ICCJ. Decizia nr. 1125/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1125/2010

Dosar nr. 481/2/2008

Şedinţa publică din 1 martie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 10401/2/2006, reclamanta SC F. SA a chemat în judecată pe pârâta A.N.A.F., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 79 din 05 iunie 2006 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. şi pe cale de consecinţă, anularea deciziei de impunere nr. C/81119 din 30 mai 2005 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P. Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală din 30 mai 2005, în ceea ce priveşte sumele contestate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în perioada 04 aprilie 2005 - 18 mai 2005, la SC F. SA a avut loc un control fiscal al A.N.A.F. - D.G.F.P. Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală, în urma căruia organul de control a întocmit raportul de inspecţie fiscală din 30 mai 2005, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. C/81119 din 30 mai 2005, documente potrivit cărora SC F. SA ar datora bugetului de stat suma totală de 1.201.370 RON.

Reclamanta a mai arătat că, la data de 04 august 2005 a fost emisă somaţia de plată pentru suma de 1.201.370 RON, împreună cu titlurile executorii nr. 785, 786, 794, 826, 827, 828, 2612 şi 2613, că împotriva deciziei de impunere nr. C/81119 din 30 mai 2005 a formulat contestaţie pentru suma de 8.129.067.620 ROL, respectiv 812.906,7620 RON, contestaţie ce a fost soluţionată prin Decizia nr. 79 din 05 iunie 2006 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., în sensul respingerii acesteia.

Reclamanta a susţinut că aceste acte administrativ-fiscale emise de pârâte sunt nelegale pentru următoarele motive:

1. Dreptul de a efectua inspecţia fiscală şi de a stabili obligaţii fiscale suplimentare pe perioada de 5 ani anterioară celei în care s-a efectuat controlul, s-a prescris şi de asemenea, dreptul de a cere executarea silită a creanţelor bugetare în cuantum de 7.627.336.386 ROL reprezentând debite şi accesorii, s-a prescris.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, reclamanta a susţinut că inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioadele 04 aprilie - 15 aprilie 2005, 03 mai - 10 mai 2005 şi 18 mai 2005, că raportul de inspecţie fiscală s-a întocmit la data de 30 mai 2005, iar organul fiscal care a realizat inspecţia fiscală trebuia să se limiteze la a efectua controlul în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, conform art. 96 alin. (1) C. proCod Fiscal, respectiv în cadrul termenului de 5 ani, care se calculează potrivit legislaţiei în vigoare la data la care a început să curgă, respectiv OG nr. 70/1997.

În privinţa dreptului de a cere executarea silită a creanţelor bugetare anterioare datei de 30 mai 2000, reclamanta a susţinut că acest drept este prescris, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 9, art. 97 şi art. 98 lit. a) din OG nr. 11/1996, act normativ în vigoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie a executării silite, termenul de prescripţie este de 5 ani de la data naşterii dreptului de a cere executarea silită pentru creanţele bugetare provenind din impozite, taxe, alte contribuţii stabilite potrivit legii, precum şi majorări de întârziere.

2. Pentru creanţele fiscale reţinute în raportul de inspecţie fiscală din 30 mai 2005 şi în Decizia de impunere nr. C/81119 din 30 mai 2005, altele decât cele care se regăsesc în certificatul fiscal pe baza căruia s-a făcut privatizarea prin vânzarea de acţiuni, SC F. SA este exonerată de drept de la plata lor, prin efectul legii.

Sub acest aspect, reclamanta a arătat că s-a privatizat în anul 2000, că la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 11 mai 2000, încheiat între FPS şi SC „N.G.” SRL, a fost anexat, ca dovadă a datoriilor bugetare, certificatul de atestare fiscală din 07 aprilie 2000, iar pentru sumele neevidenţiate în acesta, societatea este exonerată de drept de la plata lor, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. (4), (5) şi (6) din Legea nr. 99/1999, prin care s-au modificat dispoziţiile OUG nr. 88/1997.

3. Debitul constând în taxa pe valoare adăugată şi accesorii aferent perioadei mai - septembrie 2000, pentru care nu au existat la momentul controlului înştiinţări de plătitor de TVA pentru furnizori, a fost eronat stabilit de organul de control fiscal.

