CSJ. Decizia nr. 3373/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3373/2003
Dosar nr. 1958/2003
Şedinţa publică din 21 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul S.Ş. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Bihor, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu pârâta şi pe calea contenciosului administrativ, să dispună anularea hotărârii nr. 4654 din 21 martie 2003, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că s-a născut în perioada în care părinţii săi erau strămutaţi şi beneficiază de prevederile acestui act normativ.
Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa civilă nr. 171/CA/2003 - P din 21 aprilie 2003, a admis acţiunea formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 4654 din 21 martie 2003 şi obligarea pârâtei să-i recunoască acestuia calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999.
Pentru a pronunţa această, soluţie instanţa a reţinut că „calitatea de refugiat este un statut al persoanei, iar copii născuţi în refugiu, dobândesc statutul juridic al părinţilor, ei fiind din momentul naşterii, refugiaţi.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor.
Recurenta a susţinut în esenţă că „reclamantul nu era născut la data strămutării părinţilor săi şi ca urmare, nu avea domiciliul de unde să fi fost strămutat în altă localitate, decât cea de domiciliu, din motive etnice", aşa cum expres şi limitativ prevede art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/200.
A mai susţinut că legislaţia română nu recunoaşte capacitatea de folosinţă şi nici de domiciliu în favoarea fătului conceput, singura excepţie fiind cea în care fătul conceput să se fi născut viu, pentru a i se deschide dreptul la moştenire.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe, cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 ş.a. C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" din acelaşi cod.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care îl au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurentă că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri - art. 5 C. civ.
Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate, sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor împotriva sentinţei civile nr. 171/CA/2003 - P din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Oradea , ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3370/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 3374/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
