ICCJ. Decizia nr. 4898/2007. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4898/2007
Dosar nr. 1833/2/2007
Şedinţa publică din 20 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul N.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H., Rectorul Universităţii S.H. - Profesor Universitar Dr. B.A., Preşedintele Fundaţiei România de Mâine - Profesor Universitar Dr. B.A. şi - Facultatea de Drept din cadrul Universităţii S.H., suspendarea Raportului nr. 436 din 23 februarie 2006, aprobat de Senatul Universităţii S.H. Bucureşti, prin care s-a restructurat activitatea sa, precum şi a deciziei scoaterii la concurs a postului de conferenţiar la disciplina „ Introducere în Istoria Dreptului" de la Facultatea de Drept a Universităţii S.H.. Prin aceeaşi cerere s-a mai cerut şi să se constate „autenticitatea, valabilitatea şi legalitatea" contractului de muncă pe durată nedeterminată nr. 1695 din 7 martie 2005, precum şi refuzul nejustificat de soluţionare a contestaţiilor din 20, 22 şi 27 februarie 2006.
Au fost invocate dispoziţiile art. 8 alin. (3), art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Prin declinări reciproce de competenţă, atât Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, cât şi ulterior Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-au dezînvestit, această din urmă instanţă trimiţând cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru regulator de competenţă. Prin Decizia nr. 604 din 31 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, stabilindu-se competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut aplicabilitatea în speţă a art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege şi la prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că obiectul cauzei vizează contestarea unor acte emise de către o instituţie de învăţământ superior, căreia, prin lege, i-a fost acordată personalitate juridică de drept privat şi i-a fost recunoscută utilitatea publică la nivel naţional, fiind asimilată unei autorităţi publice centrale.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, iar, în această fază procesuală, reclamantul a depus la dosarul cauzei precizări la acţiune privind temeiurile de drept şi de fapt invocate.
Prin Sentinţa Civilă nr. 1494 din 31 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea reclamantului N.F., astfel cum aceasta a fost precizată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 şi art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul că reclamantul nu a fost vătămat într-un drept al său recunoscut de lege şi că în speţă nu s-a făcut dovada existenţei unor cauze bine justificate şi a unei pagube iminente.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Într-un amplu memoriu de recurs (20 de pagini), recurentul formulează, în esenţă, următoarele critici:
1. Prin declinări reciproce de competenţă dar şi din motive organizatorice s-a tergiversat nejustificat soluţionarea pricinii, încălcându-se art. 6 din CEDO.
2. Nu s-a respectat principiul continuităţii completului de judecată.
3. I s-a încălcat dreptul la apărare atât de către instanţa de judecată cât şi de Senatul Universităţii.
4. Probele au fost încuviinţate şi administrate neprocedural. S-a respins în mod nelegal, la termenul din 17 mai 2007 cererea recurentului de a depune la dosar „Programa" şi „Sintezele" care ar fi probat justeţea acţiunii sale. La fel, deşi iniţial i s-a încuviinţat interogatorul preşedintelui fundaţiei „România de Mâine" ulterior, fără nici o justificare, s-a revenit.
5. Curtea de apel a interpretat greşit actele depuse. Comisia a fost nelegal numită de rector şi niciunul dintre membri nu era de la Facultatea de drept.
Decizia de restructurare a postului a fost emisă abia după 7 luni de la propunerea comisiei, cu încălcarea art. 122 din Legea nr. 128/1997 după ce apărătorul pârâţilor a depus la dosar o întâmpinare prin care a susţinut că actul atacat nu cuprinde o sancţiune disciplinară, ci vizează doar constatarea unei situaţii de fapt.
6. În mod greşit nu s-a dispus suspendarea Raportului nr. 436 din 23 februarie 2006 şi a Deciziei nr. 876 din 20 octombrie 2006, deşi erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 din Legea nr. 54/2004 şi principiul priorităţii interesului public o impunea.
