ICCJ. Decizia nr. 1778/2008. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1778/2008
Dosar nr. 2179/1/2008
Şedinţa publică din 6 mai 2008
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4310 din 8 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de M.E.O. împotriva sentinţei nr. 866 din 22 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de susnumitul, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii Publice şi Institutul de Sănătate Publică Bucureşti, având ca obiect anularea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 236 din 23 iunie 2005, reintegrarea în funcţie şi plata salariului cuvenit din momentul eliberării din funcţie şi până la reintegrarea efectivă, precum şi plata unor daune morale.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Prin Ordinul nr. 664 din 22 iunie 2005 al ministrului sănătăţii, în temeiul prevederilor Legii nr. 100/1998 privind asistenţa de sănătate publică precum şi al dispoziţiilor din HG nr. 168/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, s-a aprobat reorganizarea Institutului de Sănătate Publică Bucureşti, unitate în subordinea Ministerului Sănătăţii, finanţată integral de la bugetul de stat, stabilindu-se că structura organizatorică a acestei instituţii este prevăzută în anexa care face parte integrantă din ordinul sus menţionat. În cadrul noii structuri organizatorice, spre deosebire de cea anterioară, aprobată prin Ordinul nr. 1667 din 16 decembrie 2004 al ministrului sănătăţii, nu s-a mai prevăzut funcţia de director adjunct economic, deţinută de recurentul-reclamant M.E.O., ci funcţia de contabil şef.
Ulterior, prin Ordinul nr. 236 din 23 iunie 2005 al ministrului sănătăţii, reţinându-se că funcţia de director adjunct economic nu se mai regăseşte în organigramă precum şi împrejurarea că în statul de funcţii al unităţii nu există posturi vacante care să corespundă pregătirii profesionale pe care o are ocupantul postului desfiinţat, s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia de director adjunct economic la Institutul de Sănătate Publică Bucureşti, începând cu data emiterii ordinului, cu un preaviz de 15 zile lucrătoare de la comunicarea ordinului, dată la care urma să înceteze şi contractul de muncă.
În cauză, actul administrativ care produce efecte principale este Ordinul nr. 664 din 22 iunie 2005 al ministrului sănătăţii, prin care s-a dispus reorganizarea Institutului de Sănătate Publică Bucureşti şi prin care s-a desfiinţat din statul de funcţii şi din organigramă postul de director adjunct economic deţinut de recurentul-reclamant, iar acest act, cum corect a reţinut şi instanţa de fond, nu a fost atacat în contencios administrativ, fiind astfel emis în condiţii legale.
În aceste condiţii, este emis în condiţii de legalitate şi actul administrativ contestat prin acţiune, anume Ordinul nr. 236 din 23 iunie 2005 al ministrului sănătăţii, ce are caracterul unui act de punere în executare, la nivel individual, a dispoziţiilor privitoare la reorganizarea instituţiei publice din subordinea Ministerului Justiţiei, luate prin Ordinul nr. 664/2005 sus menţionat.
Reorganizarea dispusă prin Ordinul nr. 664 din 22 iunie 2005 al ministrului sănătăţii, cât priveşte postul de director adjunct economic la Institutul de Sănătate Publică Bucureşti, este reală, întrucât această funcţie nu se mai regăseşte în organigramă, iar competenţa de a dispune asupra reorganizării, inclusiv de a hotărî eliberarea din funcţie a reclamantului, aparţine ministrului sănătăţii, dat fiind statutul pe care îl are Institutul de Sănătate Publică Bucureşti – unitate în subordinea Ministerului Sănătăţii, finanţată integral de la bugetul de stat.
De asemenea, a mai reţinut instanţa de recurs, au fost respectate, în cazul recurentului-reclamant, prevederile legale referitoare la acordarea preavizului, prin ordinul atacat prevăzându-se că încetează contractul de muncă al acestuia în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicarea acestui act administrativ.
Împotriva deciziei nr. 4310 din 8 noiembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat contestaţie în anulare recurentul M.E.O., invocând prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. şi susţinând că instanţa de recurs a omis să cerceteze toate motivele de recurs.
În susţinerea cererii sale, contestatorul arată că, prin Decizia atacată, instanţa de recurs nu a analizat motivele invocate la pct. 3 şi 4 din cererea de recurs şi anume cele privind folosirea de către instanţa de fond a unor „argumente străine de pricină" şi respectiv, „verificarea, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a legalităţii Ordinului nr. 664/2005".
De asemenea, în faţa instanţei de judecată, la termenul din 6 mai 2008, reprezentantul contestatorului a precizat că înţelege să invoce, ca temei al contestaţiei în anulare formulate, pe lângă prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocate în cerere, şi pe cele ale art. 317 alin. (1) pct. 2 din acelaşi Cod, arătând că, întrucât ordinul contestat prin acţiune este un act de dreptul muncii, nu unul administrativ, Decizia atacată a fost dată de către judecători cu nerespectarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Examinând Decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de contestator, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea constată că este nefondată contestaţia în anulare, după cum se va arăta în continuare.
Cu privire la motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.
Conform prevederilor legale susmenţionate, invocate de contestator în cererea formulată, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când (…) instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Aceste dispoziţii legale au în vedere, aşadar, omisiunea instanţei de a examina motivele de recurs, unul sau mai multe dintre acestea, indicate expres de recurent în cererea formulată, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate în susţinerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină, putând fi grupate de către instanţă, pentru a li se răspunde printr-un considerent comun.
Este, aşadar, suficient ca instanţa să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în sprijinul acestuia.
Or, în cauză, motivele invocate de recurent au fost analizate şi respinse de către instanţa de recurs.
De altfel, din analiza motivelor de recurs, se constată că nici unul dintre acestea nu se referă, aşa cum susţine contestatorul, la „verificarea în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a legalităţii Ordinului nr. 664/2005", aceasta însemnând că, în recurs, ar fi fost invocată excepţia de nelegalitate a respectivului act administrativ, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Nu este întemeiat nici motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., invocat în faţa instanţei de judecată de către reprezentantul contestatorului, textul legal susmenţionat permiţând atacarea cu contestaţie în anulare a unei hotărâri irevocabile, când aceasta a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
În cauză, din analiza actelor dosarului, rezultă că necompetenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea litigiului nu a fost invocată în recurs de către contestator sau de către celelalte părţi.
Pentru considerentele arătate, fiind nefondată, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de M.E.O. împotriva deciziei nr. 4310 din 8 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1764/2008. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1346/2008. Contencios → |
|---|
