ICCJ. Decizia nr. 4273/2009. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4273/20 11
Dosar nr. 1709/33/2009
Şedinţa publică de la 22 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin acţiunea în contencios administrativ reclamanta V.I. a chemat în judecată pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia de Acordare a Despăgubirilor în Numerar, solicitând obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită în favoarea reclamantei Titlul de plată pentru suma de 164.187,21 RON stabilită în decizia din 08 iulie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtului de rând 2 să aloce disponibilităţi financiare la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia de Acordare a Despăgubirilor în Numerar, în vederea efectuării plăţilor indicate; obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor prin Direcţia de Acordare a Despăgubirilor în Numerar să facă plata despăgubirilor cuvenite reclamantei din fondurile alocate de Ministerul Finanţelor Publice.
A solicitat, totodată, obligarea pârâtelor şi la plata dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a sumei mai sus arătate, cu obligarea la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin dispoziţia din 1 februarie 2008 i s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii pentru apartamentele 2 şi 3 din imobilul situat în municipiul Cluj Napoca, Cluj, această dispoziţie împreună cu actele care au stat la eliberarea acesteia au fost trimise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înregistrându-se sub nr. 40242/CC/30.05.2008.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma introducerii unei acţiuni prin care a solicitat urgentarea procedurii emiterii titlului de despăgubire i s-a emis decizia din 08 iulie 2008 prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 164.187,21 RON şi s-a alocat nr. de înregistrare, însă titlul de plată nu a fost emis până în prezent, deşi a revenit cu memorii în atenţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
A susţinut că este persoană vătămată într-un drept recunoscut de lege: dreptul de a primi despăgubiri într-un anumit cuantum şi într-un termen rezonabil. Astfel, a arătat că este titulara unei creanţe certe, lichide şi exigibile, creanţă pe care nu poate să o încaseze efectiv din cauza procedurii defectuoase de acordare a despăgubirilor pusă în aplicare de către autorităţile pârâte.
A mai precizat reclamanta că, luând în considerare faptul că (1) a depus toate actele necesare pentru a i se achita despăgubirile de mai bine de un an de zile primind numărul de înregistrare din 11 august 2008, că (2) autoritatea pârâtă a ajuns cu acordarea de despăgubiri doar la un anumit număr, şi că (3) timp de un an de zile s-au acordat despăgubiri unui număr de 570 de persoane, este evident că e imposibilă respectarea termenului de 2 ani reglementat de art. 141 alin. (3) O.U.G. nr. 81/2007.
A arătat, totodată că este îndreptăţită şi la plata dobânzilor, în temeiul art. 1088 C. civ., care prevede la alin. (1) că „la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale in materie de comerţ, de fidejusiune şi societate” iar la alin. (2) că „aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii in judecată, afară de cazurile in care, după lege, dobânda curge de drept”.
Astfel potrivit normelor legale menţionate, are dreptul la acordarea dobânzii legale pentru suma stabilită prin raportul de evaluare a imobilului din momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
A invocat practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţinând că prin numeroase hotărâri România fost condamnată pentru încălcarea art. 6 alin. (1) Convenţie şi a art. 1 alin. (1) Protocolul nr. 1 la Convenţie raportat la faptul că procedura de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/ 2005 nu funcţionează corespunzător, că persoanele îndreptăţite încă nu beneficiază de despăgubirile acordate acesta datorându-se pe de o parte faptului că Fondul Proprietatea încă nu funcţionează, iar pe de altă parte că nu se respectă un termenul rezonabil de încasare a sumelor de bani (Faimblat c. României, Matache şi alţii c. România, Tudor c. României, Ruxanda Ionescu c. României, Porteanu c. României).
A mai arătat că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Jurisprudenţa sa a stabilit ca şi condiţie a proporţionalităţii unei privări de proprietate, în contextul încălcării art. 1 Protocolul nr. 1, faptul că indemnizaţia trebuie să survină într-un interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietăţii, întrucât proporţionalitatea impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor concomitentă (a se vedea hotărârea Piron c. Franţa). De asemenea, în hotărârea Akkus c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că o întârziere excesivă a plăţii indemnizaţiei agravează pierderea financiară a persoanei vizate, datorată efectelor devalorizării monetare, şi poate fi privită la rândul său ca o atingere gravă a substanţei dreptului de proprietate, afectând proporţionalitatea între interesele colectivităţii şi cele private.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinarea formulată la data de 22 octombrie 2009 a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere prevederile art. 182 pct. 1 lit. a) H.G. nr. 128/2008 şi art. 182 lit. a), Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările O.U.G. 81/2007 potrivit cărora "emiterea unui titlu de plată şi plata despăgubirilor băneşti în numerar către persoanele îndreptăţite se va dispune în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare în contul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în ordinea depunerii cererilor de opţiune. Or, în speţă cererea de opţiune ale reclamantei a fost înregistrată din 11 august 2008 iar până la data formulării cererii de chemare în judecată despăgubirile în numerar au fost efectuate până la cererea de opţiune înregistrată din 05 martie 20011.
În ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale, de la data introducerii acţiunii şi plata efectivă a despăgubirilor, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a precizat că în dispoziţiile legale în materie (H.G. nr. 128/2008, Legea nr. 247/2005, OUG nr. 81/2007, H.G. nr. 1095/2005) nu sunt prevăzute reglementări pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de către Comisia Centrală, de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în raport de rata inflaţiei, de cursul euro etc.
Cât priveşte prevederile legale incidente în speţă, a arătat că, în cuprinsul Legii nr. 247/2005, Titlul VII care reglementează Regimul stabilirii şi plătii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu există dispoziţii legale referitoare la plata unor atari dobânzi.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, prin întâmpinarea depusă la data de 2 decembrie 2009, a solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamant, în principal ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi în subsidiar ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 653 din 14 decembrie 2009, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta V.I. şi a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită în favoarea reclamantei pentru suma de 164.187,21 RON titlu de plată şi de asemenea să efectueze plata.
A respins celelalte petite.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că urmare a soluţionării irevocabile a litigiului asupra imobilului din Cluj Napoca, Cluj, prin sentinţa civilă nr. 403 din data de 12 aprilie 2006, Primarul municipiului Cluj-Napoca a emis dispoziţia din data de 01 februarie 2008, prin care s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii datorate reclamantei V.I. acest imobil.
În baza acestei dispoziţii Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin decizia din data de 08 iulie 2008, a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate reclamantei la suma de 164.187,21 RON şi i-a comunicat acesteia că sumele vor fi plătite după procedura instituită de lege, respectând repartizarea aleatorie.
Curtea a apreciat că în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, executarea unei sentinţe sau unei hotărâri, indiferent de la ce instanţă ar proveni, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul în care a fost astfel calificat de Convenţie.
Dreptul la o instanţă ar fi iluzoriu dacă dispoziţiile juridice interne ale unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi împotriva Italiei) sau să se bucure de efect parţial .
Curtea a reţinut Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia s-a admis faptul că dreptul de acces la o instanţă nu poate obliga un stat să execute fiecare sentinţă de natură civilă indiferent care ar fi ea şi indiferent care ar fi împrejurările, însă dacă administraţia refuză sau omite să se conformeze, sau întârzie să o facă, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii pierd orice raţiune de a fi.
Totodată a apreciat că parcurgerea procedurii instituite de Titlul VII Legea nr. 247/2005 care reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv poate fi echivalată cu o modalitate de punere în executare a drepturilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească, Curtea de la Strasbourg amintind în mod constant în jurisprudenţa sa că ea a considerat deja că omisiunea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate antrena o încălcare a art. 6 alin. (1) Convenţie, mai ales când obligaţia de a executa decizia în cauză revine unei autorităţi administrative.
Noţiunea de «bunuri» poate cuprinde atât « bunurile actuale » cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în baza cărora reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o «speranţă legitimă» de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Curtea a reţinut astfel că reclamantul este în posesia unui bun în sensul art. 1 Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru asigurarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Prin urmare, reclamanta poate invoca dreptul la respectarea proprietăţii aşa cum rezultă din jurisprudenţa pertinentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, conform art. 11 şi art. 20 Constituţia României, Curtea a avut în vedere hotărârile de condamnare a României în cauzele Togănel şi Grădinaru şi Jujescu contra României, Străin, Porteanu, Păduraru şi Brumărescu contra României.
De asemenea prima instanţă a mai reţinut în considerentele sale că este necesar a da eficienţă acţiunii reclamantului prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti coercitivă pentru autoritatea administrativă în vederea îndeplinirii în cel mai scurt timp şi eficient a atribuţiilor sale tocmai pentru a nu expune reclamantul arbitrariului şi hazardului cu consecinţe grave asupra drepturilor şi intereselor legitime de care acesta se prevalează.
În privinţa caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, instanţa de fond a arătat că în jurisprudenţa Curţii Europene a fost consacrat principiul conform căruia el se apreciază în funcţie „de împrejurările cauzei şi criteriile consacrate în jurisprudenţa curţii, privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza procesului pentru cei interesaţi” (cauza S.C. Concept LTD S.R.L. şi Manole împotriva României).
Astfel Curtea, luând în considerare intervalul de timp scurs de la deschiderea procedurii, precum şi faptul că, în baza legislaţiei interne, reclamanta este ţinută să mai aştepte încă 2 ani, fiind condiţionată şi de existenţa disponibilităţilor băneşti, o durată totală a procedurii de 8-9 ani este considerată de către instanţă ca nefiind rezonabilă.
