Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 20/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 20/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 20-11-2013 în dosarul nr. 825/115/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA DE C.
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR._
Ședința publică din data de 20 noiembrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. C. DICA
JUDECĂTOR: C. L.
JUDECĂTOR: DR. C. P.
GREFIER: F. B.
Pe rol se află recursul formulat de pârâta-recurentă Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Caransebeș împotriva sentinței civile nr. 1500 din 27 mai 2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul-intimat M. N. și intimata-chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care se constată că pârâta-recurentă a solicitat judecata cauzei și în lipsă de la dezbateri, conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și lasă cauza în pronunțare.
CURTEA,
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1500 din 27 mai 2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ a fost respinsă excepția neîndeplinirii procedurii prealabile administrative invocată de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.-Administrația Finanțelor Publice a municipiului Caransebeș prin întâmpinare.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S..
A respins acțiunea formulată de către reclamantul M. N. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE C.-S., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A constatat că Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. are calitatea de reprezentant al pârâtei Administrația Finanțelor Publice Caransebeș.
A admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul M. N. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE CARANSEBEȘ reprezentată de DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE C.-S..
A anulat chitanța . nr._/28.05.2009.
A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 2888 lei, reprezentând taxă pe poluare.
A admis cererea de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU București.
A obligat chemata în garanție să restituie pârâtei suma de 2888 lei, achitată cu titlu de taxă pe poluare.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că în conformitate cu prevederile art.137 alin.1 Cod procedură civilă, la soluționarea excepției neîndeplinirii procedurii prealabile administrative, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, instanța reține următoarele:
Prin Hotărârea din data de 07.04.2011, în cauza C-402/09, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că taxa de poluare, reglementată de O.U.G. nr.50/2008, este contrară dispozițiilor art.110 din TFUE.
Conform jurisprudenței stabile a Curții de Justiție a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european. Rațiunea acestui drept constă în aceea ce un stat membru nu poate profita, iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere, ca urmare a aplicării unei dispoziții fiscale naționale incompatibile cu dreptul european.
Potrivit aceleiași jurisprudențe a Curții Europene, regulile privind rambursarea sumelor încasate cu încălcarea dreptului european sunt reguli naționale, care trebuie să respecte principiul echivalenței și principiul efectivității.
Potrivit jurisprudenței instanței de la Luxemburg, sunt considerate rezonabile perioadele cuprinse între 3 și 5 ani de la data pronunțării Curții, prin care s-a constatat că taxa este necompatibilă cu dreptul european, pentru exercitarea dreptului de rambursare.
Din analiza hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în afacerea Metallgesellschaft și Hoechst rezultă faptul că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiționată de contestarea reglementării la momentul efectuării plății, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestațiilor contribuabililor, ceea ce înseamnă că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care aceste autorități sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
În aceste condiții, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea întemeiată pe dispozițiile art.148 alin.1 și 4 din Constituție și art.117 lit.d din Codul de procedură fiscală, respectiv să solicite restituirea taxei de poluare, constatată a fi contrară prevederilor art.110 din Tratatul de Funcționare al UE (TFUE).
Pe cale de consecință, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepția neîndeplinirii procedurii prealabile administrative invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Procedând la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., invocată din oficiu, instanța a reținut următoarele:
Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., reclamantul a solicitat restituirea sumei de 2888 lei, stabilită în baza Deciziei de calcul al taxei pe poluare nr.9963/28.05.2009 emisă de AFP Caransebeș.
Potrivit art.7 din O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, ,,stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.“
În speța de față taxa a fost stabilită prin Deciziei de calcul al taxei pe poluare nr.9963/28.05.2009 emisă de AFP Caransebeș, care, deși nu are personalitate juridică, are capacitatea administrativă de a emite acte administrative în regim de putere publică.
În materia contenciosului administrativ este relevantă capacitatea administrativă a instituției publice iar nu faptul că are sau nu are personalitate juridică, potrivit dispozițiilor art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.554/2004.
