Pretentii. Decizia nr. 8436/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8436/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-09-2013 în dosarul nr. 762/108/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.8436
Ședința publică din 12 septembrie 2013
P.:M. I.
JUDECĂTOR:Ș. E. P.
JUDECATOR:R. C.
GREFIER:G. K.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta recurentă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 3857/02.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați Ț. T. și G. E. A. și cu pârâta Intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice A., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamanții intimați Ț. T. și G. E. A. avocat S. L. M., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamanților intimați depune la dosar note de ședință și chitanța privind achitarea onorariului de avocat.
Instanța, din oficiu, invocă excepția prematurității introducerii acțiunii raportat la prevederile OUG nr.10/2012 acordă cuvântul părților.
Reprezentantul reclamanților intimați solicită respingerea excepției prematurității introducerii acțiunii și pe fond respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, conform notelor de ședință depuse la dosar, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin ședința civilă nr.3857/2.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ a fost admisă acțiunea în contencios administrativ formulată și precizată de reclamantele G. E. A. și T. T., împotriva pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
A obligat pârâta să plătească reclamantelor 63.859,143 lei reprezentând despăgubiri, defalcate astfel: pentru reclamanta G. E. A. 42.572,762 lei, iar pentru reclamanta T. T. 21.286,381 lei, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație de la scadență și până la data plății efective.
A obligat pârâta să plătească reclamantelor 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
A respins acțiunea reclamantelor față de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A..
Din actele și lucrările dosarului, instanța reține în fapt că la data 05.06.2003 Comisia Municipală București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a emis Hotărârea nr. 2260/05.06.2003 prin care s-a stabilit acordarea de despăgubiri pentru bunurile solicitate în sumă totală de 212.863,81 lei, printre beneficiarii acesteia regăsindu-se și reclamantele raportat la cotele succesorale ce au fost precizate pe parcursul judecății, iar prin decizia nr. 724 din 13.05.2008 a vicepreședintelui pârâtei autoritate s-a validat hotărârea susmenționată, dispunându-se efectuarea plăților conform art. 38 alin. 1 din HG nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, și întrucât plățile nu au fost efectuate de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților reclamantele au formulat demersul judiciar în contencios administrativ, pe care l-au precizat ulterior privind cuantumul despăgubirilor solicitate.
Este neîndoielnic că nerespectarea principiului acordării compensațiilor la nivelul acoperirii integrale a prejudiciului, astfel cum acesta a fost stabilit prin hotărârea nr. 2260/05.06.2003, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, cât și evitarea prejudicierii reclamantelor ca urmare a neîndeplinirii în termenul legal a obligațiilor ce cad în sarcina organismelor abilitate să pună în aplicare dispozițiile Legii nr. 9/1998 reprezintă calificarea acțiunii reclamantului ca subscriindu-se dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, cu alte cuvinte interesul legitim privat ca și posibilitatea de a pretinde o anumită conduită în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat conform dispozițiilor art. 2 pct. p din aceeași lege conferă reclamanților calitatea de persoane vătămate conform art. 1 din lege, ce se adresează instanței de contencios administrativ competente pentru recunoașterea dreptului pretins și a interesului legitim și repararea prejudiciului ce a fost cauzat.
În concret, trebuie reamintit de către tribunal aceea că, chiar dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri în alegerea politicilor economice și sociale, atunci când se află în joc o chestiune de interes general cum este cea a restituirii bunurilor confiscate abuziv de către stat sau, precum în speța de față, a plății despăgubirilor pentru lipsirea de proprietate, chiar în ipoteza aplicării unui tratat internațional bilateral, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență posibilă (cauza „Blucher împotriva Republicii Cehe”).
Este știut că, în repetate rânduri Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat sub aceste aspecte, fără a impune statelor semnatare un anume tip de obligație, că odată ce a fost adoptată o soluție de către stat ea trebuie să fie implementată cu coerență și claritate pentru a evita insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții, aserțiune pe deplin aplicabilă și speței de față, unde reclamanților le-au fost acordate despăgubiri printr-un act emis de o autoritate publică pentru bunurile avute în proprietate de către antecesorii lor, despăgubiri consfințite în temeiul legii, fiind dincolo de orice îndoială că este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal adecvat și suficient, din punct de vedere juridic și de a lua toată măsurile care se impun, inclusiv sub aspect economic și social, pentru a fi în măsură să respecte obligațiile pozitive ce îi revin în contextul deja subliniat mai sus.