Referitor la acest motiv de nelegalitate, reclamanta a precizat că debitul constând în TVA şi accesorii aferent perioadei de până la 30 aprilie 2000, pentru care a intervenit prescripţia, a fost inclus în suma totală contestată (7.627.336.386 ROL) şi este în cuantum de 591.864.476 ROL debit, la care se adaugă accesoriile constând în dobânzi şi majorări de întârziere.

De asemenea, reclamanta a susţinut că a făcut dovada de plătitor de TVA pentru furnizorii în cauză, prin intermediul adresei din 27 septembrie 2005, emisă de Ministerul Justiţiei - Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, că ar fi imposibil ca o societate să facă dovada calităţii furnizorilor săi de plătitori de TVA cu certificatul original de înregistrare ca plătitor de TVA emis de organul fiscal, aşa cum se susţine de către A.N.A.F. – D.G.S.C.

În concluzie, reclamanta a menţionat că suma totală contestată este în cuantum de 8.509.455.170 ROL reprezentând:

- 7.726.336.386 ROL, sumă contestată ca prescrisă şi exonerată la plată prin efectul legii, compusă din debit şi accesorii;

- 882.118.784 ROL, sumă contestată, deoarece s-a făcut dovada înştiinţărilor de plătitor de TVA şi care este aferentă perioadei mai-septembrie 2000 (scadentă în lunile mai, iulie şi septembrie 2000), parţial prescrisă pentru partea scadentă anterioară datei de 04 august 2000 şi compusă din debit plus accesorii.

La data de 16 ianuarie 2007, reclamanta a formulat precizare la acţiune, în sensul că solicită judecarea cauzei în contradictoriu atât cu Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F., cât şi cu A.N.A.F. -D.G.F.P. Bucureşti - Activitatea de Inspecţie Fiscală sector 4, urmând a se dispune, prin hotărârea ce se va pronunţa: admiterea acţiunii, anularea deciziei nr. 79 din 05 iunie 2006 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., anularea în parte, pentru suma de 8.509.455.170 ROL, a deciziei de impunere nr. C/81119 din 30 mai 2005 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P. Bucureşti – Activitatea de Inspecţie Fiscală sector 4 şi a raportului de inspecţie fiscală din 30 mai 2005, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere menţionată, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 807 din 20 martie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea a fost respinsă ca tardivă reţinându-se că împotriva deciziei emise în soluţionarea procedurii administrativ-jurisdicţionale trebuia să fie formulată acţiune în justiţie în termen de 15 zile de la comunicare.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta, iar prin Decizia nr. 3485 din 21 septembrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut, în esenţă, că termenul de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este cel prevăzut de art. 6 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care atât legiuitorul, cât şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie califică procedura prevăzută de C. proCod Fiscal de contestare a actelor fiscale ca fiind o cale de atac administrativă, iar Decizia un act administrativ.

Prin urmare, s-a constatat că în cauză regularitatea termenului de introducere a cererii de chemare în judecată are termen de referinţă pe cel al comunicării deciziei nr. 76/2006 iar în raport cu acesta, cererea a fost introdusă în termenul legal.

La Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată sub nr. 481/2/2008.

În dovedirea acţiunii, s-au administrat probele cu înscrisuri şi expertiză contabilă.

În fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC F. SA, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.

A anulat în parte Decizia nr. 79 din 05 iunie 2006 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. şi Decizia de impunere nr. C/81119 din 30 mai 2005 emisă de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.

A exonerat reclamanta de plata următoarelor sume:

- 53.569.515 ROL dobânzi C.A.S. angajator pe lunile ianuarie şi februarie 2000;

- 301.682 ROL dobânzi contribuţie angajator la bugetul asigurărilor pentru şomaj pe luna ianuarie 2000;

- 859.990 ROL dobânzi contribuţie angajator la fondul asigurărilor de sănătate pe lunile ianuarie şi februarie 2000;

- 214.622 ROL dobânzi contribuţie angajaţi la fondul asigurărilor de sănătate pe luna ianuarie 2000;

- 11.785.631 ROL dobânzi aferente contribuţiei angajatorului la fondul de pensii şi asigurări sociale ale agricultorilor pe lunile ianuarie 2000, februarie 2000 şi cele aferente soldului debitor la 31 decembrie 1999;

- 2.362.244 ROL compusă din: 744.486 ROL contribuţie la fondul de susţinere a învăţământului de stat 2% pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 1.495.349 ROL dobânzi aferente pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 122.409 ROL penalităţi aferente pe luna februarie 2000;

- 36.495.100 ROL compusă din: 13.500.000 ROL contribuţie la fondul privind protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap 4%, pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 27.426.600 ROL dobânzi aferente pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 7.718.500 ROL penalităţi aferente pe lunile ianuarie şi februarie 2000;

- 5.637.190.727 ROL compusă din: 1.186.157.765 ROL TVA aferentă lunilor ianuarie şi februarie 2000, 500.464.702 ROL penalităţi aferente, 3.950.567.260 ROL dobânzi aferente.

