ICCJ. Decizia nr. 235/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 235/2007
Dosar nr. 13024/1/2006
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 august 2006, la Curtea de Apel Ploieşti, P.C. a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 148 din 19 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, solicitând casarea hotărârii atacate, pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea recursului, petentul a susţinut că în ziua de 19 iunie 2006, în completul de judecată, a rămas la dosarul său un singur magistrat, ceea ce îl determină să fie suspicios faţă de soluţia pronunţată. A mai menţionat recurentul că nu s-a analizat raportul procurorului, afirmaţia sa că a fost deposedat de 7,00 ha teren şi că în mod greşit cauza nu s-a tratat ca o cauză penală, precizând, totodată, că pretenţiile sale materiale sunt de 47,5 milioane, iar nu 4,75 milioane.
Din actele cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin sentinţa nr. 148 din 19 iunie 2006, Curtea de Apel Ploieşti, în compunerea legală, a hotărât respingerea, ca nefondată, a acţiunii formulată de reclamantul P.C., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
S-a reţinut că prin acţiune, înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti, sub nr. 3838/2006, P.C. a chemat în judecată Parchetul de pe lângă Judecătoria Pogoanele, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la rezolvarea sesizărilor adresate acestor instituţii, precum şi obligarea lor la plata sumei de 4.750.000 lei vechi.
Recurentul-reclamant şi-a motivat acţiunea, în sensul că, începând cu 1993, a făcut mai multe sesizări la parchet, în sensul că s-ar fi produs un furt din cadrul gospodăriei sale, precum şi faptul că la I.A.S. Cilibia, în cadrul căruia era acţionar, s-ar fi lăsat o suprafaţă de teren nelucrată şi ar fi fost dată altor persoane fără nici un drept. A mai precizat petentul, că ar fi primit răspunsuri nesatisfăcătoare. Petentul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 322/2002, prin care s-a aprobat OG nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
Instanţa de fond a constatat că reclamantul a primit răspuns la petiţiile sale conform art. 1 din OG nr. 27/2002, iar petiţiile greşit interpretate au fost trimise conform art. 6 din acelaşi act normativ, autorităţilor şi instituţiilor publice cu competenţă în soluţionarea problemelor sesizate. S-a constatat că nu au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 233/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
În raport cu motivele de recurs formulate de petent şi cu hotărârea atacată se constată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că recursul este neîntemeiat şi va fi respins conform art.312 C. proc. civ.
În cauză motivele invocate de petent nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., privind motivele de nelegalitate pentru care se poate recura o sentinţă.
Dar avându-se în vedere dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., procedându-se la examinarea cauzei sub aceste aspecte, se constată următoarele.
Petentul s-a adresat instanţei de judecată, întemeindu-se pe dispoziţiile Legii nr. 233/2002, astfel încât susţinerea sa că prezenta cauză ar trebui încadrată ca o cauză penală, este neîntemeiată, cauza fiind civilă de contencios administrativ.
La sesizările făcute de petent, acesta a primit răspuns, aşa cum rezultă din copiile adreselor din 12 august 1998, 24 octombrie 2000, 5 septembrie 2000, 4 august 2004, 27 octombrie 2004, 14 aprilie 2003, 28 noiembrie 2003, 20 mai 2005, 11 octombrie 2005, 8 februarie 2006.
Împrejurarea că petentul nu este satisfăcut de răspunsurile primite, nu echivalează cu neexecutarea obligaţiei de a şi răspunde la petiţii de autorităţile administrative, ceea ce ar fi reprezentat eventual un abuz administrativ.
Prin cererea de chemare în judecată, petentul a solicitat 4.750.000 lei vechi, fără a preciza ce reprezintă această sumă. Împrejurarea că prin cererea de recurs, îşi modifică cuantumul sumei, este nerelevant, cât timp acţiunea sa a fost respinsă, deci nu poate pretinde nici o cheltuială de judecată sau despăgubiri, întrucât nu a dovedit că ar exista un abuz administrativ prin nerăspunderea la petiţiile sale, potrivit Legii nr. 233/2002.
Cât priveşte formularea plângerilor penale, petentul a primit, de asemenea, răspuns, din partea autorităţilor sesizate, natura juridică a raporturilor cu aceste autorităţi nefiind susceptibilă controlului pe calea contenciosului administrativ, nemulţumirea petentului putându-se concretiza în acte procesuale potrivit Codului de procedură penală.
Constatându-se, deci, că recursul este neîntemeiat, întrucât hotărârea atacată este legală, se va face aplicarea art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva sentinţei nr. 148 din 9 iunie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 229/2007. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 240/2007. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
