Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 807/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 807/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 27-02-2013 în dosarul nr. 4172/108/2012
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara
Secția C. Administrativ și Fiscal operator – 2928
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 807
Ședința publică din 27 februarie 2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: C. B. N.
JUDECĂTOR: A. R. S.
JUDECĂTOR: M. O. G.
GREFIER: L. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Pâncota, împotriva sentinței civile nr. 3429/06.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ în contradictoriu cu reclamantul intimat I. C. și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București.
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar, la data de 14.02.2013, concluzii scrise din partea reclamantului intimat și, văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3429/06.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, prima instanță a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul I. C. în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice Pâncota și Direcția G. a Finanțelor Publice A., în nume propriu și în reprezentarea pârâtei de ordinul I și, în consecință, a anulat Decizia de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule nr. 10.220/09.12.2008 emisă de pârâta de ordinul I; a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Pâncota la restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule în sumă de 3.978 lei, plătită la Trezoreria Pâncota cu chitanța . nr._/09.12.2008, actualizată cu dobânda fiscală începând cu a 45-a zi de la data înregistrării cererii de restituire și până la data plății efective în baza art. 124 alin. 2 și art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta de ordinul I. în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu pe care a obligat-o să suporte toate cheltuielile stabilite în sarcina pârâtei prin prezenta hotărâre; a respins acțiunea față de pârâta DGFP A. pentru lipsa calității procesuale pasive; a obligat pârâta de ordinul I la 1.039,30 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că taxa de poluare, reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, este contrară dispozițiilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
În sensul celor de mai sus, s-a arătat că, potrivit jurisprudenței stabile a Curții de Justiție a Uniunii Europene, art. 110 trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit, încât descurajează punerea în circulație, în statul membru, a unor vehicule de ocazie, cumpărate în alte state membre, fără, însă, a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională; totodată, că, în atare situații, Curtea recunoaște contribuabililor dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, judecătorul fondului a avut în vedere faptul că, potrivit O.U.G. nr. 50/2008, taxa încasată de organul fiscal s-a făcut venit la bugetul Administrației F. pentru Mediu București, așa încât această din urmă instituție trebuie să suporte în final toate consecințele restituirii.
În fine, Tribunalul a apreciat că acțiunea se impune a fi respinsă față de pârâta DGFP A., întrucât între reclamant și această pârâtă nu s-au stabilit raporturi juridice de drept fiscal.
Împotriva sentinței menționate a declarat recurs pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice A., în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Pâncota, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca fiind netemeinică și nelegală.
În susținerea recursului, pârâta a învederat că prin aprobarea O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa de poluare, România s-a aliniat tendinței internaționale de protecție a mediului împotriva actelor de poluare. Prin aceasta nu a fost încălcat art. 90, primul paragraf, respectiv art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, deoarece statelor membrelor le este acordată o anumită marjă de apreciere la stabilirea taxelor pe care înțeleg să le aplice în funcție de politicile proprii. S-a mai arătat că numeroase hotărâri ale instanței comunitare au consacrat legalitatea aplicării unor astfel de taxe, atunci când acestea au un caracter rezonabil. Recurenta a mai arătat că legiuitorul român, în vederea conformării reglementărilor U.E., a adoptat Legea nr. 9/2012 pentru a corecta erorile de calcul la perceperea taxei de poluare prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008 și că acest act normativ conferă persoanelor interesate suficiente garanții pentru a-și recupera diferențele de taxe de poluare achitate.
Recurenta critică hotărârea instanței și sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că, în speță, nu este dovedită culpa procesuală - potrivit art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă și, totodată, că onorariul avocatial este disproportionat, în raport cu munca depusa si gradul de complexitate a cauzei.
Prin întâmpinare, reclamantul intimat a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul declarat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 și art. 3041 din Codul de procedură civilă, cât și din oficiu, în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este nefondat și se impune a fi respins, pentru următoarele considerente:
Astfel, cu titlu preliminar, Curtea reține că taxa plătită de reclamanta intimată a fost calculată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008.