A respins în rest acţiunea precizată, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată, în sensul că, a obligat pârâtele la plata sumei de 4.770 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

A respins în rest cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel această instanţă a reţinut următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 191 alin. (3) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului Cod se calculează după normele legale în vigoare la data la care au început să curgă.

În speţă, inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioadele 04 aprilie -15 aprilie 2005, 03 mai -10 mai 2005 şi 18 mai 2005, iar perioada verificată a fost 01 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2004.

Prin urmare, pentru obligaţiile fiscale anterioare datei de 30 mai 2000, constând în debit, dobânzi şi penalităţi de întârziere, contestate de reclamantă ca fiind prescrise, sunt aplicabile prevederile OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal, în vigoare la data la care termenele de prescripţie au început să curgă.

Potrivit art. 21 din OG nr. 70/1997, dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite şi majorări de întârziere pentru neplata în termen a acestora se prescrie, după caz, în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă, în termen de 5 ani de la data ultimului termen legal de plată a impozitului, în situaţia în care legea nu prevede obligaţia depunerii declaraţiei sau în termen de 5 ani de la data comunicării, către contribuabil, a impozitului stabilit de organele fiscale.

Termenul de prescripţie de 5 ani a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale este prevăzut şi de art. 83 alin. (1) din OG nr. 92/2003, act normativ aplicabil începând cu data de 01 ianuarie 2004.

De asemenea, art. 90 alin. (1) din OG nr. 92/2003 prevede că inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale.

Dreptul de efectuare a inspecţiei fiscale şi dreptul de stabilire a obligaţiilor fiscale erau prescrise la data de 04 aprilie 2005, data începerii inspecţiei fiscale, în privinţa următoarelor sume: 53.569.515 ROL dobânzi la contribuţia de asigurări sociale de stat datorată de angajator pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 301.682 ROL dobânzi la contribuţia angajatorului la bugetul asigurărilor pentru şomaj pe luna ianuarie 2000, 859.990 ROL dobânzi la contribuţia angajatorului la fondul asigurărilor de sănătate pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 214.622 ROL dobânzi contribuţia angajaţilor la fondul asigurărilor de sănătate pe luna ianuarie 2000, 11.785.631 ROL dobânzi aferente contribuţiei angajatorului la fondul de pensii şi asigurări sociale ale agricultorilor pe lunile ianuarie 2000, februarie 2000 şi cele aferente soldului debitor la 31.12.1999, 2.362.244 ROL compusă din: 744.486 ROL contribuţie la fondul de susţinere a învăţământului de stat 2% pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 1.495.349 ROL dobânzi aferente pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 122.409 ROL penalităţi aferente pe luna februarie 2000.

De asemenea, la data începerii inspecţiei fiscale erau prescrise dreptul de efectuare a inspecţiei fiscale şi dreptul de stabilire a obligaţiilor fiscale pentru suma de 36.495.100 ROL compusă din: 13.500 ROL contribuţie la fondul privind protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap 4% pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 27.426.600 ROL dobânzi aferente pe lunile ianuarie şi februarie 2000, 7.718.500 ROL penalităţi aferente pe lunile ianuarie şi februarie 2000.

În privinţa sumelor menţionate, constând în obligaţii fiscale pe lunile ianuarie şi februarie 2000, termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 21 din OG nr. 70/1997 era împlinit la data începerii inspecţiei fiscale (04 aprilie 2005), astfel că susţinerile reclamantei sunt întemeiate sub acest aspect.

