ICCJ. Decizia nr. 3982/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3982/2010
Dosar nr. 4252/2/2009
Şedinţa publică de Ia 30 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4182 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii O.N. şi O.A., în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti - Direcţia Cetăţenie, ca rămasă fără obiect.
A admis acţiunea formulată de O.R. şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti - Direcţia cetăţenie să soluţioneze cererea reclamantului O.R. privind redobândirea cetăţeniei române, precum şi la plata sumei de 163 RON cheltuieli de judecată către reclamantul O.R.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că din actele dosarului rezultă că cererile reclamanţilor O.N. şi O.A. au fost examinate şi avizate pozitiv de Comisia pentru cetăţenie în şedinţa din data de 29 iulie 2009, sens în care s-a întocmit raportul prevăzut de art. 17 şi 18 din Legea nr. 21/1991, în care s-a menţionat îndeplinirea condiţiilor legale pentru redobândirea cetăţeniei române.
Referitor la cererea formulată de reclamantul O.R., prima instanţă a reţinut că, deşi a fost înregistrată la autoritatea pârâtă încă din anul 2003, până în prezent aceasta nu a fost soluţionată, această întârziere de 6 ani de zile nefiind justificată de către pârât, astfel încât s-a constatat încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul arată că parcurgerea procedurii speciale prevăzută de lege pentru soluţionarea cererilor având ca obiect cetăţenia română necesită o perioadă de timp mai mare, perioadă care depinde de mai mulţi factori independenţi de voinţa instituţiei învestite de lege cu soluţionarea cererilor având acest obiect.
S-a mai arătat că în cauză nu poate fi vorba de un refuz nejustificat, având în vedere că Preşedintele Comisie a stabilit termen pentru soluţionarea cererii reclamantului O.R. la data de 18 februarie 2010, iar prin Legea nr. 354/2009 de aprobare a OUG nr. 36/2009 s-a stabilit un termen de 5 luni de la data rezoluţiei preşedintelui Comisie pentru soluţionarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, autoritatea pârâtă fiind astfel repusă în termen.
A doua critică formulată de recurent vizează greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că autoritatea pârâtă nu a fost pusă în întârziere, Ministerul Justiţiei neaflându-se în culpă.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007, statuează că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât şi public".
Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul -intimat s-a adresat în mai multe rânduri, solicitând redobândirea cetăţeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauza de faţă este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea Legii nr. 21/1991 rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit căruia: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Înalta Curte nu va retine nici susţinerile recurentului, formulate în motivele de recurs, respectiv că cererea reclamantului a fost examinată şi avizată pozitiv de Comisia pentru cetăţenie.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că nici în faţa instanţei de fond şi nici în recurs, recurentul nu a făcut dovada celor susţinute în motivele de recurs şi oricum data stabilită pentru soluţionarea cererii este ulterioară pronunţării hotărârii atacate şi chiar înregistrării prezentei cereri de recurs.
Astfel, potrivit adresei nr. 12209/DC din 22 ianuarie 2010 emisă de Ministerul Justiţiei, verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru aprobarea cererii de redobândire a cetăţeniei române formulată de intimatul-reclamant a fost programată în şedinţa din 18 octombrie 2010.
Înalta Curte constată că demersurile efective ale pârâtului-recurent în sensul soluţionării cererii reclamantului au intervenit după sesizarea instanţei de fond de către acesta, şi, în plus, recurentul-pârât nu a mai depus alte înscrisuri doveditoare ale avizării cererii reclamantului, suplimentar faţă de adresa emisă de către unul dintre departamentele sale, situaţie în care, sub acest aspect, nu sunt motive pentru reformarea hotărârii instanţei de fond.
Reclamantul-intimat a depus cererea de redobândire a cetăţeniei române încă din anul 2003, fără ca această cerere să fi fost procesată de către autoritatea pârâtă până la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, context în care în mod corect a reţinut instanţa de fond incidenţa art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul nesoluţionării cererii reclamantului într-un termen rezonabil.
În acest context, soluţia instanţei de fond este legală şi se impune a fi menţinută.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la acordarea cheltuielilor de judecată se constată că aceasta nu este întemeiat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Având ca fundament aceste dispoziţii legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii.
Or, în cauza dedusă judecăţii, rezultă fără putinţă de tăgadă că instituţia recurentă a fost în culpă pentru nesoluţionarea cererii până la data introducerii acţiunii reclamantului şi văzând dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este corectă.
De altfel, este consacrată în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi acordarea cheltuielilor de judecată atunci când cererea reclamantei a fost respinsă întrucât pârâtul şi-a îndeplinit obligaţiile în timpul judecăţii.
Culpa procesuală a pârâtului rezultă implicit din soluţia dată, întrucât în plata cheltuielilor judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât şi cheltuielile făcute în timpul judecăţii, neputându-se transfera vinovăţia pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantei într-un termen rezonabil.
Culpa recurentului a fost dovedită, întrucât acesta trebuia să-şi ia toate diligentele pentru a verifica stadiul cererii intimatei-reclamante şi să comunice un răspuns în acest sens.
Orice amânare în soluţionarea cererii reclamantei a însemnat depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a determinat-o să angajeze cheltuieli cu procesul ce a fost intentat autorităţii pârâte, cheltuieli care ar fi putut fi evitate numai dacă cererea reclamantei ar fi fost soluţionată mai înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei, împotriva Sentinţei civile nr. 4182 din 26 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3986/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3981/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