7. S-a ignorat faptul că rectorul Universităţii S.H. are calitate procesuală pasivă, fiind semnatarul Deciziei nr. 1109 din 6 decembrie 2000 prin care recurentul a fost numit în funcţie al Cartei universitare a Universităţii S.H. şi al contractului individual de muncă. De asemenea, mai arată recurentul, acestui intimat i-au fost adresate contestaţiile formulate.
8. A fost discriminat în raport cu alte cadre didactice de la facultăţile de profil din ţară, deşi programele sunt identice sau aproape identice, împrejurare ce rezultă şi din adresa M.E.C. din 26 octombrie 2006.
9. Nu s-au observat prevederile art. 118–120 din Legea nr. 128/1997, în raport de care sancţionarea sa apare ca nelegală.
10. Instanţa de fond nu a analizat Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 4441/2004 prin care rectorul Universităţii S.H. nu a fost confirmat în funcţie, astfel toate actele emise de acesta, după data ordinului, fiind nule absolut.
Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat casarea sentinţei atacate şi constatarea nulităţii Deciziei nr. 876 din 20 octombrie 2006, reîncadrarea în regim de urgenţă pe post, conform cu dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, soluţionarea „Statutului de funcţiuni, prezenţei şi statului de plată cu fluturaşi în perioada 1 martie – 20 octombrie 2006", obligarea intimaţilor la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 19 septembrie 2007; plata cursurilor vândute prin editura Fundaţia România de Mâine (minim 3.000 exemplare pe 2 ani, 2005 şi 2006 x 8,3 lei exemplarul, în total 50.000 lei); plata salariului pentru perioada 20 octombrie 2006 – data hotărârii judecătoreşti; prezentarea răspunsului la cererile nr. 399, 2218, 456, 1046.
La rândul său, prin întâmpinarea formulată, intimata Universitatea S.H. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A arătat că recurentul a fost cel care a determinat soluţionarea cu întârziere a cererii de chemare în judecată, prin faptul că obiectul cererii de chemare în judecată nu a fost clar indicat, fiind precizat abia la data de 12 aprilie 2007 în faţa curţii de apel.
Intimata a mai susţinut că în cauză există putere de lucru judecat, aceeaşi cerere fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2521 din 22 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
În plus, se mai arată în întâmpinare, raportul atacat cuprinde o serie de constatări fără a produce prin el însuşi consecinţe juridice şi, deci, a avea valoare de act administrativ. Concluziile acestuia au fost însă însuşite de Senatul Universităţii la data de 23 februarie 2006.
Prin aceeaşi întâmpinare intimata critică modul în care a fost motivat recursul, afirmând pe de o parte, că criticile expuse nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi, pe de altă parte, că vizează cereri noi, formulate pentru prima oară în recurs.
Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepţia puterii de lucru judecat reiterată prin întâmpinarea formulată în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va respinge, reţinând că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi la care se referă art. 120 C. civ. Astfel, obiectul pricinii de faţă diferă de cel care a format obiectul Dosarului nr. 14790/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal.
În plus, nu s-a făcut dovada că această sentinţă este irevocabilă.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs expuse, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Cererea de chemare în judecată, formulată la data de 26 aprilie 2006 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, are un obiect confuz redactat, după cum s-a expus în partea introductivă a considerentelor de faţă.
După declinarea competenţei de către instanţa iniţial învestită în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 3 pct. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivată de faptul că pârâta Universitatea S.H. este asimilată unei autorităţi publice centrale, tot reclamantul a fost cel care a generat tergiversarea soluţionării pricinii.
Astfel, la data de 27 iulie 2006, reclamantul N.F. se prezintă la registratura instanţei unde declară că îşi „retrage plângerea, întrucât,… după încheierea pe cale amiabilă a incidentului, orice cauză de judecată nu mai are obiect pentru că lucrurile s-au lămurit şi rezolvat de la sine". Cererea de renunţare la judecată este înregistrată la fila 8, Dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. 14784/3/2006, reclamantul fiind identificat de către judecătorul de serviciu.
