suportarea cheltuielilor de judecată, fiind partea căzută în pretenții în sensul art.274 Cod proc.civ.
Verificând recursul astfel declarat, Curtea constată legalitatea și temeinicia hotărârii, din perspectiva dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă, 304 ind. 1 Cod procedură civilă, în cauză nefiind incidente temeiurile de casare/modificare a hotărârii, prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă și nici alte temeiuri în sensul art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, motiv pentru care va respinge recursul, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă.
Primul motiv de recurs este vădit nefondat, la dosarul primei instanțe existând atât chitanța de plată a taxei de poluare (f.14), cât și certificatul de înmatriculare a autoturismului în Germania care face dovada unei înmatriculări anterioare a autoturismului într-un stat membru UE (f.19 și traducerea la f.22)
Dezbaterea din fața instanței de recurs se rezumă la compatibilitatea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.50/2008 cu dreptul european, în raport cu art. 110 din TFUE.
Impedimentul de analiză a argumentelor expuse în motivele de recurs derivă din faptul pronunțării unor hotărâri în procedura reglementată de art. 267 din TFUE de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care a fost lămurit înțelesul art. 110 din Tratat, incident în cauza de față, la care se adaugă: prioritatea normelor europene față de cele interne, contrare sau incompatibile cu dreptul Uniunii Europene; efectul direct al normelor europene în fața instanțelor naționale, obligația de interpretare a dreptului intern conform dreptului european, obligația reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor europene, ca urmare a emiterii unor norme contrare sau incompatibile cu dreptul european.
În acest cadru, Curtea evocă Hotărârea din 7 aprilie 2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza T. contra Satului Român, prin care s-a statuat că, art. 110 din TFUE (fost art. 90 CE) trebuie interpretat în sensul că "se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără, însă, a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de piața națională".
Din această perspectivă, judecătorul național a constatat incompatibilitatea dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.50/2008 cu norma europeană menționată, dat fiind că, taxa prevăzută de norma internă română nu este impusă și vehiculelor similare puse în vânzare pe piața națională, cu ocazia înmatriculării/reînmatriculării lor, constatare care obligă la admiterea acțiunii și restituirea sumei încasate cu titlu taxă de poluare către reclamanți, conform principiului arătat mai sus.
Critica recurentei privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță nu este fondată, deoarece onorariul perceput de avocat se situează sub 20% din valoarea mizei litigiului, astfel că, în raport de prevederile art.274 alin.3 Cod proc.civ. nu se poate aprecia că ar fi disproporționat de mare raportat la valoarea pretențiilor deduse judecății.
Nu este fondată nici critica privind obligarea chematei în garanție la suportarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că prezentul litigiu se datorează refuzului categoric al pârâtei la restituirea pe cale administrativă a taxei de poluare percepută, urmată de o opoziție fermă la admiterea acțiunii manifestată în fața primei instanțe și în fața instanței de recurs. Or, în contextul în care chemata în garanție nu s-a opus admiterii cererii, printr-o interpretare logică și rezonabilă a dispozițiilor art.274 Cod proc.civ., singura parte ale cărei susțineri au fost infirmate de către instanță, este pârâta-recurentă care, prin conduita sa a și provocat prezentul litigiu, astfel că aceasta este singura parte căzută în pretenții în aprecierea instanței de recurs, susținerile sale în legătură partea care ar trebui să suporte cheltuielile de judecată fiind nefondate.
În raport de aceste considerente, Curtea va face aplicarea art.312 alin.1 Cod proc.civ. și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.4228/18.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Întrucât nu s-au solicitat cheltuieli de judecată;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.4228/18.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 08 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
E. N. Ș. L. BACĂU M.
GREFIER,
F. N.
Red. LS/10.04.2013
Tehnored. NF/10.04.2013
Primă instanță Tribunalul A.
Președinte -M. M.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9388/2013.... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
