Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9062/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9062/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 08-10-2013 în dosarul nr. 9709/108/2012
ROMÂ N I AOPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._ – 05.06.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 9062
Ședința publică din 8 octombrie 2013
PREȘEDINTE: R. P.
JUDECĂTOR: R. O.
JUDECĂTOR: D. D.
GREFIER: M. L.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.333/28.01.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ /2010 în contradictoriu cu reclamantul intimat O. C. G., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică de către grefier se prezintă avocat M. I. în reprezentarea reclamantului intimat, lipsă fiind pârâta recurentă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, nemaifiind alte cereri de formulat ori probe de administrat instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală, pentru motivele arătate pe larg în concluziile scrise pe care le depune, cu cheltuieli de judecată în sumă de 500 lei reprezentând onorariu avocat
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la această instanță la data de 19 decembrie 2012, reclamantul O. C. G. a chemat în judecată pe calea contenciosului administrativ fiscal pe pârâta Administrația Finanțelor Publice A., solicitând obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare în cuantum de 5093 lei reprezentând taxă de poluare și a dobânzii legale aferente calculată potrivit art. 70 alin. 1 Cod procedură fiscală, pentru suma achitată cu chitanța . nr._ din 1.11.2012, în vederea înmatriculării autoturismul marca Volkswagen, tip 3B/SEAHLX01/PASSAT, nr. identificare WVWZZZ3BZXE432963, anul fabricației 1999; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.333/28.01.2013 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul A. a admis acțiunea în contencios administrativ fiscal exercitată de reclamantul O. C. G. împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice A. și în consecință a obligat pârâta să îi restituie reclamantului suma de 5.093 lei, achitată conform Chitanței . nr._/01.11.2012, reprezentând taxa pentru emisii poluante actualizată cu dobânda calculată în conformitate cu art. 124 C.pr.fisc., începând cu ziua următoare termenului de 45 de zile de la data înregistrării, în evidența pârâtei 16.11.2012, a cererii reclamantului de restituire a taxei și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 839,30 lei ce reprezintă cheltuieli de judecată.
În motivare s-a reținut că reclamantul a cumpărat din Uniunea Europeană, respectiv Germania, autoturismul marca Volkswagen, tip 3B/SEAHLX01/PASSAT, nr. identificare WVWZZZ3BZXE432963, categoria auto M1, norme de poluare E2, anul fabricației 1999, data primei înmatriculări 13.04.1999, care anterior a fost înmatriculat într-o țară membră U.E de unde l-a importat.
Pentru a-l înmatricula în România, A.F.P. A. a pretins reclamantului plata sumei de 5093 lei, emițând Decizia de calcul al taxei pentru emisii poluante provenite de la autovehicule nr._/ad din 01.11.2012.
Reclamantul a plătit această sumă prin chitanța . nr._ din 1.11.2012 autoturismul cumpărat de acesta fiind reînmatriculat în România.
Considerând că perceperea taxei este nelegală, reclamantul a adresat A.F.P. A. cererea nr._/16.11.2012 prin care a solicitat restituirea taxei de poluare.
Cererea de restituire a taxei a fost respinsă prin adresa-răspuns nr._/ad din 19.11.2012.
Pe fond, instanța a reținut că prin Legea nr. 157/2005 România a ratificat Tratatul pentru aderarea Bulgariei și României la Uniunea Europeană, efectele acestei ratificări fiind reglementate de art. 148 alin.2 și 4 din Constituția României, astfel cum aceasta a fost republicată, în conformitate cu care prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
În conformitate cu prevederile art.110 din Tratatul Comunității Europene „nici un stat membru nu aplică direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
Prin aceste prevederi se limitează libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii, respectiv discriminarea intre produsele importate și cele autohtone de natură similară.
În speță Legea nr.9/2012 stabilește în art.2 lit. l că suma datorată potrivit acestei legi se numește taxa și că,,taxa” - reprezintă suma datorată de către contribuabil pentru emisiile poluante provenite de la autovehiculele din categoriile M1, M2, M3 și N1, N2, N3.
Potrivit normelor comunitare:
-art.25 CE „între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică, de asemenea, taxelor vamale cu caracter fiscal".
-art.28 CE „între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent".
Conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție, noțiunea de taxă cu echivalent constă în orice taxă pecuniară impusă unilateral asupra mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea și modul de aplicare al acesteia, iar un sistem de taxare care să fie considerat compatibil cu art.110 din Tratatul Comunității Europene, trebuie să excludă orice posibilitate ca produsele importate sa fie supuse unor taxe mai mari decât produsele similare naționale și să nu producă în nici un caz efecte discriminatorii. Autovehiculele din categoriile vizate de Legea 9/2012 fac parte din categoria bunuri, și nu pot fi taxate numai pentru că au fost aduse dintr-un stat European.
