ICCJ. Decizia nr. 4180/2010. Contencios. Alte cereri. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4180/2010
Dosar nr.2730/1/2010
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3604 din 25 iunie 2009 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare împotriva Sentinţei nr. 1943 din 12 iulie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a obligat recurenta la plata către intimatul B.I. a sumei de 1.500 RON - reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a avut în vedere obiectul dedus judecăţii, astfel cum a fost acesta soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 1943/2007 de către instanţa de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, faţă de care apare ca nepertinentă, neadecvată, critica privind nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei nulităţii absolute a art. 7 din Contractul de intermediere de valori imobiliare din 5 ianuarie 1999 (încheiat între SVM E.B.G. SA reprezentată de intimatul-reclamant şi SVM V.), cu atât mai mult cu cât evaluarea Contractului în discuţie s-a făcut în mod irevocabil prin hotărâre judecătorească - Decizia civilă nr. 3607 din 12 noiembrie 2001 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, când s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că societatea reprezentată de intimatul-reclamant nu are nicio culpă în derularea Contractului amintit.
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului instanţa de recurs a apreciat că prima instanţă a acordat atenţie excepţiei şi a abordat-o corect în raport de probatoriul existent şi de data de 26 noiembrie 2004, data introducerii acţiunii în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, în vigoare la acel moment.
În concordanţă cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 republicat reţinându-se că prejudiciul a devenit cert şi determinabil în anul 2002 (an în care B.I. a solicitat anularea Ordonanţei nr. 150/1999 emisă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare) excepţia a fost în mod just respinsă ca neîntemeiată.
De asemenea instanţa de recurs a mai constatat că recurenta nu menţionează care este data la care termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit în viziunea sa, ţinând seama că vechea lege a contenciosului administrativ nu conţine prevederi privind termenul de prescripţie, ci doar momentul de la care acesta începea să curgă, noua lege a contenciosului administrativ a acoperit această lipsă prin dispoziţiile art. 19(1) şi (2).
Instanţa a mai reţinut că analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale din prisma dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. a constituit o preocupare atentă din partea judecătorului fondului, toate aspectele avute în vedere fiind explicit arătate în argumentarea soluţiei de admitere a cererii reclamantului.
Instanţa de control judiciar nu a putut accepta teza împărtăşită de recurentă în sensul că nu sunt relevante hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care s-au admis cererile de anulare a Ordonanţelor nr. 149 şi nr. 150/1999 emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Este inacceptabilă şi confuzia recurentei între cele două instituţii de drept distincte: puterea lucrului judecat ca unul din efectele hotărârii judecătoreşti şi autoritatea de lucru judecat (parte a puterii de lucru judecat) ce poate fi invocată pe cale de excepţie, iar în acest context trimiterea la dispoziţiile art. 1201 C. civ. este neavenită.
În ce priveşte fondul cauzei, instanţa de recurs a constatat că admiterea cererii este argumentată în drept şi susţinută de probele administrate, între acestea şi expertiza contabilă, cert fiind că intimatul-reclamant a suportat un prejudiciu material dar şi unul moral, cuantumul acestora din urmă fiind stabilit printr-o apreciere corectă după cum menţionează în finalul considerentelor sentinţei.
Împotriva acestei hotărâri, recurenta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a formulat contestaţie în anulare, fondată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
S-a apreciat că dezlegarea recursului a fost datorată unei greşeli materiale a instanţei supreme şi se referă la consemnarea datei la care începe să curgă termenul de prescripţie.
De asemenea s-a motivat calea extraordinară de atac şi prin aceea că în recurs nu au fost analizate toate motivele, respectiv lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi cele trei categorii de pagube invocate.
Restul motivelor invocate în contestaţia în anulare sunt motive reiterate de contestator cu ocazia judecării recursului, temeiul de drept în această pricină fiind art. 318 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă şi va fi respinsă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal.
În speţă, contestaţia în anulare este fondată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., fiind o contestaţie în anulare specială care se exercită numai împotriva hotărârilor instanţei de recurs, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau când instanţa respingând sau admiţând în parte recursul, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare ori casare.
Motivele acestei contestaţii în anulare sunt astfel limitativ prevăzute de lege, obiect al său (al contestaţiei în anulare speciale) făcându-l doar hotărârile instanţei de recurs prin care s-a soluţionat recursul.
Fiind text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” trebuie interpretată restrictiv, legea având în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. Prin urmare, greşeala materială nu trebuie să fie rezultatul modului în care instanţa de recurs a înţeles să interpreteze un text de lege, deci nu orice greşeală materială se încadrează în prevederile art. 318 C. proc. civ. şi nu poate fi confundată cu „greşeala materială” prevăzută de art. 281 C. proc. civ. (eroare sau omisiune).
În speţă, referirile contestatoarei se încadrează în dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., ea însăşi vorbind despre o „eroare materială” pe care ar fi comis-o instanţa de recurs.
Dar nici teza a II-a a art. 318 C. proc. civ. nu poate fi aplicată, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia atacată, prin care a fost respins recursul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nu a omis să cerceteze din „greşeală” nici un motiv de recurs, ea analizând în raport de art. 3041 C. proc. civ., toate motivele pe care recurenta le-a invocat.
Faţă de toate aceste considerente şi în raport de prevederile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că această contestaţie în anulare este inadmisibilă şi o va respinge în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, împotriva Deciziei nr. 3604 din 25 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 4184/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4176/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