Astfel fiind, este evident că nu poate fi acceptată de către instanță atitudinea pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților ce rezidă din neefectuarea plăților scadente devenită și notorie cum că în absența disponibilităților bănești ale statului raportat la dificultățile prin care trece economia țării s-ar stabili în momentul de față în sarcina sa o obligație imposibil de realizat câtă vreme hotărârea în discuție care stă la baza acțiunii în contencios administrativ este în ființă și în prezent și nu a fost revocată de către emitentul acesteia ori în contextul derulării controlului administrativ ierarhic, dimpotrivă validată în sensul deja arătat mai sus, și în orice caz însușirea unei atare obiecții ar fi de natură să înfrângă dreptul reclamanților la un proces echitabil în fața instanței de judecată, drept garantat prin art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și care trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției care enunță preeminența a dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității și certitudinii raporturilor juridice.
Prin urmare, în condițiile în care prin hotărârea validată la care s-a făcut referire deja în considerentele sentinței de față, s-a aprobat acordarea de compensații bănești reclamanților, stabilindu-se și valoarea totală a acestora, neplata lor către beneficiar până în prezent este de natură să înfrângă art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție ce obligă statele semnatare să respecte proprietatea privată, ceea ce evident că nu poate fi primit de către instanță, în condițiile în care dispozițiile constituționale ale art. 20 alin. 2 din legea fundamentală a României stabilesc fără nici un echivoc prioritatea reglementărilor internaționale în raport cu dreptul intern.
Nu în ultimul rând, apare ca fiind întemeiată și solicitarea reclamantelor referitoare la actualizarea valorii acestor despăgubiri începând cu data scadenței lor și până la data plății efective, întemeiat pe principiul reparării integrale a prejudiciului, mai fiind de precizat și aceea că dreptul la reactualizarea sumelor datorate rezidă inclusiv din dispozițiile art. 18 alin. 6 din HG nr. 1120/2006, pentru aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora.
Pe cale de consecință, pentru toate considerentele de mai sus, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța a admis acțiunea formulată și precizată de către reclamante împotriva pârâtei A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și a obligat pârâta să plătească reclamantelor despăgubiri în cuantum de 63.859,143 lei, defalcate astfel: pentru reclamanta G. E. A. 42.572,762 lei, iar pentru reclamanta T. T. 21.286,381 lei, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație de la scadență și până la data plății efective.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, ca parte căzută în pretenții, pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost obligată la plata sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Cât privește acțiunea reclamantelor față de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A., considerând că cele dintâi nu au reușit să justifice cu succes calitatea procesuală pasivă a acesteia din urmă, cu atât mai mult cu cât apărările au fost făcute în cauză doar în calitate de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice față de dispozițiile art. 3 alin. 1 pct. 81 din HG nr. 34/2009, referitoare la organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, unde se stabilește cu titlu de principiu că această instituție reprezintă statul în fața instanțelor de judecată ca și în alte situații numai atunci când legea nu stabilește în acest scop un alt organ precum în speța de față, unde se stabilește fără niciun dubiu la art. 11 din Legea nr. 290/2003, actualizată, că plată despăgubirilor se dispune în toate situațiile de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților prin Serviciul specializat pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, text legal care se raportează și trebuie coroborat și cu prevederile art. 17 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, actualizată, în conformitate cu care Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților este reprezentat în litigiile în care este parte prin Direcția pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 393/2006 din cadrul instituției publice autoritate națională menționată, pentru motivele arătate a fost respinsă acțiunea reclamantelor față de această pârâtă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, care a solicitat modificarea sentinței și respingerea acțiunii, subliniind că plata despăgubirilor stabilite în aplicarea dispozițiilor Legii nr.9/1998 este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, dispozițiile din art. 18 alin.5 din HG nr.1120/2006 fiind aplicabile doar în măsura în care aceasta are alocate suficiente fonduri pentru plata compensațiilor.
În speță însă pârâta nu dispune de fonduri suficiente alocate pentru plata compensațiilor stabilite în aplicarea Legii nr.9/1998, astfel încât prin hotărârea atacată se stabilește în sarcina sa o obligație imposibil de realizat, de natură să afecteze principiul egalității de tratament recunoscut în plan european. Pârâta face trimite la jurisprudența CEDO, susținând că și creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată, neputând fi plătite decât în condiții de solvabilitate.
La termenul din 20.06.2013, Curtea a invocat din oficiu excepția de prematuritate a acțiunii, excepție ce va fi analizată cu prioritate în temeiul art.137 alin.1 C. proc. civ, reținându-se că este întemeiată pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. I alin.1 și 2 din OUG nr.10/2013, „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor … Legii nr.9/1998…se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o ,perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată….Prevederile alineatului 1 se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 01.01.2014”.