Curgerea acestui termen de prescripţie a fost suspendată pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a inspecţiei fiscale, conform dispoziţiilor art. 90 alin. (2) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, pentru următoarele obligaţii fiscale: 36.366.557 ROL dobânzi C.A.S. angajator martie 2000, 105.047.719 ROL dobânzi C.A.S. angajator aprilie 2000, 1.116.346 ROL dobânzi contribuţie angajator la fondul de şomaj aprilie 2000, 1.309.592 ROL dobânzi contribuţie angajator la fondul asigurărilor de sănătate aprilie 2000, 331.051 ROL dobânzi contribuţie angajaţi la fondul asigurărilor de sănătate aprilie 2000, 3.016.115 ROL dobânzi contribuţie angajator la fondul de pensii şi asigurări sociale ale agricultorilor martie 2000, 5.840.570 ROL dobânzi contribuţie angajator la fondul de pensii şi asigurări sociale ale agricultorilor aprilie 2000.

Curgerea termenului de prescripţie a fost suspendată şi cu privire la obligaţiile fiscale constând în contribuţia la fondul de susţinere a învăţământului de stat 2%, dobânzi şi penalităţi aferente pe lunile martie şi aprilie 2000, după cum urmează: 369.639 ROL debit martie 2000, 700.503 ROL dobânzi martie 2000, 122.409 ROL penalităţi martie 2000, 1.792.543 ROL debit aprilie 2000, 3.235.720 ROL dobânzi aprilie 2000, 385.397 ROL penalităţi aprilie 2000.

Referitor la obligaţiile fiscale constând în contribuţia la fondul privind protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap 4% şi dobânzile aferente, termenul de prescripţie a fost suspendat pentru lunile martie şi aprilie 2000, în privinţa următoarelor sume: 10.500.000 ROL debit martie 2000, 19.898.550 ROL dobânzi martie 2000, 11.900.000 ROL debit aprilie 2000, 21.480.690 ROL dobânzi aprilie 2000.

Pentru obligaţiile fiscale aferente lunilor martie şi aprilie 2000, cu privire la care dreptul de efectuare a inspecţiei fiscale şi de stabilire a obligaţiilor fiscale nu s-a prescris, întrucât a intervenit suspendarea cursului prescripţiei, acţiunea promovată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Nu a fost reţinută prescripţia dreptului de a cere executarea silită, invocată de reclamantă, având în vedere că dreptul de a cere executarea silită nu ia naştere la data scadenţei obligaţiilor de plată reţinute în raportul de inspecţie fiscală, ci la data expirării termenului de plată stabilit prin actul de individualizare a creanţei fiscale, care este reprezentat de Decizia de impunere şi titlul executoriu, iar termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor în care a luat naştere acest drept, potrivit dispoziţiilor art. 128 alin. (1) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal

S-a reţinut ca neîntemeiată susţinerea reclamantei conform căreia pentru creanţele fiscale reţinute în raportul de inspecţie fiscală şi în Decizia de impunere, altele decât cele ce se regăsesc în certificatul fiscal în baza căruia s-a făcut privatizarea prin vânzarea de acţiuni, este exonerată de drept de la plata lor, prin efectul legii, întrucât, Certificatul de atestare fiscală nr. 565297 din 07 aprilie 2000, invocat de reclamantă, nu a fost emis de Ministerul Finanţelor în baza unui raport asupra naturii şi cuantumului obligaţiilor bugetare, în vederea privatizării societăţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 14 alin. (4) din OUG nr. 88/1997, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 99/1999, ci a fost emis de Administraţia Finanţelor Publice sector 4 Bucureşti, în baza balanţei de verificare la data de 29 februarie 2000, conform OG nr. 50/1998, fiindu-i necesar societăţii la autorizare.

De asemenea, acest certificat cuprinde obligaţii de plată până la data de 29 februarie 2000, iar nu până la data de 11 mai 2000 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni).

Referitor la taxa pe valoare adăugată aferentă lunilor ianuarie şi februarie 2000, Curtea a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de efectuare a inspecţiei fiscale şi a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale prin expirarea termenului de 5 ani prevăzut de art. 21 din OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal, dispoziţii legale în vigoare la data la care termenul de prescripţie a început să curgă.

Prin urmare, reclamanta a fost exonerată de plata sumei de 5.637.190.727 ROL compusă din: 1.186.158.765 ROL TVA aferentă lunilor ianuarie şi februarie 2000, 500.464.702 ROL penalităţi şi 3.950.567.260 ROL dobânzi aferente.

Referitor la TVA aferentă perioadei martie 2000 – 30 septembrie 2000, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu-şi putea exercita dreptul de deducere al taxei pe valoare adăugată, ca urmare a lipsei copiei de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de TVA a furnizorului sau prestatorului pentru facturile fiscale cu o valoare a taxei mai mare de 20 milioane RON, conform OUG nr. 17/2000 privind taxa pe valoare adăugată şi OG nr. 82/1998 privind înregistrarea fiscală a plătitorilor de impozite şi taxe.

Cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată a fost admisă în parte, în temeiul dispoziţiile art. 274 şi art. 276 C. proc. civ., în sensul obligării pârâtelor la plata sumei de 4.770 RON compusă din 4.762 RON reprezentând 1/2 din cuantumul onorariului expertului contabil desemnat de instanţă şi 8 RON taxe judiciare de timbru.

A fost respinsă în rest cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere, pe de o parte, faptul că pretenţiile reclamantei au fost încuviinţate în parte, iar pe de altă parte, faptul că pentru onorariul de avocat s-a depus numai factura fiscală, care atestă existenţa obligaţiei de plată, nu şi documentul justificativ al plăţii onorariului (chitanţă fiscală sau ordin de plată).

De asemenea, nu a fost acordat onorariul expertului consilier solicitat de reclamantă, având în vedere că desemnarea unui expert consilier a reprezentat opţiunea reclamantei, în sarcina pârâtelor fiind justificată doar obligarea la plata onorariului expertului contabil desemnat de instanţă, în măsura în care pretenţiile din cererea de chemare în judecată au fost admise.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanta SC F. SA şi pârâtele A.N.A.F. – D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.

În motivarea cererii de recurs reclamanta SC F. SA a arătat următoarele:

1) Referitor la debitul TVA şi accesoriile acestuia pentru care nu au existat, la momentul controlului, înştiinţări de plătitor de TVA pentru furnizori, instanţa de fond, în mod netemeinic şi nelegal a respins cererea reclamantei.

În mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond a apreciat că TVA-ul aferent lunilor martie, aprilie, mai, iulie şi septembrie 2000 nu este deductibil fiscal întrucât la momentul controlului a lipsit copia de pe documentul legal care atesta calitatea de plătitor de TVA a furnizorului sau prestatorului.

A arătat recurenta SC F. SA că legea nu prevede în sarcina furnizorului prestatorilor obligaţia de a pune la dispoziţia beneficiarilor lor copii de pe documentele ce fac dovada calităţii lor de plătitor de TVA, o asemenea situaţie ar duce la îngreunarea activităţii economice şi ar duce la situaţia ca beneficiarul să suporte sancţiuni pentru fapta unui terţ.

În consecinţă suma apreciată ca deductibilă de recurentă este compusă din 645.800.284 ROL reprezentând TVA aferent lunilor martie, aprilie, mai, iulie şi septembrie 2000 plus suma de 1.186.548.878,01 ROL – accesorii pentru TVA.

2) În mod nelegal instanţa de fond a respins cererea reclamantei în ceea ce priveşte obligaţiile bugetare şi accesoriile aferente lunilor martie şi aprilie 2000, acestea fiind considerate de recurentă prescrise potrivit art. 96 alin. (1) C. proCod Fiscal, coroborate cu dispoziţiile art. 21 din OG nr. 70/1997.

3) În mod greşit instanţa de fond a apreciat că SC F. SA nu este exonerată de drept de la plata obligaţiilor bugetare neevidenţiate în certificatul de atestare fiscală.

S-a arătat că faţă de dispoziţiile OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, faptul că Fondul Proprietăţii de Stat nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau ca instituţie publică implicată în procesul de privatizare nu poate fi imputat societăţii recurente.

Pârâta recurentă A.N.A.F. în motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat următoarele:

Consideră recurenta A.N.A.F. că în mod greşit instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei, anulând în parte Decizia de soluţionare atacată şi Decizia de impunere, dispunând totodată obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

- În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, prin Decizia de impunere atacată se susţine de către recurentă că susţinerile reclamantei sunt neîntemeiate având în vedere pe de o parte faptul că reclamanta a renunţat la susţinerea excepţiei în calea administrativă de atac, iar de pe de altă parte faptul că inspecţia fiscală a fost realizată la solicitarea societăţii.

- Instanţa de fond a exonerat, în mod eronat reclamanta de la plata tuturor obligaţiilor fiscale aferente lunilor ianuarie - februarie 2000.

- De asemenea, s-a mai arătat că potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul are dreptul de a determina limitele cererii sale, SC F. SA criticând în contestaţia sa formulată pe cale administrativă alte aspecte decât cele referitoare la prescripţie, astfel că instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere atât prevederile art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 cât şi art. 213 alin. (1) C. proCod Fiscal

- În fine, s-a arătat că în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instituţia pârâtă recurentă nu s-a aflat în culpă procesuală, instanţa de fond menţinând în parte actele atacate de reclamantă.

