ICCJ. Decizia nr. 1856/2008. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, reclamanta B.P. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Arhivele Naționale, obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță, aferentă anilor 2001-2003, actualizate cu rata inflației, în funcție de data încheierii raporturilor de muncă cu pârâtul.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că a fost în raporturi de serviciu cu pârâta, raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din lege, are dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
A mai arătat reclamanta faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel încât nu a putut beneficia de acest drept în anii 2001-2003, deși dreptul subzistă și în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a depus totodată cerere de chemare în garanție a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca în cazul în care cade în pretenții să fie obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze către Ministerul Internelor și Reformei Administrative sumele solicitate de reclamantă. A mai invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele aferente anilor 2001-2003.
Prin sentința civilă nr. 2680 din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea reclamantei B.P. privind plata primelor de vacanță pe perioada solicitată. De asemenea, instanța a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune invocate de Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, nelegalitatea normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001-2003 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată în dosar, instanța de fond a reținut că nu există nici o legătură între cele două ministere, iar sumele de bani ce se solicită nu sunt la dispoziția MEF.
Cu privire la excepția de prescripție invocată s-a arătat că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, întrucât până la acea dată dreptul solicitat de reclamanți a fost suspendat în mod succesiv de legiuitor.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Arhivele Naționale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs Ministerul Internelor și Reformei Administrative susține că instanța de fond a aplicat greșit legea în cauza dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, funcționarul public are dreptul la o primă de concediu, totuși, acordarea primei a fost suspendată în anii 2001-2006 prin legile bugetului de stat pentru anii 2001-2005, legi care sunt în acord cu prevederile constituționale, iar aplicarea lor este obligatorie inclusiv funcționarilor publici.
Mai arată recurentul că instanța de fond în mod greșit a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât prin admiterea cererii de chemare în garanție instanța de fond nu ar fi făcut decât să ușureze executarea obligației de plată pe care o avea M.I.R.A. în urma admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, evitând ca demersurile privind obținerea sumelor necesare plății să rămână fără rezultat.
Recurentul a criticat soluția instanței de fond de respingere a excepției privind prescripția dreptului la acțiune, motivat de faptul că acest drept se prescrie în termenul de 3 ani de la data la care acele drepturi erau datorate.
Recurenta Arhivele Naționale a susținut în motivele de recurs că prima de concediu este un drept salarial suplimentar, care a fost reglementat cu scopul îmbunătățirii calității vieții funcționarilor publici , în măsura în care resursele financiare ale bugetului permit aceasta. Beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este și prima de concediu, nu constituie un drept constituțional fundamental, iar art. 138 alin. (5) din Constituția României se referă la stabilirea sursei de finanțare, acoperirea resurselor financiare din sursa stabilită fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, care privește, în esență, relațiile dintre Parlament și Guvern.
Un argument în plus în sprijinul celor precizate, îl reprezintă adoptarea O.U.G. nr. 146/2007, arată recurenta, pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006.
Recursurile sunt nefondate.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursurile formulate pentru considerentele expuse în continuare.
Prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a prevăzut dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.
Astfel cum corect a reținut instanța de fond, înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.
Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia și aceasta pentru că s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară, s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Având în vedere aceste considerente, nu poate fi admisă teoria recurenților cu privire la împlinirea prescripției și constatarea pe cale de excepție a prescrierii dreptului la acțiune, întrucât prin suspendarea exercițiului acestui drept, reclamanții s-au aflat în imposibilitate de a solicita aplicarea acestuia.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, au fost respinse recursurile declarate în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1857/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1816/2008. contencios → |
|---|