Pentru a dispune astfel, instanţa a luat în considerare şi faptul că reclamanta a fost lipsită în mod arbitrar de atributele dreptului său de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv de către Statul Român încă din perioada comunistă, fiind necesară instituirea unei proceduri rapide şi eficiente care să permită o reparaţie echitabilă.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, instanţa a apreciat că activitatea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este finanţată de la bugetul de stat, iar potrivit Legii nr. 500/2002, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetelor pentru pregătirea proiectelor, legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum şi a legilor privind aprobarea contului general. Astfel, rolul ministerului este de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite precum şi a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
S-a mai considerat că legislaţia în vigoare în materia efectuării cheltuielilor bugetare evidenţiază împrejurarea că autorităţile publice trebuie să se încadreze în resursele bugetare stabilite pentru obiectivul respectiv, o eventuală suplimentare nefiind posibilă. De altfel, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că o eventuală cheltuială peste alocaţia bugetară rămâne în sarcina ordonatorului de credite care a efectuat-o câtă vreme bugetul se aprobă prin legea bugetară anuală de către cele două camere ale parlamentului, iar pârâtul nu poate avea calitate de iniţiator al unui act normativ în materie bugetară.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta V.I. cât şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Recurenta-reclamantă V.I., în motivarea recursului formulat, a invocat dispoziţiile art. 34 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu privire la soluţia care a vizat acordarea dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a sumei cuvenite.
Se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 1088 C. civ., dreptul comun în materia acordării dobânzilor, o îndreptăţea la acordarea acestora, în condiţiile în care i se produce o pagubă considerabilă în întârzierea la plata acestor despăgubiri.
De asemenea, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Porteanu c. României, Tudor c. României, Flaimblat c. Româinei, Matache şi alţii c. României, etc., Akkus c. Turciei, se arată că era îndreptăţită la plata dobânzii legale, astfel că instanţa a respins solicitarea sa fără a-i analiza susţinerile şi fără a ţine seama de jurisprudenţa menţionată.
Cu privire la obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce dispoziţiile financiare necesare Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în vederea efectuării plăţii, recurenta-reclamantă arată că în mod greşit instanţa de fond a respins acest petit întrucât raţionamentul este greşit deoarece Ministerul Finanţelor Publice era obligat la elaborarea bugetului general pe anul 2009 să aloce resursele financiare pentru plata despăgubirilor rezultate din deciziile emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, neprocedând în această manieră, se impune obligarea acesteia la alocarea de disponibilităţi financiare la dispoziţia Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru a i se acorda despăgubirile cuvenite.
Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în recursul formulat a invocat ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9, precum şi art. 3041 C. proc. civ..
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 182 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cât şi prevederilor pct. 182.1. H.G. nr. 128/2008, prin care s-a stabilit că se poate emite titlul de plată în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor financiare, dacă persoana îndreptăţită a optat pentru acordarea despăgubirilor în numerar, formulând cerere de opţiune în acest sens, pentru valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Se menţionează că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că emiterea titlului de plată şi implicit creanţele asupra statului nu se pot plăti decât în condiţii de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În cazul recurentei-reclamante plata despăgubirilor în numerar nu a fost posibilă urmare a lipsei disponibilităţilor în numerar, cât şi urmare a faptului că plata acestora s-a realizat până la Dosarul de opţiune din 24 martie 2008, iar aceasta are nr. de înregistrare al Dosarului de opţiune din 11 august 2008, iar plata cu prioritate fără respectarea ordinii cronologice, ar însemna încălcarea principiului egalităţii, principiu garantat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta-pârâtă a depus la dosar şi concluzii scrise, în sensul motivelor de recurs.
Recurenta-reclamantă a formulat şi întâmpinare la recursul Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând respingerea acestuia şi combătând criticile expuse în cererea de recurs.
Se precizează că Legea nr. 247/2005, în ceea ce priveşte procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, nu stabileşte termene limită în care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor trebuie să parcurgă etapele acestei proceduri, iar în această situaţie, întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată împotriva României o îndreptăţea la admiterea acţiunii.
Cu privire la disponibilităţile băneşti, se arată că, având o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva statului român, aceasta trebuie pusă în executare, neavând relevanţă numărul de înregistrare al opţiunii, apreciindu-se că nu se încalcă nici principiul egalităţii de tratament în situaţia respectării cerinţelor impuse de art. 6 paragraful I din Convenţie cu privire la respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cererii.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă este îndreptăţită la un tratament diferit, justificat de starea de sănătate şi vârsta acesteia.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Emiterea titlului de plată şi efectuarea plăţii despăgubirilor solicitate de recurenta-reclamantă, este prevăzută de dispoziţiile Titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” a Legii nr. 247/2005, lege specială care reglementează o procedură administrativă specială de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu au putut fi restituite în natură.