În raport de emitentul actului administrativ contestat, având în vedere și Ordinul Președintelui ANAF nr.3831/29.12.2011, tribunalul a reținut că pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză și, pe cale de consecință, a admis excepția invocată și a respins acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., pentru lipsa calității procesuale pasive.
Având în vedere însă faptul că pârâta AFP Caransebeș este unitate fiscală fără personalitate juridică care se subordonează D. C.-S., având în vedere dispozițiile art.1 din Regulamentul de organizare și funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice aprobat prin Ordinul Președintelui ANAF nr.3831/2011, a constatat că îndeplinește calitate de reprezentant al acesteia în raportul juridic dedus judecății.
Pe fondul cauzei, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, tribunalul a reținut că reclamantul M. N. a cumpărat dintr-un stat membru U.E. un autoturism marca Audi A4, iar pentru înmatricularea acestuia în România a fost obligat să achite suma de 2888 lei, reprezentând taxa de poluare prevăzută de O.U.G. nr.50/2008, sumă achitată cu chitanța . nr._/28.05.2009, în baza Deciziei de calcul al taxei de poluare nr.9963/28.05.2009 emisă de pârâta AFP Caransebeș.
Taxa de poluare a fost calculată în baza Deciziei de calcul al taxei de poluare nr.9963/28.05.2009 emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice Caransebeș împotriva căreia reclamantul a formulat plângere la organul emitent, considerând că taxa de poluare i-a fost percepută eronat, prin aplicarea greșită a legii, fiind în contradicție cu prevederile art.110 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.
Pârâta, prin răspunsul nr._/23.05.2011, a respins cererea reclamantului, menționând că nu există temei legal pentru soluționarea acesteia (fila 10 dosar).
Tribunalul a reținut că reglementarea taxei de poluare pentru autovehicule a fost instituită începând cu data de 01.07.2008 prin O.U.G. nr.50/2008.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu privire la compatibilitatea acestei reglementări cu dreptul Uniunii, prin hotărârea din data de 07 aprilie 2011 în cauza C-402/09, s-a pronunțat în sensul că taxa de poluare reglementată prin O.U.G. nr.50/2008 este contrară dreptului Uniunii, respectiv prevederilor art.110 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene (T.F.U.E).
Conform jurisprudenței constante a C.J.U.E., contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european (afacerea 199/82, San Giorgio, afacerile reunite C-441/98 și C-442/98, Michailidis etc.), rațiunea acestui drept constând în faptul că un stat membru nu poate profita, iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere, ca urmare a aplicării unei dispoziții fiscale naționale incompatibile cu dreptul european.
Având în vedere cele mai sus enunțate, tribunalul a constatat că prevederile O.U.G. nr.50/2008, prin care s-a instituit taxa de poluare care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări într-un stat membru al Uniunii Europene, încalcă prevederile art.110 din T.F.U.E. (fost art.90 Tratatul CE).
În conformitate cu prevederile art.148 alin.2 din Constituția României, tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art.110 din TFUE, în speța de față, fiind unanim admis, atât în practica judiciară internă cât și în practica C.J.U.E., că dispozițiile art.110 (fostul art.90 din Tratatul CE) produc efecte directe și, ca atare, creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre al Uniunii trebuie să le protejeze.
Prin prisma celor mai sus enunțate, judecătorul național, ca prim judecător european, are competență, în situația în care dă efect direct dispozițiilor art.110 din TFUE, să aplice procedurile naționale, de așa manieră, încât drepturile prevăzute în tratatul Uniunii să fie efectiv și integral protejate.
Cum România este stat membru al Uniunii Europene, sunt incidente dispozițiile art.148 alin.2 din Constituția României, dispoziții mai sus enunțate, potrivit cărora legislația Uniunii are caracter obligatoriu și prevalează asupra legii interne, iar conform alin.4 al aceluiași articol, jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Ca atare, tribunalul a reținut că taxa de poluare a fost încasată de pârâtă cu încălcarea dispozițiilor dreptului european, motiv pentru care apreciază că taxa de poluare a fost încasată ilegal și, pe cale de consecință, a anulat chitanța . nr._/28.05.2009 și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 2888 lei, reprezentând taxa pe poluare.
