ICCJ. Decizia nr. 1753/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1753
Dosar nr. 42935/3/200.
Şedinţa publică din 6 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa nr. 2294 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.G., ş.a., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamanţi a drepturilor băneşti reprezentând prime de concediu, pentru anii 2001-2006, în mod corespunzător perioadei de timp în care fiecare dintre reclamanţi a fost angajat în cadrul instituţiei pârâte, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, respingând acţiunea reclamanţilor faţă de această autoritate, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anii 2001-2002, ridicată de pârâtă, invocând Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, şi dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în soluţiile pronunţate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale, instanţa de fond a reţinut că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu există raport obligaţional între reclamanţi şi această autoritate.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de judecată a reţinut, în esenţă, că suspendarea exerciţiului dreptului la prima de vacanţă a încetat, astfel încât acesta a devenit, în prezent, actual, cuvenindu-se reclamanţilor în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netememică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi, invocând prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi reiterând, în motivarea recursului, apărările formulate în faţa instanţei de fond. În plus, recurenta a criticat soluţia instanţei de judecată, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, se va reţine că în mod corect a fost admisă aceasta de către instanţa de fond. într-adevăr, în cauză, între această autoritate publică (Ministerul Economiei şi Finanţelor) şi reclamanţi nu există un raport juridic obligaţional iar atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor de art. 19, art. 28 şi art. 35 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, invocate de recurentă, nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum este şi recurenta-pârâtă - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei şi Finanţelor propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (l)] iar „Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anii 2001-2002, se constată, de asemenea, că în mod corect aceasta a fost respinsă de instanţa de fond, neputându-se vorbi de o prescriere a dreptului la acţiune pentru prima de vacanţă întrucât, fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, prescripţia îşi reia cursul de 3 ani, potrivit art. 7 alin. (3) din decretul sus menţionat.
Cu privire la fondul cauzei.
Prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este adevărat că acordarea primei de vacanţă, instituită prin prevederile legale susmenţionate, a fost suspendată în anii 2001-2006, prin dispoziţii normative succesive, însă suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit iniţial prin art.33 alin.2 din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), a fost menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004), precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistenţa sa în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept, recunoscut şi garantat, nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Aceste principii şi-au găsit, de altfel, aplicarea şi la nivel de act normativ, drepturile solicitate de reclamanţi formând obiectul de reglementare al OUG nr. 146/2007 pentru aprobarea plăţii primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, publicată în M. Of., Partea I nr. 877 din 20 decembrie 2007.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi împotriva sentinţei nr. 2294 din 26 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1752/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1754/2008. Contencios → |
|---|