Recurenta-reclamantă îşi întemeiază cererea de acordare a dobânzii legale, pe dispoziţiile art. 1088 C. civ., dreptul comun în materia acordării dobânzilor.
Însă, litigiului dedus judecăţii, aşa cum s-a precizat anterior, îi sunt aplicabile dispoziţiile din Legea specială nr. 247/2005 în cuprinsul căreia nu sunt inserate prevederi referitoare la acordarea dobânzilor legale în ceea ce priveşte despăgubirile aferente imobilelor care nu au putut fi restituite în natură.
Prin urmare, dispoziţiile C. civ. reprezintă dreptul comun şi acestea nu pot fi aplicate cât timp există o lege specială aplicabilă cauzei, fiind incident principiul (…) generalia non derogant specialibus.
Critica referitoare la soluţionarea greşită a cererii care viza obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce disponibilităţi financiare la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor în vederea efectuării plăţii, este nefondată.
Potrivit art. 1 H.G. nr. 34/2009 modificată, Ministerul Finanţelor Publice este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea guvernului, care aplică strategia şi programul de guvernare în domeniul finanţelor publice şi are ca atribuţie administrarea generală a finanţelor publice.
Conform art. 3 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ, Ministerul Finanţelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat, dar şi al legilor de rectificare a bugetului de stat şi, potrivit artt.12 aprobă, în condiţiile legii, repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Cât timp Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu i-au fost alocate prin legea bugetului de stat sume care să fie ulterior repartizate de Ministerul Finanţelor Publice acestei autorităţi conform atribuţiilor menţionate anterior, este evident că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-reclamantă sub aceste aspecte referitoare la obligaţia Ministerului Finanţelor Publice să aloce sumele de bani la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în vederea efectuării plăţii.
Faţă de cele expuse, recursul recurentei-reclamante este nefondat, urmând a fi respins, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Înalta Curte, analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în raport de criticile formulate, de actele depuse la dosarul cauzei şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Soluţia instanţei de fond referitoare la obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor să emită în favoarea reclamantei titlul de plată pentru suma de 164.187,21 RON şi să efectueze plata, urmează a fi menţinută, însă, cu substituirea motivării instanţei de fond.
Astfel cum rezultă din prezentarea făcută anterior, recurenta-reclamantă este în posesia deciziei din 8 iulie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care reprezintă titlu de despăgubire, fără ca ulterior să-i fie emis titlu de plată, sens în care a formulat primul petit al cererii deduse judecăţii prin care a solicitat obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlu de plată pentru suma de 164.187,21 RON, fiind înregistrat Dosarul de opţiune din 11 august 2008.
Emiterea titlului de plată şi efectuarea plăţii reprezintă finalizarea procedurii administrative în funcţie de opţiunea persoanei îndreptăţite.
Potrivit art. 182 alin. (1) lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, dacă persoana optează exclusiv pentru primirea de despăgubiri în numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Direcţie, care, după reţinerea titlului de despăgubire în original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen de 15 zile calendaristice de la data existenţei disponibilităţilor financiare.
Conform lit. c) a aceluiaşi articol, „dacă optează pentru primirea de despăgubiri în numerar şi acţiuni emise de Fondul Proprietatea, se prezintă personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care după reţinerea titlului de despăgubire în original, eliberează un titlu de plată pentru suma solicitată de persoana despăgubită şi un titlu de conversie, pentru diferenţa dintre valoarea înscrisă în titlul de despăgubire şi valoarea înscrisă în titlul de plată. Titlul de plată va fi valorificat conform lit. a), iar titlul de conversie se va valorifica conform lit. b)”.
Aceste dispoziţii au făcut obiectul unui examen de constituţionalitate, urmare a sesizării de către instanţă a Curţii Constituţionale în prezenta cauză.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 220/2011, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 182 lit. a) şi c) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cum dispoziţiile legale menţionate nu au fost afectate de vreun viciu de neconstituţionalitate, rezultă că emiterea titlului de plată şi efectuarea plăţii despăgubirilor solicitate de reclamantă urmează a fi făcută în conformitate cu dispoziţiile menţionate anterior, declarate constituţionale.
Menţinerea soluţiei în ceea ce priveşte emiterea titlului de plată şi efectuarea plăţii despăgubirilor, nu încalcă nici principiul egalităţii invocat de recurenta-pârâtă întrucât, prin soluţia sa, instanţa de fond nu a stabilit un termen pentru emiterea titlului de plată şi efectuarea plăţii, fiind evident că aceste etape nu se pot realiza decât cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, astfel cum s-a reţinut anterior.
În consecinţă, Înalta Curte, faţă de toate considerentele expuse şi în raport de dispoziţiile art. 20 alin Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursurile formulate ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de V.I. şi de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia de Acordare a Despăgubirilor în Numerar împotriva sentinţei nr. 653 din 14 decembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4272/2009. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4972/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