D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti a criticat sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) pentru următoarele motive:

1) În principal, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului organelor de control de a stabili diferenţe de impozite şi taxe, deşi instanţa de fond a reţinut corect că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din OG nr. 70/1997 – totuşi nu a avut în vedere motivul de întrerupere al termenului de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 22 din acelaşi act normativ.

Apreciază recurenta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti – că depunerea de către contribuabil a declaraţiei – inventar echivalează cu întreruperea termenului de prescripţie, prevăzut de art. 21 din OG nr. 70/1997.

2) În subsidiar, recurenta a arătat că dacă se va aprecia că susţinerile prezentate mai sus sunt nefondate, să se observe că sumele de la plata cărora instanţa de fond a exonerat-o pe reclamantă cuprind inclusiv dobânzi şi penalităţi aferente lunilor martie şi aprilie.

Astfel, se arată că în mod eronat printre sumele de la plata cărora a fost exonerată reclamanta se regăsesc şi următoarele: 7.718.500 ROL, 500.464.702 ROL şi 3.950.567.260 ROL, instanţa de fond a apreciat că acestea reprezintă penalităţi pentru contribuţia la fondul privind protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap şi respectiv penalităţi şi dobânzi pentru TVA, aferente lunilor ianuarie şi februarie 2000.

În realitate, se arată că, aceste sume sunt aferente lunilor ianuarie-aprilie 2000, aşa cum rezultă din tabelul nr. 1 întocmit de expertul contabil.

În consecinţă, accesoriile calculate atât de organele de control cât şi de expertul contabil pentru contribuţia la fondul privind protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap şi TVA – aferente lunilor ianuarie – februarie 2000 sunt: în loc de 7.718.500 ROL – 2.902.500 ROL; - în loc de 500.464.702 ROL - 255.024.135 ROL; în loc de 3.950.567.260 ROL – 2.336.351.905 ROL.

Reclamanta-recurentă SC F. SA a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursurilor declarate de A.N.A.F. şi D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică.

Pârâtele – recurente A.N.A.F. şi D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti au formulat întâmpinare la cererea de recurs a reclamantei SC F. SA, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, având în vedere motivele de recurs invocate precum şi în conformitate cu prevederile art. 304¹ C. proc. civ., constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursul reclamantei SC F. SA acesta este nefondat.

- Primul motiv de recurs invocat de reclamantă nu poate fi reţinut faţă de împrejurarea că aceasta nu a deţinut nici la data efectuării operaţiunilor şi nici la data încheierii raportului de inspecţie fiscală, copia documentului legal care atestă calitatea de plătitor de TVA a furnizorului sau prestatorului.

Instanţa de fond a constatat în mod corect incidenţa prevederilor art. 25 pct. B lit. b) din OUG nr. 17/2000 privind TVA - coroborat cu pct. 10.6 lit. g) din HG nr. 401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a OUG nr. 17/2000.

Conform art. 25 pct. B lit. b) din OUG nr. 17/2000 "contribuabilii plătitori de taxă pe valoarea adăugată sunt obligaţi să solicite de la furnizori sau prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate pentru toate bunurile şi serviciile achiziţionate şi să verifice întocmirea corectă a acestora, iar pentru facturile fiscale cu o valoare a taxei pe valoarea adăugată mai mare de 20 milioane RON, să solicite şi copia de pe documentul legal care atestă calitatea de plătitor de taxă pe valoarea adăugată a furnizorului sau prestatorului".

Potrivit pct. 10.6 lit. g) din HG nr. 401/2000 "Nu poate fi dedusă, potrivit legii, taxa pe valoarea adăugată aferentă intrărilor referitoare la:

g) bunuri şi servicii aprovizionate pe bază de documente care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 25 pct. B din ordonanţa de urgenţă şi de HG nr. 831/1997 pentru aprobarea formularelor modelelor comune privind activitatea financiară şi contabilă şi a normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora".

- Cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat întrucât pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere, cursul prescripţiei a fost suspendat în conformitate cu dispoziţiile art. 90 alin. (2) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect a apreciat că sunt datorate obligaţiile fiscale şi accesoriile aferente lunilor martie – aprilie 2000.