Practic, prin instituirea taxei, discriminarea produsă de OUG 50/2008 pe care o abrogă, este limitată la anumite categorii de autovehicule.
Textul art.110 din Tratatul CE se referă la produsele provenind din alte state membre si supuse unor impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare, ori Statul Român nu percepe taxa de poluare produselor naționale similare, respectiv pentru autovehiculele deja înmatriculate în România (second-hand) de aceeași categorie, cu ocazia vânzărilor ulterioare.
Multiplele discuții dintre România și Uniunea Europeană pe tema taxei de primă înmatriculare, taxei de poluare au fost generate de faptul taxa, indiferent de denumire, se aplica numai autovehiculelor din alt sta membru al UE nu și celor similare din România.
,,. 26. Astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea T., citată anterior, o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
27.Aceleași considerații se impun în ceea ce privește regimul de impozitare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Astfel, din dosarul cauzei rezultă că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a avut loc după pronunțarea Hotărârii T., citată anterior, guvernul român nu a susținut că ar exista o diferență relevantă, în scopul examinării compatibilității cu articolul 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea inițială a OUG nr. 50/2008 și versiunile ulterioare ale acesteia.”
28. În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (Hotărârea T., citată anterior, punctul 60).
Conform acestor considerente, instanța a constatat că taxa de poluare prelevată în condițiile Legii nr. 9/2012 este discriminatorie pentru că prin ea se descurajează punerea în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate înalte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională, punct de vedere exprimat și de Curtea Europeană de Justiție prin hotărârea sa dată în cauza C 402/09.
Pentru aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice A., să îi restituie suma de 5093 lei reprezentând taxă de poluare, achitată de reclamant prin chitanța . nr._ din 1.11.2012, cu dobânda calculată în conformitate cu art. 124 C.pr.fisc., începând cu ziua următoare termenului de 45 de zile de la data înregistrării în evidența pârâtei a cererii reclamantului de restituire a taxei respectiv 16.11.2012.
În ceea ce privește dobânda solicitată de reclamant, instanța a reținut că potrivit art. 124 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”.
Potrivit art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Conform art. 117 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, „prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere”.
Având în vedere că art. 117 alin. 2 reglementează situația restituirii diferențelor de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, instanța reține că în cazul restituirii taxei de poluare este aplicabil textul art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală.
Coroborând dispozițiile art. 124 alin. 1 cu dispozițiile art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, instanța a constatat că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.
În consecință, s-a dispus obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice A. la plata dobânzilor legale la nivelul majorării de întârziere prevăzute de Codul de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei, a cererii de restituire a taxei, respectiv 16.11.2012 .
Instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 839,30 lei ce reprezintă cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii introductive.
În motivare se invocă inadmisibilitatea acțiunii de fond ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile obligatorii arătând că acțiunea în contencios administrativ potrivit art.7 Legea 554/2004 poate fi formulată în următoarele condiții:
„ Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia."
Consideră că acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul-intimat este inadmisibilă atâta timp cât formularea plângerii administrative lipsește. Afirmăm aceasta deoarece, pârâtei, nu i s-a solicitat anularea nici unui act administrativ așa cum dispun prevederile Legii 554/2004, nici măcar restituirea unei sume plătite, fără a se indica vreun temei legal din cele stabilite de dispozițiile C.pr.fiscală. Așadar, lipsa acestei solicitări ce nu se circumscrie dispozițiilor contenciosului administrativ, echivalează cu neîndeplinirea acestei proceduri prealabile obligatorii.
„În mod constant instanțele de contencios administrativ au apreciat că procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, motiv pentru care neîndeplinirea acesteia atrage inadmisibilitatea acțiunii, potrivit art.109 alin(2) Cod procedură civilă".(extras din Legea contenciosului administrativ cu modificările și completările la zi - Comentariu și Jurisprudență prof. dr. A. I. (..) și a se vedea în acest sens și Decizia nr.798 din 08.02.2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal și Decizia nr.746 din 26.04.2007 a Curții de Apel București - Secția de C. Administrativ și Fiscal.
„Se poate reține deasemenea că în materie de contencios administrativ, atunci când nu este parcursă procedura prealabilă pe care o impune art.7 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, acțiunea este respinsă ca inadmisibilă. Se pronunță această soluție ca efect al admiterii unei excepții de fond, de vreme ce instanța poate fi sesizată numai condiționat de îndeplinirea acestei proceduri prealabile, care apare astfel ca o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune".(extras din Legea contenciosului administrativ cu modificările și completările la zi - Comentariu și Jurisprudență prof. dr. A. I. ....).
