Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 414/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 414/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-10-2013 în dosarul nr. 916/59/2013
ROMÂNIAOPERATOR 2928
C. DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ – 06.09.2013
SENTINȚA CIVILĂ NR.414
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 14.10.2013
PREȘEDINTE:D. D.
GREFIER:M. T.
S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâta C. de C. a României, prin Camera de C. a Județului T., având ca obiect suspendare executare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă în reprezentarea reclamantei avocat H. M. A., lipsă fiind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, din oficiu, pune în discuția părților excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Timișoara în soluționarea cauzei.
Reprezentantul reclamantei pune concluzii de admitere a excepție, arătând că Tribunalul T. este competent în soluționarea cauzei.
CURTEA
Asupra acțiunii de contencios administrativ de față constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 06.09.2013, sub nr._, reclamanta . a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. de C. a României – Camera de C. a Județului T., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării procesului verbal FN/31 mai 2013, emis de către pârâta C. de C. a României, prin Camera de C. a Județului T.; a deciziei nr. 67/25.06.2013, emisă de către aceeași pârâtă, în cea ce privește măsurile de la pct. 1.7-1.12;1.16; 1.22-1.23 din cuprinsul secțiunii I, precum și a măsurilor dispuse de la pct. 2 la pct. 2.1-2.5 din cuprinsul secțiunii a ll –a și a încheierii nr.18/26.07.2013, emisă de pârâtă, până la soluționarea irevocabilă a contestației formulate împotriva actelor administrative unilaterale enumerate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii se arată că, solicită suspendarea executării celor trei acte administrative demers judiciar datorat faptului că, în urma acțiunii de audit financiar asupra contului de execuție pe anii 2008-2012 al Comunei G. (U.A.T.C. G.), a fost emis de către pârâta C. de C., prin Camera de C. T., procesul verbal din 31 mai 2013, act de control prin care au fost stabilite anumite obligații de plată și în baza căruia a fost emisă ulterior Decizia nr.67/25.06.2013 prin care s-au dispus obligarea reclamantei să ia măsurile menționate în cuprinsul Deciziei în vederea stabiliri întinderii prejudiciului, cât și măsuri în vederea recuperării integrale a acestuia.
Obiectul suspendării îl reprezintă actul administrativ, definit de art.2 lit."c" din Legea nr.554/2004 ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării, executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".
Pentru a fi suspendată executarea actului, este necesar ca acesta să fie susceptibil de executare, cu alte cuvinte să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a se realiza prin cerere.
Prin urmare, nu poate fi suspendat un act administrativ care și-a epuizat efectele înainte de pronunțarea instanței, fie chiar și după sesizarea acesteia, deoarece ordinul emis de instanță se raportează la momentul pronunțării.
De asemenea, se impune a se reține că, nu poate fi suspendat un act administrativ a căror efecte se produc „eo ipso", fără un impact palpabil, material, în mediul înconjurător și fără o activitate ulterioară emiterii prin care să fie adus la îndeplinire, fiind de netăgăduit că, Procesului verbal FN/31 mai 2013 este cel ce stabilește impactul palpabil material, și care urma a fi dus la îndeplinire prin emiterea Deciziei nr.67/25.06.2013.
În concluzie, actele administrative ale căror efecte se impune a fi suspendate sunt Procesul verbal FN/31 mai 2013, Decizia nr. 67/25.06.2013, cât și încheierea nr.18/26.07.2013, toate emise de către pârâtă.
Potrivit art.14 al. 1 din lege „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art.7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunțarea instanței de fond".
Formularea textului de lege sus-citat sugerează a fi necesare de îndeplinit condițiile: - caz bine justificat; - prevenirea unei pagube iminente, ținând cont de toate interesele confruntate în proces.
Atunci când legiuitorul a avut în vedere cazul bine justificat, a urmărit ca instanța să analizeze dacă dosarul care i se prezintă spre soluționare este justificat, în măsura necesară pronunțării unei măsuri, ordin, dispoziție, pentru aplicarea imperium-ului care-i este conferit.
Reclamanta arată că este în prezența unui caz bine justificat în accepțiunea art.2 lit. t) coroborat cu art.14 din Legea nr.554/2004, deoarece, prezumția de legalitate a actului administrativ este o prezumție relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrarie.
Astfel, instanța de judecată învestită cu cererea de suspendare, se află în situația de a „pipăi fondul cauzei", nu să-l soluționeze în întregime, în acest sens, statuându-se în doctrină și jurisprudență că nu vor fi admise probe care presupun o tergiversare a procesului, însă singurele apărări permise pentru ca instanța să poată verifica „aparente în drept" sunt argumentele legale, apărări pe care instanța trebuie să le ia în considerare.
Așa fiind, luând în considerare aparența dreptului în speță, se impune a se aprecia în sensul îndeplinirii sus - menționatei condiții privind cazul bine justificat.
