ICCJ. Decizia nr. 1816/2008. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, reclamantul E.V. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2002-2004 actualizată cu indicele de inflație și la plata de daune-interese.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a îndeplinit o funcție publică în cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, iar Legea nr. 188/1999 prevede că "Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Ulterior, printr-o serie de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001,art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001,art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002,art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003,art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu.
Reclamantul susține că ar fi îndreptățit la primele de vacanță, conform art. 166 din Legea nr. 53/2003, iar suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea, suspendarea este neconstituțională și nelegală.
Pârâtul, prin întâmpinare a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 2144 din 28 martie 2007 Tribunalul București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Prin sentința civilă nr. 2351 din 3 octombrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2002, 2003 și 2004, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. A respins capătul de cerere privind daune interese ca neîntemeiat.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul în calitate de funcționar public are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 161 alin. (4) C. muncii a respins cererea privind daunele interese solicitate.
în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune instanța de fond a constatat că aceasta nu operează pentru că suspendarea dreptului la plata primelor de concediu face inoperantă curgerea termenului de prescripție extinctivă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Recurentul consideră că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății deoarece nu a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001-2006, dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, au fost suspendate.
Recursul este nefondat.
Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstitutionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.
Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu.
în consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.
V
| ← ICCJ. Decizia nr. 1856/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 148/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