În pofida acestui fapt, totuşi, la termenul fixat pentru soluţionarea pricinii, 4 octombrie 2006, în loc să ia act de renunţarea la judecată, în condiţiile art. 246 C. proc. civ., instanţa de fond a primit o nouă solicitare a aceluiaşi reclamant de completare a acţiunii introductive cu o cerere având ca obiect plata drepturilor salariale începând cu data de 1 martie 2006 şi acordarea unor daune morale de 1 miliard lei, acesta susţinând fără dovezi că a fost determinat să renunţe la judecată „prin mijloace dolosive".
Trecând nejustificat peste faptul că renunţarea la judecată este un act unilateral şi, prin aceasta, irevocabil, curtea de apel prin sentinţa civilă nr. 2150 din 4 octombrie 2006 şi a declinat competenţa în favoarea instanţei învestită iniţial, considerând că Universitatea S.H. trebuie asimilată unei autorităţi publice locale, dar în motivarea soluţiei de admitere a excepţiei necompetenţei materiale s-au invocat dispoziţiile art. 2 lit. c) C. proc. civ.
Chiar dacă în recursul de faţă, Înalta Curte nu poate cenzura din perspectiva expusă această sentinţă, totuşi, aspectele învederate prezintă relevanţă în combaterea primului motiv de recurs, referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin aceea că reclamantul, ezitant şi confuz, a generat amânarea soluţionării cauzei.
În fine, deşi prin regulator de competenţă – Decizia nr. 604 din 31 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, alături de indicarea instanţei competente material să soluţioneze pricina, instanţa supremă a stabilit şi care este obiectul cauzei: contestarea legalităţii Raportului nr. 436 din 23 februarie 2006 şi a deciziei de scoatere la concurs a postului de conferenţiar la disciplina „Introducere în Istoria Dreptului" de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii S.H. Bucureşti şi solicitarea de suspendare a acestor acte, totuşi, din nou, reclamantul a formulat „precizări" ce au necesitat comunicare şi formularea unei întâmpinări, amânând momentul soluţionării dosarului.
2. Acest motiv de recurs nu are nici un suport. Dosarul nr. 1833/2/2007 în care s-a pronunţat sentinţa atacată cu prezentul recurs a avut două termen de judecată la acelaşi complet.
3 şi 4. Recurentul – reclamant şi-a formulat apărările singur, neasistat de avocat. Nu a cerut să-i fie acordată asistenţă judiciară potrivit art. 75 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Recurentul susţine că iniţial proba cu interogatoriu i-a fost încuviinţată ori că i s-ar fi respins proba cu înscrisurile „Programa" şi „Sinteze"... În realitate, probele s-au solicitat la termenul de la 12 aprilie 2007 când instanţa a respins proba cu interogatoriu, apreciind că este inutilă.
Deşi instanţa nu s-a pronunţat expres asupra probei cu înscrisuri, reclamantul a depus oricum între termene toate înscrisurile pe care le-a considerat pertinente, chiar de mai multe ori.
Nu rezultă din încheierile instanţei de fond ori din sentinţă că cele două înscrisuri indicate în recurs nu ar fi fost încuviinţate. Mai mult, în practicaua încheierii de la 17 mai 2007 s-a consemnat că „părţile declară că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat".
5, 8 şi 9. Prin Raportul Comisiei constituite la nivelul Universităţii S.H., înregistrat la cabinetul rectorului sub nr. 436 din 23 februarie 2006, s-au constatat o serie de deficienţe la disciplina Introducere în istoria dreptului, titular fiind recurentul – reclamant, iar prin Decizia nr. 876 din 20 octombrie 2006 s-a constatat că a încetat contractul de muncă al reclamantului, ca urmare a desfiinţării postului didactic de conferenţiar universitar, prevăzut la poziţia 7 din Statul de funcţiuni şi personal didactic a Catedrei de Drept privat din cadrul Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică.