În ceea ce privește condiția privind paguba iminentă, se impune ca instanța să rețină că, instituția suspendării actului administrativ este singura care folosește această noțiune pe care o definește în art.2 lit."s" din Legea nr.554/2004, definiția fiind elaborată special pentru această procedură, toate caracteristicile surprinse în ea referindu-se la ipoteze care pot fi întâlnite în practică si care impun constatarea pagubei iminente.
Astfel, paguba iminentă este prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidentă sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice ori a unu serviciu public.
În speță, C. de C., prin Camera de C. T., stabilește în cuprinsul pct.2 din decizie, în mod expres identificarea și recuperarea prejudiciului, iar punerea în practică a acestei decizii presupune emiterea unor dispoziții de impunere sau, după caz, inițierea unei acțiuni în justiție fundamentate pe răspundere patrimonială împotriva angajaților contractuali din cadrul entității U.A.T.C. G. (. cuvinte, având în vedere definiția pagubei iminente, este de necontestat că, suntem în fața unui prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidentă, deoarece măsura dispusă este de natură a conduce la prejudicierea iminentă și gravă a angajaților, care determină și costuri suplimentare pentru recurente, pentru susținerea unor demersuri de natură a stopa măsura Curții de C..
Prin întâmpinare, pârâta C. de C. a României a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării măsurilor dispuse prin Decizia nr._.06.2013, menținute prin încheierea nr. 18/26.07.2013, acte administrative emise de C. de C. a României, formulată în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr.554/2004, ca neîntemeiată.
Cu privire la capătul de cerere, prin care reclamanta a solicitat suspendarea Procesului verbal nr. FN/31 mai 2013, solicită respingerea acestuia, ca fiind inadmisibil.
Pârâta precizează că, acest înscris nu constituie, în sensul prevederilor art.2 alin.1) lit. c) din Legea nr.554.2004, actualizată, un act administrativ supus controlului judiciar, ci este un act premergătore emiterii actului administrativ, respectiva Deciziei nr.67/2013.
În drept, își întemeiază cererea de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind anularea Procesului verbal nr. FN/31 mai 2013, pe dispozițiile pct. 174-229 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C. precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea plenului Curții de C. nr. 130/2010.227.
Astfel, "împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor prevăzută la pct. 213 conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data confirmării de primire".
Prin urmare, apreciază că acțiunea în contencios administrativ, prin care se contestă actele premergătoare emiterii Deciziei nr. 67/25.06.2013, este inadmisibilă.
În concluzie, cu privire la capătul de cerere, prin care reclamanta solicită suspendarea Procesului verbal nr. FN/31 mai 2013, solicită a se dispune respingerea acestuia, ca fiind inadmisibil.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse la pct.1.7-1.12, 1.16, 1.22-1.23 din cuprinsul secțiunii I și de la pct.2 la pct.2.1-2.5 din cuprinsul secțiunii a Il-a din Decizia nr.67/25.06.2013 și a încheierii nr. 18/26.07.2013, poziția pârâtei este de respingere ca neîntemeiate a acestora.
În primul rând, se învederează că reclamanta nu își motivează cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse prin Decizia nr.67/25.06.203, din perspectiva prevederilor art. 14 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, nedemonstrând în niciun fel întrunirea, cumulativ, a celor două condiții, prevăzute în mod expres de prevederile legale menționate, astfel cum vom demonstra în continuare.
Se mai învederează faptul că, întreaga motivare a acțiunii reclamantei cuprinde aspecte ce țin de fondul cauzei, neaducând dovezi care să demonstreze nelegalitatea evidentă a actului administrativ a cărui suspendare se cere, nelegalitate ce se poate constata fără ca instanța de judecată să intre în judecarea pe fond a cauzei și întrunirea condițiilor privind paguba iminentă.
Se mai arată că, este cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, neexecutarea lui fiind contrară unei buni ordini juridice într-un stat de drept și o democrație constituțională.
A nu executa actele administrative care sunt emise în baza legii echivalează cu a nu executa legea - ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.
Reclamanta nu justifică în nici un fel îndeplinirea acestei condiții, neaducând nici un argument care să demonstreze că în cauză sunt împrejurări de natură să argumenteze că este vorba despre un "caz bine justificat."
Reclamanta ar fi trebuit să demonstreze instanței de judecată că există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ, ceea ce nu s-a întâmplat în speța de față.
Mai mult chiar, nelegalitatea actului administrativ trebuie să fie atât de evidentă încât instanța de judecată să o poată constata fără a intra pe fondul cauzei. Motivele de nelegalitate trebuie să apară de la prima vedere ca fiind temeinice, să creeze de la început o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ contestat.