Luând în considerare toate textele de lege expuse mai sus consideră că procedura prealabilă în situația de față nu este îndeplinită și în consecință considerăm acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant ca fiind inadmisibilă.
Contrar motivării primei instanțe care face o similitudine între dispozițiile OUG nr. 50/2008 și cele ale Legii nr. 9/2012, trebuie să arătăm faptul că ICCJ prin soluția pronunțată în soluționarea RIL în Decizia 24/14.11.2011, face strictă referire la dispozițiile OUG nr. 50/2008 și sub nici o formă la dispozițiile unui act normativ ulterior acestei decizii, respectiv Legea nr. 9/2012.
Or, deciziile pronunțate de Instanța Supremă în soluționarea unui RIL sunt de strictă interpretare și aplicabilitate, neputând fi extins prin analogie efectul juridic al acestora asupra unor situații care nici măcar nu existau la data pronunțării ei. Soluția ÎCCJ este una concreta și nu una de principiu, astfel încât aplicarea ei are în vedere situații concrete, determinate de acte normative în vigoare la data pronunțări ei și nu stări de fapt decurgând din dispoziții normative ce nu putea fi avute în vedere la acel moment.
Pe fondul cauzei, se arată faptul că, prin dispozițiile Legii nr. 9/2012 se stabilește cadrul legal al instituirii acestei taxe, taxă cu destinația de venit la bugetul Fondului pentru Mediu, gestionată de Administrația Fondului pentru Mediu.
Prin urmare, câtă vreme legiuitorul stabilește în mod expres obligația de plată a taxei de poluare în condițiile art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 9/2012, acesta taxă este legal datorată, reclamantul neinvocând prin contestație faptul că organul fiscal nu ar fi aplicat corect elementele de calcul a taxei corespunzătoare vehiculului în cauză.
Față de prevederile comunitare invocate în cauză, trebuie reținut faptul că dispozițiile art. 148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale UE față de dispozițiile contrare din legile interne cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar în conformitate cu art. I-33 alin. 1 din Tratatul de aderare la UE ratificat prin Legea nr. 157/2005: "Legea cadru europeană este un act legislativ ce obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul ce trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor."
Rezultă că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre numai în privința rezultatului, autoritățile naționale având competenta de a alege forma și mijloacele prin care se asigură obținerea rezultatului.
Potrivit jurisprudenței Comunității Europene, art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată celor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite, astfel încât acest tratat nu interzice de iure perceperea unei taxe precum taxa de poluare.
Incidența dispozițiilor art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene în această speță este nulă. Astfel, taxa de poluare așa cum este reglementată de dispozițiile Legii nr. 9/2012 aplicată produsului importat și cea aplicată produsului național similar este calculată după aceiași formulă de calcul, având criterii obiective stabilite de lege, fără a conduce la o impozitare superioară a produsului importat față de cel național similar, deci, fără efect discriminatoriu.
De asemenea, din cuprinsul art. 3 alin. 1 din Legea 9/2012 rezultă că taxa pentru emisiile poluante se aplică tuturor autoturismelor, indiferent dacă ele provin dintr-un stat membru UE sau de pe piața internă, fiind excluse din sfera de aplicare taxei excepțiile prevăzute de același articol, însă pe baza unor criterii ce privesc destinația, nu proveniența.
Față de cele expuse mai sus, trebuie reținut faptul că instituirea taxei de poluare reprezintă opțiunea-mijloc a legiuitorului român, iar organele fiscale au obligație de respectare și de punere în aplicare a dispozițiilor legale în vigoare, conform prevederilor art. 13 din C.pr.fiscală.
Referitor la criticile potrivit cărora actele administrative arătate trebuie anulate și taxa restituită în temeiul Hotărârilor CJUE în cauzele T. și N., acestea sunt neîntemeiate față de prezenta speță, taxa fiind stabilită în temeiul Legii nr. 9/2012, iar hotărârile invocate privesc dispozițiile OUG nr. 50/2008. Astfel, având în vedere și principiul tempus regit actum, consideră că prezentele spețe nu au nici o relevanță în prezentul dosar, ambele hotărâri fiind pronunțate față de dispozițiile legale abrogate.
Legal citat, reclamantul intimat nu a formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurent cât și în conformitate cu dispozițiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a neefectuării procedurii prealabile obligatorii și excepția tardivității, Curtea reamintește Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24/14.11.2011, potrivit căreia „procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod”.