Al treilea motiv de recurs este de asemenea nefondat.

Se reţine că aprecierile instanţei de fond sunt corecte în ceea ce priveşte aplicarea art. 14 din OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale. Astfel, reclamanta-recurentă, societate comercială supusă privatizării nu poate fi exonerată de plata obligaţiilor bugetare neevidenţiate în certificatul de sarcini fiscale emis în baza raportului întocmit pentru fiecare obligaţie bugetară.

Certificatul de atestare fiscală prezentat de reclamantă a fost eliberat de Administraţia Finanţelor Publice sector 4 în baza datelor din balanţa de verificare întocmită de societate la data de 29 decembrie 2000 şi nu în baza unui raport întocmit potrivit prevederilor legii privind privatizarea societăţilor comerciale.

De asemenea, este de menţionat şi faptul că respectivul certificat de atestare fiscală nu a fost eliberat în scopul privatizării ci pentru a-i servi reclamantei la autorizare în conformitate cu OUG nr. 50/1998.

În ceea ce priveşte recursurile formulate de A.N.A.F. şi D.G.F.P. Municipiul Bucureşti, Înalta Curte a constatat că acestea sunt fondate pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

- Excepţia prescripţiei dreptului organelor de control de a stabili taxe şi impozite a fost corect soluţionată de instanţa de fond. Astfel, pentru obligaţiile fiscale aferente lunilor ianuarie şi februarie 2000, termenul de prescripţie prevăzut de art. 21 din OG nr. 70/1997 era împlinit la data începerii inspecţiei fiscale, respectiv la data de 4 aprilie 2005.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 22 lit. b) din OG nr. 70/1997 şi art. 39 alin. (1) din OG nr. 86/2003, se reţine că acestea nu au fost invocate decât în cererea de recurs şi nu sunt incidente în cauză declaraţia de inventar referindu-se la contribuţiile sociale, nu reprezintă declaraţie de impunere.

- Se constată de asemenea, că instanţa de fond, în mod corect a obligat recurentele-pârâte la plata a 1/2 din cheltuielile de judecată ale reclamantei (respingând onorariu de expert şi taxa de timbru) în condiţiile în care s-a admis în parte acţiunea, fiind aplicabile art. 274 C. proc. civ.

Motivul reţinut de Înalta Curte pentru admiterea recursurilor pârâtelor este reprezentat de împrejurarea că deşi instanţa de fond a reţinut ca fiind prescrise doar obligaţiile fiscale şi accesoriile aferente lunilor ianuarie – februarie 2000, exonerând de la plata acestora reclamanta şi respingând în rest acţiunea reclamantei, în dispozitivul sentinţei sunt evidenţiate sume care sunt aferente lunilor ianuarie – aprilie, fiind nelegală cuprinderea sumelor corespunzătoare pentru lunile martie şi aprilie. Aceste sume eronate reprezintă penalităţile pentru contribuţia la fondul privind protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, penalităţi pentru TVA şi dobânzi pentru TVA aferente lunilor ianuarie-februarie 2000, în conformitate cu cele rezultate din expertiza contabilă efectuată în cauză şi însuşită de instanţa de fond, Dosar nr. 481/2/2008.

În consecinţă, faţă de cele arătate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC F. SA ca nefondat, va admite recursurile declarate de A.N.A.F. şi D.G.F.P. Municipiul Bucureşti, va modifica în parte hotărârea atacată, în sensul că în ceea ce priveşte penalităţile pentru contribuţia la fondul privind protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, penalităţile pentru TVA şi dobânzi pentru TVA aferente lunilor ianuarie-februarie 2000, va exonera pe reclamantă numai de plata sumelor de 2.902.500 ROL, 255.024.135 ROL şi 2.396.351.905 ROL, va menţine celelalte dispoziţii ale instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de SC F. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1301 din 26 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile declarate de A.N.A.F. şi de D.G.F.P. Bucureşti.

Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că în ceea ce priveşte penalităţile pentru contribuţia la fondul privind protecţia socială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, penalităţile pentru TVA şi dobânzile pentru TVA aferente lunilor ianuarie-februarie 2000, exonerează pe reclamantă numai de plata sumelor de 2.902.500 ROL, 255.024.135 ROL şi 2.396.351.905 ROL.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1215/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate...		ICCJ. Decizia nr. 996/2010. Contencios. Strămutare. Fond →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ: