ICCJ. Decizia nr. 1794/2008. Contencios
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1794 din 7 mai 2008
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamanta D.V. a solicitat în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Cluj anularea hotărârii nr. 22073 din 23 iulie 2007 emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru perioada 1 septembrie 1941-6 martie 1945 începând cu data de 1 aprilie 2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că împreună cu familia sa a fost nevoită să se refugieze din Turda în vara anului 1941, datorită persecuţiilor etnice la care a fost supusă odată cu cedarea Ardealului de Nord, Ungariei.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a depus în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă şi declaraţiile autentificate ale unor martori, din care a rezultat că reclamanta a fost nevoită să părăsească localitatea de domiciliu.
Pentru elucidarea situaţiei de fapt a fost audiat martorul T.G. care a relatat faptul că în cursul anului 1942, reclamanta cu familia sa a fost obligată să se refugieze în Cluj, datorită persecuţiei etnice la care a fost supusă, urmare a cedării Ardealului de Nord.
Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 505 din 22 octombrie 2007 Curtea de Apel Cluj, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a anulat hotărârea nr. 22073 din 23 iulie 2007, a constatat că reclamanta este beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 şi i-a acordat aceste drepturi pentru perioada 1 septembrie 1941-6 martie 1945, începând cu data de 1 aprilie 2007.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că familia reclamantei a fost obligată să-şi părăsească domiciliul în anul 1941, şi să se refugieze, datorită persecuţiilor etnice la care a fost supusă, urmare a cedării Ardealului de Nord, Ungariei.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pe motiv că localitatea din care s-a mutat reclamanta era liberă, iar motivul plecării a fost oricare altul decât persecuţia etnică.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile expres prevăzute de lege.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor etnice.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Din înscrisurile depuse la dosar, apar neconcordanţe între locul naşterii şi data refugierii reclamantei.
Simpla mutare a reclamantei dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuţii etnice.
Reclamanta, a încercat să-şi dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale.
În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calităţii de persecutat din motive etnice, este necesar, ca cel puţin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Or, simplele declaraţii ale martorilor din care rezultă că aceştia nu cunosc prea bine situaţia reclamantei, neputând să definească unde anume, când şi din ce cauză familia reclamantei a fost refugiată, nu pot fi luate în considerare mai ales că niciunul dintre aceştia nu a probat afirmaţiile cu acte oficiale.
Aşadar, înscrisurile şi declaraţiile martorilor pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
În raport de obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Astfel, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit textului de lege sus citat, să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Nu în ultimul rând, instanţa poate să invoce din oficiu încălcarea normelor imperative pentru a se respecta contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Neprocedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, urmând a suplimenta probatoriul.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin (1) şi (2) C. proc. civ., recursul a fost admis iar sentinţa atacată a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
| ICCJ. Decizia nr. 4708/2008. Contencios → |
|---|
