ICCJ. Decizia nr. 3314/2008. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3314/2008
Dosar nr. 3011/1/2008
Şedinţa publică din 7 octombrie 2008
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 61/F/CA din 28 mai 2007, Curtea de Apel Braşov a admis în parte acţiunea reclamantei SC R.R. SA (fostă T.H. SRL Braşov), a dispus anularea în parte a procesului - verbal din 3 februarie 2005, emis de A.N.V. Bucureşti, A.C.D.R.V. Braşov, şi a deciziei nr. 60 din 31 martie 2005 emisă de M.F.P., A.N.A.F., D.G.S.C. Bucureşti, privind obligarea reclamantei la plata sumei de 43.763.143.289 lei până la concurenţa sumei de 9.551.628.159 lei, reţinută cu titlu de obligaţii fiscale vamale, conform raportului de expertiză din 22 ianuarie 2007, sumă pentru care s-au menţinut actele fiscale şi vamale atacate, a respins celelalte capete de cerere şi a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată,respectiv onorariu expert,către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta a importat echipamente industriale care sunt scutite de taxe vamale şi T.V.A., încadrându-se în capitolele 84, 85, 87 din Tariful Vamal de Import al României.
Prin contractul de asociere în participaţiune, s-a procedat la construirea unei reţele de fibră optică pentru transmisii de date, interne şi programe TV. Ulterior, a fost încheiat un „Acord" prin care fiecare dintre părţi îşi păstra cu deplinătate drepturile de proprietate asupra bunurilor materiale şi intelectuale dobândite în nume propriu.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta beneficiază de acordarea facilităţilor fiscale în sensul prevederilor art. 211 din Legea nr. 133/1999.
Potrivit acestui text de lege, întreprinderile mici şi mijlocii erau scutite de la plata taxelor vamale pentru importul de echipamente industriale achiziţionate în vederea dezvoltării activităţii proprii de producţie şi servicii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs D.G.F.P. Braşov, în nume propriu şi pentru A.N.A.F., precum şi A.N.V., prin D.R.A.O.V. Braşov, care au invocat prevederile art. 304 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 1185 din 20 martie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de D.G.F.P. Braşov, în numele şi pentru M.E.F., A.N.A.F., şi de A.N.V. reprezentată de D.R.A.O.V. Braşov, împotriva sentinţei civile nr. 61/F/CA din 28 mai 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi pe fond, a respins acţiunea reclamantei SC R.R. SA (fostă T.H. SRL Braşov), ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că SC T.H. SRL Braşov (antecesoarea intimatei SC R.R. SA) a importat în anul 2002 o serie de bunuri de la furnizorii externi, importuri pentru care a beneficiat de facilităţile vamale prevăzute de Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare.
În urma controlului efectuat în perioada 22 martie - 19 aprilie 2004, organele A.N.A.F. şi A.N.V. au constatat că societatea comercială importatoare nu a folosit bunurile importate pentru realizarea unor investiţii proprii, în sensul prevederilor art. 211 din Legea nr. 133/1999 şi ale art. 14 şi art. 15 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 244/2001, ci le-a folosit pentru realizarea unor investiţii pe baza unor contracte de asociere în participaţiune cu alte societăţi comerciale.
Astfel, organele de control au calculat în sarcina societăţii comerciale obligaţii bugetare în sumă totală de 43.688.141.089 ROL, reprezentând drepturi vamale şi accesorii, care au fost menţinute prin Decizia nr. 60 din 31 martie 2005 prin care A.N.A.F. a respins contestaţia formulată împotriva procesului verbal de control din 3 februarie 2005.
A constatat Înalta Curte că, aşa cum au reţinut instanţa de fond şi organele de control, soluţionarea cauzei depinde de răspunsul dat problemei dacă societatea comercială importatoare a folosit bunurile importate cu respectarea prevederilor legale în baza cărora a beneficiat de facilităţile fiscale acordate.
Astfel, potrivit art. 211 din Legea nr. 133/1999, introdus prin OUG nr. 297/2000, aprobată prin Legea nr. 415/2001 „întreprinderile mici şi mijlocii sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru importul de maşini, instalaţii, echipamente industriale, instrumente, aparate şi know-how, care se regăsesc la capitolele 84, 85 şi 87, cu excepţia autoturismelor, şi la capitolul 90 din Tariful vamal de import al României, achiziţionate în vederea activităţii proprii de producţie şi servicii".