Raportat la prevederile acestei ordonanțe, taxa este legală. În schimb, ea încalcă dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, așa cum este el interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Potrivit acestui text, niciun stat membru nu poate impune, direct sau indirect, asupra produselor provenind din alte state membre, impozite sau taxe interne care nu sunt percepute, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Prin Hotărârea din 7 aprilie 2011 pronunțată în dosarul nr. C-402/09 (cauza T. vs. România) Curtea de la Luxemburg a stabilit că „art. 110 din Tratat trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceiași vechime și aceiași uzură de pe piața națională”. Or, O.U.G. nr. 50/2008 stabilește o taxă care se aplică cu ocazia primei înmatriculări în România a unor autovehicule, inclusiv a celor de ocazie cumpărate din alte state membre U.E., fără să stabilească o taxă pentru autovehiculele de ocazie având aceiași vechime și aceiași uzură, aflate deja în circulație pe teritoriul României la data instituirii taxei (și pentru care, deci, nu s-a plătit taxa). Procedând astfel, statul român descurajează cumpărarea de autovehicule de ocazie din alte state membre ale U.E. prin faptul că face să fie mai avantajoasă cumpărarea autovehiculelor de ocazie similare, ca vechime și uzură, deja înmatriculate pe teritoriul României. În consecință, instanța este chemată să stabilească dacă O.U.G. nr. 50/2008, încălcând art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, mai poate constitui bază legală pentru taxa plătită de reclamant.
Cu privire la această chestiune, Curtea are în vedere faptul că, prin Legea nr. 157/2005, România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană. Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. 2 din Constituția României, conform cărora, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar potrivit alin. 4, Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2. Așadar, în măsura în care există neconcordanță între legea internă, în speță O.U.G. nr. 50/2008, și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, instanțele române trebuie să aplice cu prioritate legislația comunitară, ceea ce tribunalul a și făcut.
În fine, nici critica referitoare la neprimirea de către tribunal a incidenței Legii nr. 9/2012 nu este justificată, deoarece această lege a fost adoptată în anul 2012, pe când taxa de poluare, având caracter nelegal, a fost achitată anterior adoptării ei, astfel că actul normativ invocat, pe de o parte, nu are caracter retroactiv, iar pe de altă parte, nu repune în drepturi, în sensul că nu dispune restituirea integrală a taxei către persoanele îndreptățite.
Consecința este aceea că, dincolo de orice considerente legate de aplicarea legii române (cum ar fi: lipsa procedurii prealabile, tardivitatea sau, pe fondul pricinii - aplicarea O.U.G. nr. 50/2008), taxa este nelegală, raportat la art. 110 din Tratat, motiv pentru care în mod justificat a fost restituită de prima instanță, inclusiv sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 124 Cod procedură fiscală, referitoare la dobânda fiscală.
Nici criticile referitoare la obligarea instituției pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată și nereducerea cuantumului acestora nu sunt întemeiate, raportat la art. 274 din codul de procedură civilă - care, în alin. 1, statuează că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Ori, partea căzută în pretenții în litigiul pendinte este tocmai instituția recurentă, așa încât în mod legal prima instanță a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant (între acesta și chemata în garanție, neexistând, de altfel, nici un raport procesual).
Pe de altă parte, Curtea constată că deși alin. 3 al art.274 Cod procedură civilă reglementează posibilitatea reducerii de către instanță a cuantumului onorariilor avocațiale, în speță nu se poate aprecia că onorariul perceput de către avocatul reclamantului ar este unul nepotrivit de mare, în raport cu munca prestată și gradul de complexitate al cauzei (analizat nu numai prin prisma cererii introductive, ci și prin raportare la apărările formulate în fața instanței de fond de către instituția pârâtă).
Față de cele de mai sus, recursul pârâtei apare ca nefondat și se impune a fi respins.
Reținând culpa procesuală a recurentei, sub aspectul recursului declarat în contradictoriu cu reclamanta intimată, Curtea, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, va dispune obligarea acesteia la plata către cea din urmă a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 600 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice A. în reprezentarea AFP Pâncota, împotriva sentinței civile nr. 3429/06.09.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Obligă pe pârâta recurentă la plata către reclamantul intimat I. C. a sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.02.2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. B. N. A. R. S. M. O. G.
Grefier,
L. B.
Red. S.A.R./27.03.2013
Dact. B.L.G./27.03.2013 – 2 ex.
Prima instanță – Tribunalul A.
Judecător – L. J.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 96/2013.... → |
|---|
