ICCJ. Decizia nr. 586/2008. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 586/2008
Dosar nr. 4397/62/2006
Şedinţa publică de la 15 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta Parohia Sfântul Nicolae Braşov a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia specială de retrocedare a unor imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România, Primăria mun. Braşov şi Municipiul Braşov (prin Primar), obligarea comisiei menţionate ca în cadrul atribuţiilor ce-i revin potrivit O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2005, să procedeze la analizarea documentaţiei ce i-a fost înaintată, referitoare la trei cereri de retrocedare a unor imobile ce au aparţinut parohiei reclamante şi să dispună, prin decizie motivată, admiterea sau respingerea cererii de retrocedare.
Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Primăria mun. Braşov în calitate de deţinătoare a imobilelor solicitate, să pună la dispoziţia Comisiei de retrocedare, elementele de identificare a actualilor deţinători ai imobilelor respective.
Sesizat iniţial, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 1470/C din 03 aprilie 2007, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov reţinând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000 art. 3 pct. 1 şi art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. în raport cu poziţia centrală a autorităţii pârâte în ierarhia autorităţilor publice.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a formulat trei notificări, însoţite de actele doveditoare ale dreptului de proprietate în forma cerută de lege, având ca temei legal Legea nr. 10/2001 (întrucât la data solicitării nu era încă în vigoare O.U.G. nr. 94/2000, aprobată ulterior prin Legea nr. 501/2002).
A mai arătat reclamanta că în această situaţie Primăria trebuia să soluţioneze cererea în sensul respingerii acesteia pentru motivul că imobilele au aparţinut cultelor religioase şi fac obiectul unei legi speciale, în termenul legal de 60 de zile prevăzut de lege şi să comunice hotărârea în termenul de 10 zile de la data pronunţării sau să se dezinvestească de la soluţionarea cererii, trimiţând-o (cu actele doveditoare) Comisiei speciale, ceea ce Primăria a şi făcut după 4 ani de la sesizare.
Numai că, arată reclamanta, fără nicio examinare a obiectului cererii prin prisma categoriei de imobile ce se solicită şi a calităţii solicitantului, Comisia, prin din 10 octombrie 2006, a returnat Primăriei mun. Braşov cele trei cereri de retrocedare (cu actele doveditoare) apreciind că nu este competentă să le soluţioneze, competenţa sa fiind strict limitată de O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, modificată şi completată prin Titlul II al Legii nr. 247/2005.
În opinia reclamantei, procedând astfel, pârâta I a încălcat dispoziţiile art. 2 alin. (5), modificată prin Legea nr. 247/2005, refuzând astfel nejustificat să soluţioneze o cerere, cauzându-i o vătămare gravă a dreptului la retrocedare.
Totodată, reclamanta a arătat că ambele pârâte au un mod defectuos de lucru, ajungând la un conflict negativ de competenţă, ceea ce demonstrează că nu se doreşte retrocedarea proprietăţii către parohii sau alte entităţi de cult.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1, 8, 17 din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, modificată şi completată cu Titlul II al Legii nr. 247/2005.
În cauză autorităţile pârâte au formulat întâmpinări, invocând printre altele şi excepţia necompetenţei materiale.
Prin sentinţa nr. 112/F din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatat nulitatea acţiunii formulate de reclamanta Parohia Sfântul Nicolae Braşov.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a constatat că reprezentantul reclamantei nu a semnat cererea de chemare în judecată şi nici nu a complinit lipsa semnăturii, deşi a fost citat cu această menţiune, iar potrivit art. 133 alin. (1) C. proc. civ., lipsa semnăturii se sancţionează cu nulitatea.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Parohia Sfântul Nicolae Braşov, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs se susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere, pe de o parte, dispoziţiile art. 106 alin. (2) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că cererea nu a fost semnată de reclamantă, ci de avocatul său, fiind aplicabile dispoziţiile art. 67 alin. (1), art. 68 alin. (1) şi art. 69 alin. (2) C. proc. civ., precum şi cele ale art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 51/1995, coroborate cu cele ale art. 28 din aceeaşi lege.
Printr-un alt motiv de recurs se susţine că instanţa de fond a reţinut greşit nulitatea cererii de chemare în judecată, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ. referitor la temporalitatea semnării cererii. Aceasta cu atât mai mult cu cât citaţia trimisă Parohiei prin care s-a solicitat desemnarea reprezentantului legal pentru a semna cererea de chemare în judecată este viciată în sensul că numele reprezentantului legal al acesteia este consemnat greşit, H.A.I. în loc de H.E.I.
În cauză a formulat întâmpinare intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare, solicitând respingerea recursului.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu înscrisurile aflate la dosar şi apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Este cunoscut că potrivit dispoziţiilor art. 112 pct. 6 C. proc. civ. coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ, semnătura este unul din elementele esenţiale ale conţinutului cererii de chemare în judecată.
Totodată, conform prevederilor art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau a pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 133 alin. (2) din acelaşi cod lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii.
În cauză, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată nu a fost semnată, nici parafată de reclamantă sau de avocatul acesteia, deşi la dosarul cauzei a fost depusă o împuternicire avocaţială nenumerotată şi fără semnătura clientului sau a extrasului din contractul de asistenţă juridică privind acordul acestuia.
În plus, la dosarul cauzei a fost depusă o cerere din partea aceluiaşi avocat prin care se învederează instanţei că a reziliat contractul de asistenţă juridică cu reclamanta.
În aceste condiţii, prin încheierea din 25 iunie 2007, Curte de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a dispus citarea Parohiei prin agent procedural, cu menţiunea de a trimite reprezentant în instanţă în vederea semnării acţiunii, dispoziţie înserată în dovada de citare.
Înalta Curte constată şi că recurenta-reclamantă nu a făcut nici dovada că citaţia primită ar fi conţinut un viciu referitor la numele preotului paroh, aceasta cu atât mai mult cu cât chiar în acţiune este indicat cu majuscule numele de H.A., iar nu de H.E.
De altfel, Înalta Curte constată că şi cererea de recurs a fost semnată şi parafată de o societate civilă de avocaţi care nu au depus la dosar decât o delegaţie de substituire, eliberată la data de 14 februarie 2008, mult după declararea recursului la 12 octombrie 2007.
Înalta Curte constată şi că în prezenţa unor astfel de practici în reprezentarea recurentei-reclamante invocarea lipsei unui proces echitabil constituie chiar o încălcare a dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi a prevederilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, Înalta Curte, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar criticile aduse acesteia total nefondate, va respinge recursul în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Parohia Sfântul Nicolae Braşov împotriva sentinţei nr. 112/F din 10 septembrie 2007 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 585/2008. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 587/2008. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
