ICCJ. Decizia nr. 265/2006. Contencios. Regim tolerare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 265/2006
Dosar nr. 30454/2/2005
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată că:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 5 septembrie 2005, reclamantul K.A. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini, anularea adresei nr. 176004 din 25 mai 2006, prin care pârâta i-a respins cererea de acordare a tolerării pe teritoriul României şi obligarea acesteia la acordarea regimului de tolerare, potrivit OUG nr. 194/2002.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 81 din 17 ianuarie 2006, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 98 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, tolerarea reprezintă permisiunea acordată de către Autoritatea pentru Străini, străinilor care nu au drept de şedere în România, dar, din motive obiective, nu pot părăsi teritoriul ţării noastre.
Instanţa de fond a apreciat că reclamantul nu face parte din categoriile de străini care pot beneficia de regimul tolerării, astfel cum sunt ele enumerate în art. 99 din actul normativ sus menţionat.
În acest sens s-a reţinut că, după ce a părăsit România la 3 august 2003, nemaiavând drept de şedere din data de 9 octombrie 2002, motiv pentru care i se şi pusese în vedere să părăsească ţara, reclamantul a revenit în România, la 26 decembrie 2003, în baza unei vize de scurtă şedere, iar la expirarea acesteia a solicitat statut de refugiat, cerere respinsă de instanţele judecătoreşti, soluţia rămânând irevocabilă la 24 martie 2005, prin Decizia nr. 799 a Tribunalului Bucureşti. Drept consecinţă, pârâta, prin adresa atacată, a respins cererea de acordarea a tolerării pe teritoriul României, comunicând reclamantului că nu îndeplineşte cerinţele legale menţionate mai sus.
În sfârşit, instanţa a apreciat că în speţă nu poate fi reţinută vreo încălcare a dispoziţiilor art. 3, 6 sau 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, deoarece nu s-a făcut dovada de către reclamant că în ţara de origine a fost supus unor tratamente inumane ori degradante care i-au pus viaţa în pericol, mai ales că acesta s-a întors, în anul 2003, în ţara lui.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs, reclamantul, reiterând susţinerea că întoarcerea în ţara de origine, Pakistan, îi poate pune viaţa în pericol, date fiind conflictele dintre comunitatea shiită şi cea sunită din care face parte, cu menţiunea că în anul 2003, când a călătorit în Pakistan, a constatat că aceste conflicte s-au agravat.
A mai menţionat că problemele firmei sale sunt ulterioare anului 2003, astfel că nu le-a putut rezolva din cauza plecării din România în anul respectiv, motiv pentru care s-a întors şi a rămas în continuare aici.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
Aşa cum corect a stabilit instanţa de fond, categoriile de străini care pot beneficia de regimul tolerării în România, sunt expres prevăzute de dispoziţiile art. 99 din OUG nr. 194/2002, după cum urmează: străinii împotriva cărora s-a dispus măsura luării în custodie publică şi nu au putut fi returnaţi în termen de 6 luni, străinii cărora li s-a respins, prin hotărâre irevocabilă cererea de acordare a unei forme de protecţie în conformitate cu legislaţia privind regimul refugiaţilor, străinii a căror prezenţă este impusă de interese publice şi cei cu privire la care există „motive serioase" că sunt victime ale traficului de fiinţe umane.
Aşa cum lesne se poate vedea, recurentul-reclamant nu se află în niciuna dintre aceste situaţii şi nici nu a făcut dovada că rămânerea pe teritoriul României, după expirarea vizei de şedere, a fost consecinţa unor motive obiective, astfel cum sunt ele reglementate în art. 98 alin. (2) din OUG nr. 194/2002, în sensul unor împrejurări independente de voinţa sa, imprevizibile şi care nu pot fi înlăturate, ce l-au împiedicat să părăsească teritoriul României, simpla afirmaţie a reclamantului cu privire la situaţia afacerilor sale neputând constitui o asemenea împrejurare.
Pe cale de consecinţă, constatând că nu există, potrivit art. 304 şi 3041 C. proc. civ., motive de casare sau modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de K.A. împotriva sentinţei civile nr. 81 din 17 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3213/2006. Contencios | CSJ. Decizia nr. 2894/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
