Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2609/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2609/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-04-2013 în dosarul nr. 1091/108/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.2609
Ședința publică din 18 aprilie 2013
P.:Ș. E. P.
JUDECĂTOR:R. C.
JUDECATOR:M. I.
GREFIER:G. K.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice Pecica, reprezentată prin Direcția generală a Finanțelor Publice A., împotriva sentinței civile nr.1301/12.04.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată . SRL și cu chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanta intimată . SRL avocat M. R. în substituirea avocat L. A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței a fost depusă la dosar la data de 23.01.2013 de către reclamanta intimată . SRL întâmpinare.
Reprezentantul reclamantei intimate depune la dosar împuternicirea avocațială de substituire și chitanța privind achitarea onorariului de avocat.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca legală și temeinică,cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.1301/12.04.2012 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul A. a admis în parte acțiunea în contencios administrativ fiscal exercitată de reclamantul . SRL împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice Pecica și, în consecință, a obligat pârâta să îi restituie reclamantului suma de_ lei, achitată prin chitanța . nr._/02.05.2011, reprezentând taxă de poluare, actualizată cu dobânda calculată în conformitate cu art. 124 C.pr.fisc., începând cu ziua următoare termenului de 45 de zile de la data înregistrării, în evidența pârâtei, a cererii reclamantului de restituire a taxei, a respins cererea reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata dobânzii de la data plății până la data anterior menționată (ziua următoare termenului de 45 de zile de la data înregistrării cererii de restituire), a admis cererea pârâtei AFP Pecica, formulată prin reprezentant DGFP A., de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu București și a obligat chemata în garanție să îi restituie pârâtei suma de_ lei, achitată de reclamant în favoarea ei, împreună cu dobânda; a obligat pârâta să îi plătească reclamantului 1039,5 lei, cheltuieli de judecată.
Constatând că instituirea taxei de poluare prin OUG. nr. 50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta Administrația Finanțelor Publice Pecica, reprezentată prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A., solicitând modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii, susținând că taxa pe poluare a fost percepută de la reclamant în mod legal, în temeiul OUG nr. 50/2008, ale cărei dispoziții respectă legislația Uniunii Europene, că, raportat la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, s-ar putea constata caracterul discriminatoriu al taxei doar în măsura în care s-ar dovedi că valoarea reziduală cuprinsă în valoarea de piață a unui autovehicul de ocazie achiziționat pe piața națională ar fi superioară taxei pe poluare percepute pentru înmatricularea în România a unui autovehicul importat dintr-un stat membru UE, ceea ce nu ar fi cazul în speță, de vreme ce reclamantul nu s-a prevalat de astfel de argumente.
De asemenea, recurenta a susținut că era necesar ca în sarcina chematei în garanție, care a căzut în pretenții, să fie puse și cheltuielile de judecată pretinse de reclamant, iar în subsidiar a cerut reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată puse în sarcina sa, prin aplicarea art. 274 alin. 3 C.pr.civ.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate, precum și prin aplicarea art. 304, 304 ind. 1 C.p.civ., Curtea reține următoarele:
În speță, reclamantul nu pune în discuție în cauză o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, cum greșit susține recurenta, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Prin urmare, se cuvine a fi înlăturate toate argumentele recurentei potrivit cărora taxa pe poluare instituită de OG nr. 50/2008 nu ar avea caracter discriminatoriu, deoarece o atare discriminare s-ar putea reține doar în măsura în care s-ar dovedi că valoarea reziduală cuprinsă în valoarea de piață a unui autovehicul de ocazie achiziționat pe piața națională ar fi superioară taxei pe poluare percepute pentru înmatricularea în România a unui autovehicul importat dintr-un stat membru UE. Aceste argumente nu sunt concludente în cauză.
Aceasta deoarece reclamantul se prevalează în speță de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În fine, în aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, nepublicată în Repertoriu, la pct. 27. Prin urmare, trebuie înlăturate susținerile contrare ale recurentei, potrivit cărora interpretarea dată de CJUE în cauza C-402/09, T. nu s-ar aplica în cazul sumelor percepute cu titlu de taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 în formele sale în vigoare după data de 15.12.2008.
Astfel fiind, trebuie concluzionat că și în speța pendinte, în care reclamantul a achitat taxa pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 în vigoare cu începere din data de 01.01.2010, se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată.
Ca atare, se verifică în speță susținerile reclamantului recurent potrivit cărora, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
Instanța constată că este nefondată și pretenția recurentei ca în sarcina chematei în garanția să fie puse cheltuielile de judecată pretinse de reclamant în fața primei instanțe.
Curtea reține că în prezenta speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de a i se restitui taxa de poluare încasată de Administrația Finanțelor Publice Pecica și a cărei restituire a fost refuzată tot de această autoritate fiscală.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, „prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu”.