„Existența unui caz bine justificat poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra legalității actelor administrative." (Decizia nr. 768/2011, pronunțată în Dosarul nr._ de către C. de Apel Timișoara).
Față de aceste aspecte, se solicită a se observa faptul că, argumentele pe care se bazează reclamanta în ceea ce privește existența cazului bine justificat nu sunt întemeiate.
Cât privește noțiunea de "pagubă iminentă", se învederează faptul că reclamanta nu demonstrează iminența producerii unei pagube importante, în sensul art.2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, reclamanta susține faptul că, dacă s-ar pune în executare actele administrative emise de C. de C. „ar prejudicia iminent angajații".
Dincolo de faptul că, susținerea reclamantei este doar o situație ipotetică, nedovedită, se face precizarea esențială că, promovarea unor acțiuni de stabilire și recuperarea a prejudiciilor, ca urmare a măsurilor dispuse de C. de C. ar fi tocmai de natură să recupereze prejudiciul provocat prin încălcarea prevederilor legale de către Unitatea Administrativ Teritorială .> Analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art.248 alin.1 Noul Cod de procedură civilă, care prevăd că instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, C. apreciază că aceasta este întemeiată, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
În cauză se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună suspendarea procesului verbal FN/31.05.2013, a deciziei nr.67/25.06.2013, acte emise de C. de C. a României – Camera de C. a Județului T., precum și a încheierii nr.18/26.07.2013.
Prin urmare, actele vătămătoare a căror suspendare a executării se solicită sunt reprezentate de decizia nr.67/25.06.2013 și procesul verbal FN/31.05.2013.
Ori, potrivit art.10 din Legea nr.554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Faptul că în împotriva Deciziei nr. 67/25.06.2013 emisă de Camera de C. a Județului T. s-a formulat contestație în procedura administrativă, fiind emisă Încheierea nr. 18/26.07.2013. a Curții de C., nu are ca efect schimbarea competenței materiale prevăzute de dispozițiile art. 10 alin.1 din Legea nr.554/2004, Concluzia se impune întrucât măsurile contestate în prezenta cauză sunt dispuse de o autoritate de nivel județean. Cu alte cuvinte, actele administrative care produc efecte juridice sunt procesul verbal FN/31.05.2013 și Decizia nr. 67/25.06.2013, emise de Camera de C. T., iar nu Încheierea prin care s-a soluționat contestația în procedura administrativă.
De asemenea, C. nu reține în cauză incidența punctului 228 din Regulamentul Curții de C., care ar stipula competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate. Și aceasta întrucât acest regulament intră în conflict cu norma imperativă a art. 10 alin.1 din Legea nr.554/2004.
Altfel spus, C., verificându-și propria competență observă că pe de o parte dispozițiile art. 10 alin.1 din Legea nr.554/2004 prevăd competența tribunalelor în primă instanță, iar pe de altă parte dispozițiile Regulamentului Curții de C. prevăd competența Curților de apel. Existând două norme contradictorii, C. urmează a o aplica pe cea cu forță juridică superioară, respectiv norma înscrisă în lege, în defavoarea normei înscrise în Regulamentul Curții de C., regulament care este doar un act administrativ. Este adevărat că actul administrativ menționat are și caracter normativ, fiind un regulament care privește organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C. precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, însă un act administrativ, fie el și cu caracter normativ, nu poate modifica o lege.
C. reține astfel că, dacă legiuitorul (iar nu Plenul Curții de C. care a aprobat regulamentul) ar fi intenționat să schimbe competența de soluționare a litigiilor izvorâte din activitatea Curții de C., care până la modificarea regulamentului reveneau tribunalului, ar fi făcut-o printr-o dispoziție legală având aceeași forța juridică precum cea a legii care instituie competența. Această concluzie rezultă și din sintagma „dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”, folosită în partea finală a alin.1 art.10 din Legea nr.554/2004, textul arătând în mod expres că de la dispozițiile art.10 se poate deroga doar prin lege organică specială.
Pe cale de consecință, excepția urmează a fi admisă și, constatând că aceasta este de ordine publică, potrivit art.129 alin.2 pct. 2 Noul Cod de procedură civilă, C. urmează a declina competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului T., potrivit art.132 alin. 3 Noul Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția de necompetență materială a Curții de Apel Timișoara.
Declină competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta . cu pârâta C. de C. a României, prin Camera de C. a Județului T., în favoarea Tribunalului T. – Secția C. administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 14.10.2013.
PREȘEDINTE,GREFIER,
D. DUMAMARINELA T.
RED:D.D./29.10.13
TEHNORED:M.T./29.10.13
4.ex./SM/emis 2 .>
Se comunică:
- reclamanta - C. G., - G., ., jud. T.
- pârâta - C. de C. a României, prin Camera de C. a Județului T., - Timișoara, ., jud. T.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 775/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4930/2013.... → |
|---|