Având în vedere caracterul obligatoriu al acestei hotărâri a instanței supreme, Curtea constată că nerespectarea de către reclamantă a cerinței de formulare a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare nu poate conduce la sancționarea acestuia prin pierderea dreptului la restituirea taxei în litigiu.
Întrucât reclamantul a formulat o cerere de restituire a taxei de poluare dar nu a formulat-o ca o contestație împotriva deciziei de calcul – și nici cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 207 Cod de Procedură Fiscală – Curtea constată că, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu sunt aplicabile aceste reglementări, nu sunt întemeiate excepțiile procesuale invocate de pârâte pe considerentul nerespectării acestei proceduri.
Principiul existenței unor remedii naționale adecvate și efective a fost dezvoltat și explicitat mai ales de Curtea Europeană de Justiție în hotărârea pronunțată asupra afacerilor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxemburg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiționată de contestarea reglementării naționale ori a actelor fiscale la momentul plății.
În esență, Curtea Europeană de Justiție a arătat că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european.
Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Or, reclamantului – care a solicitat restituirea taxei de poluare invocând dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, text potrivit căruia „se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: (...) d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;” – nu i se poate opune nerespectarea regulilor interne aplicabile procedurii administrativ prealabile, și, prin urmare, nu i se poate opune nici regula obligativității contestării deciziei de calcul a taxei de poluare.
Instanța înțelege să își însușească aceste argumente, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date asupra acestei probleme de drept prin decizia Înaltei Curți, impus de art. 329 alin. 3 C.pr.civ. Prin urmare, instanța concluzionează că în mod corect a respins instanța de fond aceste excepții.
În egală măsură se constată a fi nefondate și susținerile recurentei potrivit cărora taxa ar fi fost legal percepută în aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 9/2012, care este conformă legislației Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în cauza T. și în cauza N. a analizat art.110 TFUE din perspectiva unor versiuni diferite ale OUG nr.50/2008. Cu toate acestea, instanța apreciază că hotărârile menționate sunt aplicabile speței în primul rând pentru că instanța europeană a interpretat o normă comunitară, interpretare care este valabilă indiferent de modificările intervenite în legislația națională.
În al doilea rând, unul dintre argumentele hotărârilor instanței europene are aplicabilitate și în cauză, întrucât vizează o caracteristică nemodificată a taxei de poluare.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a constatat astfel că taxa pe poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date.
Această caracteristică esențială a taxei de poluare, reiterată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în cauza N. (cauza C – 263/10 Hotărârea din 07.07.2011, paragraful 27) a rămas neschimbată până la data achitării de către reclamant a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Se poate observa astfel că, deși Legea nr.9/2012 (privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule) prevede la art.4 alin 2 obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat, (astfel cum au sugerat cele două hotărâri ale instanței europene), prin art.1 din OUG nr.1/2012 a fost suspendată aplicarea dispozițiilor menționate până la 1 ianuarie 2013. Prin urmare, Legea nr. 9/2012, în forma aplicabilă până la data de 01.01.2013, a menținut situația de discriminare indirectă constatată de CJUE în cazul taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, de vreme ce vehiculele de ocazie importate sunt supuse taxei, în timp ce vehiculele similare, înmatriculate anterior datei de 01.07.2008, puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, astfel încât are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Prin urmare, având în vedere argumentele Curții Europene de Justiție redate în cauza T. (cauza C-402/09) și în cauza N. (C‑263/10), precum și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, Curtea constată neîntemeiate susținerile pârâtei recurente cu privire la respectarea art.110 TFUE (fostul articol 90), la perceperea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în temeiul Legii nr. 9/2012, sub acest aspect, sentința civilă atacată fiind corectă.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior menționate, în baza art.312 alin.1 Teza II Cod procedură civilă, instanța va respinge ca neîntemeiat recursul astfel formulat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, se va lua act că recurenta se află în culpă procesuală, astfel încât aceasta va fi obligată la plata către reclamantul intimat a sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată în calea de atac, constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.333/28.01.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ /2010 în contradictoriu cu reclamantul intimat O. C. G..
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 8 octombrie 2013.
PREȘEDINTEJUDECĂTORJUDECĂTOR
R. PĂTRURODICA OLARUDIANA D.
GREFIER
M. L.
Red.DD - 01.11.2013-
Tehnored LM – 04.11.2013
2 expl
Red.DD- 16.10.2013
Prima instanță – Tribunalul A.
Judecător - L.-M. Ș.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5156/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9320/2013.... → |
|---|