Conform art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, „stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.
Din aceste dispozițiile legale rezultă că taxa de poluare este calculată, stabilită și impusă prin acte emise de organele fiscale, iar contestarea ei este posibilă numai în fața organelor fiscale, cu respectarea dispozițiilor din Codul de Procedură Fiscală.
Curtea constată că și în prezenta cauză taxa de poluare a fost plătită de reclamant la Administrația Finanțelor Publice Pecica și că tot această autoritate administrativă a refuzat restituirea acestei taxe, la cererea reclamantului.
Prin urmare, potrivit art. 17 C.pr.fiscală, prin emiterea de către pârâtă a deciziei de calcul al taxei pe poluare a luat naștere un raport juridic fiscal, care se leagă între stat, reprezentat de organele fiscale și contribuabil, fără a distinge după destinația sumelor percepute cu titlu de creanțe fiscale. Într-adevăr, sumele percepute la bugetul de stat ori la bugetele locale, cu titlu de creanțe fiscale pot primi diferite destinații, în funcție de prevederile legilor bugetare, dar acest aspect nu schimbă natura ori subiectele raportului juridic fiscal. Prin urmare, chiar dacă OUG nr. 50/2008 prevede destinația sumelor percepute ca și taxe pe poluare (creanțe fiscale), stabilind că acestea se varsă integral la bugetul F. pentru mediu, care se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, această împrejurare nu este de natură să schimbe natura juridică a raportului juridic dedus judecății și nici subiectele acestuia.
Or, din art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 cât și din situația de fapt din speță rezultă că organul fiscal, respectiv Administrația Finanțelor Publice Pecica a emis acte administrative și a exprimat manifestări de voință în regim de putere publică, prin care a încasat taxa în litigiu și a refuzat restituirea sa.
Așadar, prin cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a dedus judecății raportul juridic de drept fiscal în care se află angajat doar cu pârâta AFP Pecica, iar nicidecum cu chemata în garanție, în ciuda faptului că aceasta este destinatara sumelor percepute de organul fiscal.
Rezultă deci că, în soluționarea acestei cereri, doar pârâta ar putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în măsura în care aceasta s-ar afla în culpă procesuală, opunându-se la admiterea cererii care a fost găsită întemeiată de către instanță, astfel cum este cazul în speță.
Curtea admite că din dispozițiile art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă în mod indiscutabil că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective, însă această împrejurare este doar de natură să permită pârâtei să formuleze o cerere de chemare în garanție în prezentul proces, prin care deduce judecății un raport juridic distinct, legat între aceasta și chemata în garanție.
Această din urmă autoritate publică ar putea fi deci ținută la plata cheltuielilor de judecată, doar în măsura în care s-ar dovedi că în cadrul acestui raport juridic s-ar fi efectuat cheltuieli de judecată, din culpa procesuală a chematei în garanție. Or, pârâta nu a dovedit în speță că ar fi efectuat astfel de cheltuieli, iar cele pretinse de reclamant, în cadrul celuilalt raport juridic dedus judecății nu sunt cauzate de către chemata în garanție, ci sunt rezultatul propriei culpe procesuale, impunându-se astfel să fie suportate de organul fiscal.
Nici cererea recurentei de diminuare a cuantumului sumei puse în sarcina sa cu titlu de cheltuieli de judecată, în aplicarea dispozițiilor art. 274 C.pr.civ, nu este întemeiată. Într-adevăr, instanța constată că, raportat la valoarea obiectului cauzei, de_ lei, la gradul de complexitate al cauzei, la volumul muncii depuse de avocatul angajat de reclamant, suma de 1039,5 lei, pusă pe seama pârâtei căzute în pretenții are caracter rezonabil, neavând aplicare prevederile art. 274 alin. 3 C.pr.civ, de care se prevalează recurenta.
Va fi, deci, respins recursul declarat, în temeiul art. 304 pct. 9 C.pr.civ, dat fiind că instanța de fond a dat o corectă interpretare dispozițiilor relevante din dreptul național, care include și legislația Uniunii Europene, parte integrantă din sistemul juridic intern, potrivit art. 148 din Constituția României.
În baza art. 274 C.pr.civ, se va lua act de faptul că recurenta se află în culpă procesuală, astfel încât aceasta va fi obligată la plata către reclamanta intimată a sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată în calea de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice Pecica, reprezentată prin Direcția generală a Finanțelor Publice A., împotriva sentinței civile nr.1301/12.04.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată . SRL și cu chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu București.
Obligă recurenta la plata către reclamanta intimată a sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
Ș. E. P. R. C. M. I.
GREFIER,
G. K.
Red.:RC./10.05.2013
Tehnored./GK/ 2 ex./ 10.05.2013
Inst.fond:Tribunalul A.
jud.M. M.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 383/2013.... | Alte cereri. Decizia nr. 9981/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