Față de considerentele de fapt și de drept mai sus enunțate, în temeiul art.18 din Legea contenciosului administrativ coroborat cu art.148 alin.2 și 4 din Constituția României și art.117 alin.1 lit.d Cod procedură fiscală, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul M. N. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Caransebeș reprezentată de D. C.-S., a anulat chitanța . nr._/28.05.2009 și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 2888 lei, reprezentând taxă pe poluare.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, tribunalul nu a acordat cheltuieli de judecată, deoarece nu au fost solicitate.
Tribunalul a admite cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, formulată de către pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. și a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei suma de 2888 lei, reprezentând contravaloarea taxei de poluare, cu motivarea că, în conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din O.U.G. nr.50/2008 taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat, ci constituie venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.
Instituția chemării în garanție, așa cum este reglementată de art.60-63 Cod procedură civilă, reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea juridică care conferă uneia din părți posibilitatea de a solicita introducerea in proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubiri in ipoteza in care partea respectiva ar pierde procesul, deci această instituție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau de despăgubiri, care nu există in sarcina D.G.F.P. C.-S. și a Administrația Finanțelor Publice Caransebeș.
Obligația de garanție ii revine chematului in garanție, in temeiul OUG nr.50/2008, privind instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, în măsura stabilirii în concret a răspunderii Administrația Finanțelor Publice Caransebeș în raportul juridic administrativ dedus judecății. Astfel, se reține că Administrația Finanțelor Publice Caransebeș nu se face responsabilă (culpabilă) de emiterea deciziei de calcul a taxei pe poluare în discuție astfel că apare injust a o obliga în această calitate la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat reclamantului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice Caransebeș.
Prin recursul declarat de pârâtă s-a solicitat modificarea sentinței, respingerea excepției privind lipsa calității procesual pasive și respingerea cererii reclamantului, în principal ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, reglementată de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și admiterea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului, având în vedere lipse procedurii prealabile administrative, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, învederându-se că taxa pe poluare a fost instituită prin OUG nr. 50/2008 cu respectarea legislației Uniunii Europene. Cu privire la cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu București se arată că sunt incidente dispozițiile cuprinse în OUG nr. 50/2008 pentru introducerea în cauză a acestei instituții.
Analizând recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice Caransebeș, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate, precum și prin aplicarea art. 304, 304 ind. 1 C.pr.civ., instanța constată că acesta este nefondat.
Curtea reține că în mod întemeiat a fost admisă excepția procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.. Aceasta deoarece potrivit art. 5 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, „taxa se calculează de autoritatea fiscală competentă”, definită de art. 2 lit. d, ca fiind „autoritatea fiscală teritorială în a cărei evidență este înregistrat contribuabilul ca plătitor de impozite și taxe”. Rezultă așadar că taxa pe poluare a fost încasată de către pârâta AFP Caransebeș, iar nu de către pârâta D. C.-S.. Astfel fiind, se constată că pârâta D. C.-S. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, în privința capătului de cerere care vizează restituirea taxei, căci nu este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății prin această solicitare. Dimpotrivă, raportul de drept fiscal s-a născut între reclamant și unitatea teritorială care i-a încasat suma cu titlu de taxă pe poluare, anume, Administrația Finanțelor Publice Caransebeș, doar aceasta având calitate procesuală pasivă.
Față de cele reținute anterior, Curtea constată astfel că în mod corect prima instanță a procedat la respingerea cererii de chemare în garanție ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesual pasivă.
Analizând problema admisibilității sau inadmisibilității acțiunii de restituire a taxei de poluare, invocată în motivele de recurs, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 24/14.11.2011, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, că „procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod”.