Instanța constată că prin dispozițiile citate legiuitorul a recunoscut dreptul persoanelor care au obținut titluri de plată a unor despăgubiri în aplicarea prevederilor Legii nr.9/1998 la încasarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri, însă din rațiunile menționate în preambulul actului normativ, de menținere a echilibrului bugetar și de respectare a angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvern, a înțeles să instituie un moratoriu legal, prevăzând că plata despăgubirilor stabilite deja prin titlurile de plată emise se face doar începând cu 01.01.2014, în tranșe anuale egale, eșalonate pe o perioadă de 10 ani.
Instanța observă că dispozițiile astfel adoptate nu disting după cum plata despăgubirilor se face benevol, în executarea titlurilor de plată, respectiv, prin executarea silită a unor hotărâri judecătorești emise de instanțele de contencios administrativ (cum este cea supusă recursului în prezenta cauză), rezultând astfel că plata despăgubirilor este supusă eșalonării și moratoriului legal, indiferent de modalitatea în care se execută obligația de plată.
Se reține de asemenea că normele mai sus citate sunt incidente speței de față, contrar susținerilor reclamanților intimați. Aceasta deoarece, potrivit art.38 din HG nr.753/1998, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârea emisă de Comisia Județeană de aplicare a Legii menționate se face în două tranșe anuale, fiind astfel stabilită în sarcina statului o obligație pecuniară, de plată, a cărei executare se prelungește în timp. În alți termeni, situația de fapt creată prin emiterea titlului de plată se prelungește în timp, titlul producând efecte juridice într-un interval de timp ce încă nu a expirat, de vreme ce reclamanții au înțeles să promoveze acțiunea de față pentru obligarea ANRP la plată.
Or, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, efectele produse de aceasta vizează și situațiile de fapt care se prelungesc în timp, fiind în derulare la data intrării în vigoare a noului act normativ. Astfel de situații de fapt se analizează ca facta pendentia, intrând în sfera de aplicare a legii noi.
În aceste condiții, este corect a se concluziona că dispozițiile din OUG nr.10/2013 se aplică litigiului de față, astfel cum se aplică oricărui titular al unei hotărâri emise în aplicarea Legii nr.9/1998, care nu a fost integral executată la data intrării în vigoare a ordonanței.
În ceea ce privește situațiile de retroactivitate a legii noi, acestea implică doar ipoteza aplicării acesteia unor situații de fapt deja consumate, finalizate, la data intrării sale în vigoare, ceea ce nu este cazul în speță. S-ar putea vorbi de o astfel de aplicare retroactivă a ordonanței, doar în măsura în care aceasta ar viza titluri de plată achitate deja integral la data intrării sale în vigoare, ceea ce nu este cazul.
Instanța conchide că dispozițiile ordonanței în discuție se aplică în speță, precum și că moratoriul legal instituit prin aceasta conferă caracter prematur acțiunii de față, prin care se pretinde plata despăgubirilor stabilite în beneficiul reclamantului anterior expirării termenului suspensiv de plată instituit prin art.I alin.2 din ordonanță.
Astfel fiind, se va admite excepția de prematuritate a acțiunii de față, iar în temeiul art.137 alin.1 Cod proc.civilă, acțiunea va fi respinsă ca prematură, fără a fi analizată în fond.
Pe cale de consecință, se va face aplicarea în speță a dispozițiilor art. 312 alin.1 și 3 Cod proc.civilă și se va admite recursul declarat, se va modifica sentința atacată și se va respinge acțiunea, iar conform art.274 C. proc. civ., se va lua act de faptul că reclamanții intimați se află în culpă procesuală, astfel încât va fi respinsă cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanță și recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta recurentă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 3857/02.10.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați Ț. T. și G. E. A. și cu pârâta Intimată Direcția Generală a Finanțelor Publice A..
Modifică sentința recurată, în sensul că:
Respinge cererea promovată de reclamanții Ț. T. și G. E. A. împotriva pârâtelor A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și Direcția Generală a Finanțelor Publice A..
Fără cheltuieli de judecată în primă instanță și recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
M. I. Ș. E. P. R. C.
GREFIER,
G. K.
Red.:RC./23.09.2013
Tehnored./GK/ 2 ex./23.09.2013
Inst.fond:Tribunalul A. :jud.C. Șianțiu
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8277/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7125/2013.... → |
|---|