Recurentul este în eroare atunci când afirmă că prin Decizia menţionată i s-ar fi restructurat postul. De fapt postul fusese restructurat prin Hotărârea Senatului Universităţii S.H. din data de 22 februarie 2006, indicată în preambulul deciziei.
Examinând legalitatea deciziei atacate, prin prisma actelor care au stat la baza emiterii ei, instanţa de fond, desemnată ca fiind competentă material de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a stabilit corect că nu s-au identificat elemente care să contureze încălcarea Legii nr. 53/2003, în temeiul căreia a fost emisă.
Deşi prin raportul menţionat s-au reţinut o serie de nereguli în activitatea recurentului, Decizia de eliberare din funcţie se întemeiază pe dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. muncii, ceea ce înseamnă că a fost determinată de „motive care nu ţin de persoana salariatului", în concret, desfiinţarea locului de muncă, urmare reorganizării activităţii.
Aşa fiind, toate criticile ce vizează nelegalitatea procedurii de sancţionare urmează a fi înlăturate ca nevând legătură cu cauza,
Nu se poate reţine nici critica referitoare la existenţa unei discriminări în raport cu alte cadre didactice de la facultăţile de profil din ţară întrucât nu s-a demonstrat, potrivit art. 2 din OG nr. 137/2000, că în situaţii analoge s-a aplicat tratament diferenţiat. Reperul indicat de recurent (situaţia cadrelor didactice de la facultăţile de profil din ţară) este prea general şi conţine, în sine, prea multe variabile pentru a servi la identificarea unor situaţii similare.
6. Instanţa de fond a stabilit corect că în cauză nu există temei pentru a se dispune suspendarea, nefiind probat nici „cazul bine justificat", adică aparenţa de nelegalitate a actelor atacate şi nici paguba iminentă, condiţii obligatorii potrivit art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Deşi afirmă principiul priorităţii interesului public, acesta nu este incident în cauză, ceea ce tinde a se valorifica prin cererea de chemare în judecată (cu numeroasele precizări şi completări) vizând un drept şi un interes privat, legate indisolubil de contractul individual de muncă cu universitatea intimată.
7. Instanţa de fond nu a ignorat faptul că rectorul Universităţii S.H. are calitate procesuală pasivă. Acţiunea a fost respinsă în raport cu toţi pârâţii din cererea introductivă, deci în contradictoriu şi cu rectorul universităţii S.H.
10. Împrejurarea că prin Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 441/2004 rectorul Universităţii S.H. nu a fost confirmat în funcţie nu este relevantă întrucât acest act administrativ a fost atacat la instanţa de contencios administrativ, până la data soluţionării cauzei de faţă nefăcîn- du-se dovada că litigiul s-a finalizat. Pe de altă parte, potrivit chiar art. 2 alin. (2) din ordin, mandatul rectorului a fost prelungit până la alegerea unei noi persoane în această funcţie şi la dosar nu există probe în sensul că o altă persoană ar fi ocupat, la data emiterii actelor contestate (februarie – octombrie 2006) funcţia în discuţie. Dimpotrivă, toate cererile adresate conducerii universităţii intimate de către recurent, inclusiv cele din cursul anului 2007 ( de exemplu: cele de la filele 66 şi 68, dosar de recurs) au ca destinatar pe rectorul A.B.
Fără a formula un motiv de recurs distinct şi implicit critici ale sentinţei instanţei de fond, recurentul solicită prin recursul de faţă şi acordarea unor daune, materiale şi morale. Evident că în condiţiile în care curtea de apel a respins acţiunea pretenţiile în discuţie nu au putut fi acordate, ele fiind în raport de dependenţă, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu soluţia pronunţată.
Celelalte pretenţii (de ex. contravaloarea cursurilor vândute prin Fundaţia România de Mâine) reprezintă cereri noi în recurs, fiind inadmisibile potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ., se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.F. împotriva sentinţei civile nr. 1494 din 31 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 2.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata Universitatea S.H.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2007.
| ICCJ. Decizia nr. 1411/2007. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