Argumentând această soluție, Înalta Curte a reținut că „conform jurisprudenței consecvente a Curții de Justiție a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la restituirea taxei prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european și, corelativ, statul are obligația de a o restitui.
Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuție sunt regulile naționale.
Principiul existenței unor remedii naționale adecvate și efective a fost dezvoltat și explicitat mai ales în hotărârea pronunțată asupra afacerilor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiționată de contestarea reglementării naționale ori a actelor fiscale la momentul plății.
În esență, Curtea a arătat că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european.
Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Justițiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura „restituirii de sume”, invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, „aplicarea eronată a prevederilor legale”.
În sine, această reglementare respectă cele două principii enunțate anterior, al echivalenței și al efectivității; nu s-a susținut că art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma națională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat.
Problema controversată vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală”.
Înalta Curte a reținut că „acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, în primul rând, a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.
Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate.
În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În al treilea rând, soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal ... și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza ... beneficiul regimului fiscal”.
În fine, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă”.
Instanța înțelege să își însușească aceste argumente, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date asupra acestei probleme de drept prin decizia Înaltei Curți, impus de art. 329 alin. 3 C.pr.civ. Prin urmare, instanța concluzionează că în mod corect Tribunalul C.-S. a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, reținând că procedura prealabilă, de contestare pe cale administrativă a deciziilor de calcul al taxelor pe poluare nu are caracter obligatoriu.
Pe fond, acțiunea reclamantului se privește a fi întemeiată, față de următoarele considerente:
În speță, reclamantul nu pune în discuție în cauză o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, cum greșit susțin pârâții, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Prin urmare, se cuvine a fi înlăturate toate argumentele pârâților potrivit cărora taxa pe poluare instituită de OG nr. 50/2008 ar avea caracter nediscriminatoriu, deoarece o atare discriminare s-ar putea reține doar în măsura în care s-ar dovedi că valoarea reziduală cuprinsă în valoarea de piață a unui autovehicul de ocazie achiziționat pe piața națională ar fi superioară taxei pe poluare percepute pentru înmatricularea în România a unui autovehicul importat dintr-un stat membru UE. Aceste argumente nu sunt concludente în cauză.
Aceasta deoarece reclamantul se prevalează în speță de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În fine, în aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, nepublicată în Repertoriu, la pct. 27.
Astfel fiind, trebuie concluzionat că și în speța pendinte, în care reclamantul a achitat taxele pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată.
Ca atare, se verifică în speță susținerile reclamantului potrivit cărora, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
Consecința acestei constatări îl constituie faptul că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (a se vedea hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77)
Dată fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – Curtea constată că este competentă să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
În consecință, față de caracterul indirect discriminatoriu al reglementării taxei de poluare aplicabile reclamantului, această reglementare se impune a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, actualul art. 110 TFUE, după cum corect a procedat prima instanță.
De vreme ce s-a reținut că taxa a fost percepută de Statul Român prin încălcarea normelor de drept comunitar ne aflăm în prezența unor sume plătite fără existența unui titlu de creanță și ca atare devin incidente prevederile art. 117 alin.1 din Codul de procedură fiscală care arată că se restituie la cerere debitorului sumele plătite fără existența unui titlu de creanță iar pentru aceste sume contribuabili au dreptul la dobândă prevăzută de art. 124 din Codul de procedură fiscală, astfel încât nu se poate reține că petitul privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale este nelegal și inadmisibil în materie fiscală întrucât dispozițiile art. 117 și 124 Cod procedură fiscală sunt direct aplicabile.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior menționate Curtea apreciază că recursul declarat de pârâtă este nefondat urmând a fi respins în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta-recurentă Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Caransebeș împotriva sentinței civile nr. 1500 din 27 mai 2013 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul-intimat M. N. și intimata-chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu București.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. C. DICA C. L. DR. C. P.
GREFIER,
F. B.
Red. C. L./ 09.12.2013
Tehnored F.B/09.12.2013
Prima instanță: L. T. – Tribunalul C.-S.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 09/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 05/2013.... → |
|---|
