ICCJ. Decizia nr. 1239/2010. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3420 din 21 octombrie 2009 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond a admis cererea formulată de reclamanții N.C., I.S., C.M.S., P.R., L.M., B.L., O.R., P.G., N.M., L.A., S.V. și V.S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, dispunând, pe cale de consecință, suspendarea actului nr. 76602 din 3 iulie 2009 emis de pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, cu privire la excepția invocată în cauză că, în ciuda susținerilor pârâtului, actul a cărui suspendare se solicită nu constituie doar o operațiune tehnico-materială de aducere la cunoștința ordonatorilor secundari și terțiari de credite neacordării unor sporuri ci este un act prin care se materializează voința emitentului de a diminua drepturi salariale dând naștere raportului juridic de drept administrativ dedus judecății.
Pe fondul pricinii prima instanță a apreciat că reprezintă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ contestat împrejurarea că aceasta retroactivează, având incidență asupra drepturilor salariale cuvenite reclamanților pentru luna iunie 2009, deși a fost emis la 7 iulie 2009 și în condițiile în care O.U.G. nr. 71/2009 se referă la plata eșalonată a drepturilor salariale restante, iar nu și la salariile care ar fi plătite în prezent și în viitor, cu atât mai mult cu cât Ordinul ministrului nr. 768/C din 4 martie 2009 a acordat sporul de risc și suprasolicitare, indiferent de existența unui titlu executor.
S-a reținut de asemenea că prin actul a cărui suspendare se solicită, fiind diminuate retroactiv drepturile salariale ale reclamanților, li s-a produs acestora un prejudiciu față de speranța lor legitimă în ceea ce privește valoarea patrimonială pe care urma să o primească pentru prestarea activității în luna iunie 2009.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul reiterând excepția lipsei de interes a acțiunii, iar pe fond susținând că, în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Recursul este nefondat.
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu critici le formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
In ceea ce privește critica referitoare la natura juridică de act administrativ a actului contestat, se va reține că este neîntemeiată, așa cum corect s-a reținut și prin sentința recurată.
Astfel, obiectul acțiunii îl constituie suspendarea executării, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a adresei nr. 76602 din 3 iulie 2009 emisă de conducătorul autorității recurente.
Prin acest act, emitentul a dispus ca, la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. In plus, aceeași autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ susmenționat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
în raport cu dispozițiile legale susmenționate, în speța de față nu poate fi primită critica recurentului, în sensul negării naturii juridice de act administrativ a adresei contestate.
în mod evident, adresa în discuție adoptă o măsură prin care se modifică un element esențial al raporturilor de serviciu existente între judecători și stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.
Mai mult, măsura contestată în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv a O.U.G. nr. 71/2009.
Așadar, nu se poate afirma că suntem în prezența unei simple operațiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari și terțiari de credite, după cum susține în mod eronat recurentul.
în ceea ce privește aplicabilitatea Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, de la data publicării fiind general obligatorii și având putere numai pentru viitor.
Rezultă, așadar, că deciziile Curții Constituționale nu produc efecte asupra hotărârilor judecătorești irevocabile și nici asupra deciziilor în interesul legii pronunțate în precedent de înalta Curte.
De asemenea, conform art. 126 din Legea fundamentală, justiția se înfăptuiește în România, prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege.
Nicio dispoziție constituțională sau legală nu reglementează efectele retroactive ale unei decizii a Curții Constituționale, în sensul negării puterii lucrului judecat a hotărârilor irevocabile pronunțate de instanțele din sistemul judiciar.
în ce privește excepția lipsei de interes a acțiunii, se va reține că aceasta nu este întemeiată, întrucât pronunțarea unor hotărâri judecătorești de suspendare a executării aceluiași act administrativ nu poate profita autorilor cererii formulate în prezenta cauză, cunoscut fiind că efectele procesului sunt limitate la părțile acestuia.
Cu privire la cererea de suspendare, se va reține, de asemenea, că soluția atacată este temeinică și legală.
Dispozițiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
Rezultă din textul legal susmenționat ca, pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
în speța de față, înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
în primul rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
In acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului.
De asemenea, un alt aspect care vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială.
în raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.
în ceea ce privește noțiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.
Această condiție legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.
Față de cele arătate, apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că, în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârât, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 840/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1337/2010. Contencios → |
|---|
