ICCJ. Decizia nr. 4272/2009. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4272/20 11
Dosar nr. 11360/2/2009
Şedinţa publică de la 22 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02 decembrie 2009, reclamanta G.A.R.A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Culturii, cultelor şi Patrimoniului Cultural şi cu T.P., Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural obligarea pârâţilor să încheie un nou contract de management pentru conducerea Administraţiei Fondului Cultural Naţional şi plata remuneraţiei corespunzătoare începând cu data de 14 septembrie 2009.
Cererea a fost modificată la data de 23 aprilie 2010 prin introducerea în cauză, în calitate de Ministru al Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural a intimatului K.H.. De asemenea, reclamanta a precizat câtimea drepturilor băneşti corespunzătoare funcţiei de director.
Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Cultural a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3610 din 28 septembrie 2010, a admis acţiunea formulată de reclamanta G.A.R.A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional şi K.H. - Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimonilului Naţional.
A obligat pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional să încheie cu reclamanta un nou contract de management pentru conducerea Administraţiei Fondului Cultural Naţional.
A obligat pârâţii la plata drepturilor băneşti aferente funcţiei de director respectiv 1.801 RON lunar pentru perioada 14 septembrie 2009-31 decembrie 2009 şi 2.792 RON lunar pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2009 până la încheierea contractului.
A obligat pârâţii la 1.005 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin Ordinul din 12 septembrie 2005 reclamanta a fost numită în funcţia de director al Administraţiei Fondului Cultural Naţional, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 26/2005. Între reclamantă şi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului naţional s-a încheiat un contract de management pe o perioadă nedeterminată, care, potrivit art. III din contract, este asimilat contractului de muncă pe perioadă nedeterminată.
În urma adoptării O.U.G. nr. 189/2008, în temeiul art. 50 potrivit cărora: „(1) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, contractele de management încheiate în baza prevederilor O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituţiilor publice de cultură, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 114/2006, încetează de drept, a încetat contractul de management al reclamantei nemaifiind nemaifiind încheiat un nou contract pe motiv că perioada acoperită de proiectul de management iniţial expirase.
Art. 50 O.U.G. nr. 189/2008 a fost abrogat prin art. I pct. 48 Legea nr. 269/2009.
Prin această lege s-a prevăzut la art. II că „În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, conducătorii instituţiilor publice de cultură aflaţi în exerciţiu la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 vor încheia cu ordonatorul principal de credite un nou contract de management”.
Instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat, în baza acestui text de lege, încheierea unui nou contract de management dar cererea sa a fost respinsă pe motiv că Administraţia Fondului Cultural Naţional nu intră în categoria instituţiilor publice de cultură care organizează şi desfăşoară activităţi cultural-artistice sau oferă servicii culturale.
Totodată, a apreciat că în mod greşit autoritatea pârâtă a refuzat încheierea unui nou contract de management pentru acest motiv întrucât dacă Administraţia Fondului Cultural Naţional nu ar fi intrat în categoria instituţiilor a căror activitate este reglementată de această ordonanţă atunci încetare contractului de management nu ar fi fost posibilă.
De altfel, a constatat Curtea, O.U.G. nr. 189/2008 a abrogat O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituţiilor publice de cultură. Chiar dacă domeniul de aplicare a fost formulat diferit, faţă de dispoziţiile O.G. nr. 26/2005, în sensul că O.U.G. nr. 189/2008 se referea, iniţial, la instituţiile de spectacole sau concerte, muzee şi colecţii publice, biblioteci şi aşezăminte culturale de drept public iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 269/2009, la instituţii publice de cultură care organizează şi desfăşoară activităţi cultural-artistice sau oferă servicii culturale, este evident faptul că legiuitorul a avut în vedere aceleaşi instituţii. Interpretarea contrară ar fi de natură să dea naştere unui vid legislativ întrucât s-ar ajunge ca pentru instituţii reglementate de O.G. nr. 26/2005 (pentru care s-a încheiat un contract de management în temeiul acestei ordonanţe, cum este cazul în speţă) să nu mai existe nici un cadru legislativ întrucât O.G. nr. 26/2005 a fost abrogată iar noua reglementare nu conţine prevederi privind acele instituţii de cultură care nu ar intra în categoria celor avute în vedere de legea nouă. Or, este evident, a apreciat instanţa că intenţia legiuitorului atunci când a circumstanţiat domeniul de aplicare a noii reglementări nu a fost aceea de a lăsa în afara reglementării anumite instituţii publice care, până la data adoptării noii legi, erau supuse reglementărilor O.G. nr. 26/2005.
De asemenea, Curtea a constatat că la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 reclamanta avea contract de management valabil încheiat cu ministerul pentru conducerea Administraţiei Fondului Cultural Naţional. Astfel, reclamanta a încheiat în anul 2005 un contract de management pe perioadă nedeterminată în condiţiile în care reglementările în vigoare până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 nu limitau perioada de încheiere a contractului de management la perioada pentru care s-a întocmit proiect de management.
Aşa fiind, prima instanţă a considerat că afirmaţia pârâtului, potrivit căreia, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 189/2008 contractul de management al reclamantei nu mai era în vigoare întrucât perioada acoperită de proiectul de management expirase nu are temei legal. Contractul de management al reclamantei nu a încetat în luna septembrie 2008, dată până la care exista un proiect de management (întrucât, potrivit legislaţiei în vigoare în luna septembrie 2008, nu exista nici o legătură între durata proiectului de management şi durata contractului de management, şi, de altfel contractul ce cuprinde voinţa părţilor vorbeşte de o perioadă nedeterminată) ci la data impusă de art. 50 O.U.G. nr. 189/2008, adică la 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestei ordonanţe.
În concluzie Curtea a reţinut că reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. II Legea nr. 269/2009, intimatul fiind obligat să încheie un contract de management, fără a exista o limită în ceea ce priveşte durata proiectului de management.
A apreciat instanţa că prin refuzul de încheiere a acestui contract s-a creat reclamantei un prejudiciu întrucât aceasta nu a beneficiat de drepturile băneşti aferente contractului respectiv, impunându-se odată cu obligaţia de încheiere a contractului de management şi obligaţia de plată a acestor drepturi băneşti.
În baza art. 274 C. proc. civ. Curtea a obligat intimaţii la plata cheltuielilor de judecată.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs autorităţile publice, precum şi reclamanta.
2.1. Ministrul şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în recursul formulat, au invocat ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- soluţia recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, în raport cu dispoziţiile art. 10 Legea nr. 554/2004 şi art. 35 alin. (1) O.U.G. nr. 189/2008, din interpretarea cărora rezultă că Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, trebuia să judece această cauză;
- pe fondul cauzei, recurenţii au susţinut că soluţia este netemeinică şi nelegală, în raport cu dispoziţiile legale incidente şi cu clauzele contractului de management.
2.2. În recursul formulat, reclamanta a invocat ca temei dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că suma care i se cuvine cu titlu de despăgubire este de 4.317 RON lunar, nu cum a reţinut în mod greşit instanţa de fond, iar cuantumul cheltuielilor de judecată au fost de 2.590,63 RON, aşa cum rezultă din dovezile depuse la dosar.
2.3. Părţile au depus întâmpinări prin care au combătut motivele de recurs şi criticile formulate în recursul părţii adverse.
Astfel, recurenta-reclamantă, cu privire la motivul de recurs referitor la necompetenţa instanţei de fond, invocat de autorităţile publice, a susţinut că dispoziţiile art. 35 O.U.G. nr. 189/2008 nu sunt aplicabile, astfel că soluţia a fost pronunţată de o instanţă competentă.
3. Soluţia instanţei de recurs
Referitor la recursul autorităţilor pârâte;
Aşa cum s-a arătat, primul motiv de recurs are ca temei dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., potrivit cărora o hotărâre poate fi desfiinţată atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.
În cauză, obiectul acţiunii îl formează cererea recurentei-reclamante pentru obligarea autorităţilor pârâte să încheie un nou contract de management privind Administraţia Fondului Cultural Naţional şi numirea sa în funcţia de director al acestei instituţii publice în condiţiile prevederilor O.U.G. nr. 189/2008, cu modificările şi completările ulterioare.
Or, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) O.U.G. nr. 189/2008 privind managementul instituţiilor de spectacole sau concerte, muzeelor şi colecţiilor publice, bibliotecilor şi al aşezămintelor culturale de drept public, în cazul litigiilor privind atribuirea, încheierea, executarea modificarea şi încetarea contractului de management şi a celor privind acordarea de despăgubiri, competenţa de soluţionare aparţine Secţiei de contencios administrativ a tribunalului la a cărui rază de jurisdicţie se află sediul de jurisdicţie, în cazul de faţă Tribunalul Bucureşti.
În cadrul apărărilor formulate, recurenta-reclamantă a susţinut, cu privire la acest motiv de recurs, că este neîntemeiat.
Astfel, a argumentat că dispoziţiile art. 35 O.U.G. nr. 189/2008 nu ar fi incidente în cauză, acţiunea sa având ca temei dispoziţiile art. II Legea nr. 269/2009 care reglementează obligaţia autorităţilor pârâte să încheie, în termen de 90 de zile, un nou contract de management, ceea ce este lipsit de temei legal.
Este necontestat că Legea nr. 269/2009 este actul normativ prin care Parlamentul a aprobat, cu modificări şi completări, O.U.G. nr. 189/2008, art. 35 al ordonanţei de urgenţă rămânând nemodificat, reglementarea instituită prin această normă fiind aplicabilă tuturor litigiilor la care se referă.
În al doilea rând, a argumentat recurenta-reclamantă, în cauză rămân pe deplin aplicabile exclusiv dispoziţiilor art. 10 Legea nr. 554/ 2004, potrivit cărora dispoziţiile acestei legi referitoare la competenţă pot fi modificate doar printr-o lege organică, iar Legea nr. 269/2009, de aprobare a O.U.G. nr. 189/2008, nu ar fi fost adoptată în condiţiile art. 76 alin. (1) Constituţie.
Or, în cauză, este necontestat că norma legală de competenţă, derogatoriu de la art. 10 Legea nr. 554/2004, a fost adoptată printr-o Ordonanţă de urgenţă, care, potrivit art. 115 Constituţie, poate include şi domenii ale legilor organice, iar cât priveşte Legea nr. 269/2009, nu rezultă că aceasta ar fi fost declarată neconstituţională, iar recurenta-reclamantă nu a motivat şi nici nu a invocat o excepţie de neconstituţionalitate a acesteia.
În concluzie, Înalta Curte reţine că acest prim motiv de recurs este întemeiat, fiind suficient pentru casarea sentinţei pronunţate, urmând ca celelalte motive de recurs să fie cercetate ca apărări de fond de instanţa competentă.
3.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamanta-recurentă, pentru considerentele prezentate mai sus, va fi admis şi acesta, pentru ca acţiunea formulată să fie judecată de instanţa competentă, care va analiza susţinerile acesteia ca apărări de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministrul culturii şi patrimoniului naţional, precum şi de G.A.R.A. împotriva Sentinţei civile nr. 3610 din 28 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza pentru competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4268/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4273/2009. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