De asemenea, potrivit pct. 14 şi 15 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 244/2001 „scutirile de la plata taxelor vamale pentru maşinile, instalaţiile, echipamentele industriale, know-how, care se importă în vedere dezvoltării activităţilor proprii de producţie şi servicii, se acordă de către birourile vamale, pe baza unei declaraţii pe propria răspundere semnate de reprezentantul legal al întreprinderii mici sau mijlocii, în forma prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentele norme metodologice, cu condiţia ca întreprinzătorul să fi obţinut avizul M.I.R.
S-a mai constatat că instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că investiţia realizată „în cadrul asocierii în participaţiune este o activitate proprie" a societăţii comerciale importatoare, astfel că aceasta a beneficiat în mod legal de facilităţile fiscale acordate de Legea nr. 133/1999, cu modificările şi completările ulterioare, împărtăşind astfel susţinerile reclamantei şi punctul de vedere al expertului contabil, soluţie care se bazează pe o interpretare eronată a prevederilor legale incidente, citate mai sus.
Însă Înalta Curte a apreciat că bunurile importate au fost folosite pentru realizarea unor investiţii pe baza unor contracte de asociere în participaţiune dintre societatea comercială importatoare şi alte societăţi comerciale, astfel că activitatea realizată de structura asociativă nu a mai reprezentat o activitate proprie a societăţii comerciale importatoare, ci o activitate comună a tuturor societăţilor comerciale componente ale asocierii în participaţiune.
A concluzionat instanţa de recurs în sensul că din interpretarea teleologică a prevederilor legale incidente în cauză, rezultă, că s-a urmărit stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, iar nu pentru înfiinţarea şi dezvoltarea unor structuri asociative ale întreprinzătorilor privaţi.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare intimata - reclamantă SC R.R. SA Bucureşti,apreciind că dezlegarea pricinii este rezultatul unei vădite greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
Dezvoltând acest motiv al contestaţiei în anulare, prin memoriul depus ulterior la dosar, a criticat soluţia adoptată de instanţa de recurs, apreciind că Legea nr. 33/1999 nu interzice exploatarea bunurilor în cadrul unor asocieri sau prin închirierea acestora, singura interdicţie expresă fiind cea referitoare la vânzarea bunurilor importate.
În opinia contestatoarei, atât denumirea cât şi spiritul Legii nr. 133/1999 este de a ajuta societăţile mici şi mijlocii să se dezvolte şi să realizeze venituri din exploatarea bunurilor importate, iar SC T.H. SRL, prin investiţiile realizate, a înregistrat creşteri constante ale veniturilor, atât prin exploatarea în mod direct, cât şi prin utilizarea în comun cu alte societăţi a bunurilor importate, orice altă interpretare a legii fiind considerată neproductivă.
S-a apreciat, de asemenea, că pentru a se decide asupra modului de utilizate a bunurilor erau absolut necesare anumite constatări de fapt şi administrarea unui probatoriu complex, instanţa de recurs bazându-se însă pe simple afirmaţii ale recurentelor, fără a efectua o analiză corespunzătoare a cauzei deduse judecăţii.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a unei contestaţii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza întâi C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.
Potrivit acestui text de lege, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Pentru a putea fi admisă o contestaţie în anulare în temeiul acestei ipoteze a art. 318 C. proc. civ. este necesar ca greşeală materială invocată de parte să privească neobservarea unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată, textul referindu-se la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv, greşita anulare a acestuia ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate, etc., erori pentru a căror verificare nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Greşelile materiale ale instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare nu sunt aşadar greşeli de apreciere a probelor şi de interpretare a dispoziţiilor legale, nefiind admisibil să se examineze, pe această cale, justeţea soluţiei promovate.
Prin urmare, susţinerile contestatoarei vizând greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 133/1999 şi a probatoriului administrat nu pot fi circumscrise noţiunii de greşeală materială, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care contestaţia în anulare formulată de aceasta va fi respinsă ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC R.R. SA Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 1185 din 20 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3307/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3330/2008. Contencios. Anulare act... → |
|---|
