ICCJ. Decizia nr. 5385/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5385/2010
Dosar nr. 768/45/2010
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, reclamanta T.S. a chemat în judecată Statul Român - prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor solicitând obligarea pârâtelor la soluţionarea dosarului şi la emiterea deciziei care să conţină titlul de despăgubiri pentru imobilul construcţie demolată şi teren de 1034,75 mp ce a fost situat în Iaşi.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Dispoziţia nr. 3916 din 15 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, s-au propus măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce fusese demolat şi, deşi, această dispoziţie împreună cu dosarul anexă a fost transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, pârâta nu a parcurs nici o etapă din procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 Titlul VII, fiind depăşit orice termen rezonabil.
Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că în cauză este în derulare o procedură administrativă, ce presupune parcurgerea mai multe etape, iar întrucât s-a constatat lipsa înscrisurilor privind descrierea construcţiei demolate, pentru completarea dosarului a fost înaintată adresa 13572 din 25 noiembrie 2010 către Primăria Municipiului Iaşi.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale, arătând că potrivit atribuţiilor sale prevăzute de art. 2 din HG 361/2005 acordă doar sprijin şi îndrumare metodologică autorităţilor publice locale şi centrale, precum şi celorlalte persoane juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii.
Prin Sentinţa nr. 18 din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Iaşi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respingând acţiunea reclamantei faţă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a admis acţiunea formulată de reclamanta T.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Totodată, Curtea de Apel Iaşi a dispus obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită pe numele reclamantei Decizia referitoare la acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii 247/2005 pentru imobilul construcţie demolată şi teren de 1034,75 mp ce a fost situat în Iaşi, respingând cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât potrivit art. 13 din Legea 247/2005 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este investită cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire şi nu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. 3916 din 15 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, în urma formulării de către reclamantă a notificării 94/2001, s-au propus măsuri reparatorii în echivalent pentru mobilul construcţie demolată şi teren de 1034,75 mp ce a fost situat în Iaşi, nefiind nici până în prezent, finalizată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 Titlul VII.
Curtea de apel a constatat că, deşi Legea specială nr. 247/2005 legiuitorul nu instituie un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de retrocedare, totuşi nu poate constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversare şi pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil, iar din exprimarea punctului de vedere al pârâtei rezultă intenţia de tergiversare, de la momentul emiterii dispoziţiei şi până în prezent trecând mai mult de doi ani în care dosarul reclamantei nu a parcurs vreo etapă din procedura administrativă.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că, în că în cauză, este evident că autoritatea pârâtă are intenţia de tergiversare, de la momentul emiterii Dispoziţiei nr. 3916 din 15 decembrie 2005 şi până în prezent trecând aproape 5 ani şi abia în urma introducerii prezentei acţiuni, pentru a justifica lipsa oricărei diligente în finalizarea procedurii administrative şi atitudinea mai mult decât abuzivă faţă de reclamantă, pârâta a trimis o adresă pentru completarea dosarului cu înscrisurile necesare pentru evaluarea construcţiei demolate, respectiv adresa 13572 din 25 noiembrie 2010 către Primăria Municipiului Iaşi.
Instanţa de fond a mai reţinut că realizarea dreptului reclamantei nu poate fi împiedicată de împrejurarea că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererilor , astfel încât să fie respectat termenul rezonabil şi mai mult de atât, în cauză la dosarul reclamantei se găseşte actul de vânzare al imobilului din 15 octombrie l957 care cuprinde o descriere sumară a acestuia, însă la dosar la fila 66 există şi descrierea detaliată a imobilului. Având în vedere că, în speţă, din modul de manifestarea pârâtei a rezultat în fapt refuzul Comisie Centrale de a soluţiona cererea reclamantei cu celeritate, prima instanţă a apreciat că nu mai există nici un motiv pentru care să nu poată fi emisă Decizia referitoare la acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii 247/2005 pentru imobilul construcţie demolată şi teren de 1034,75 mp ce a fost situat în Iaşi.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de Curtea de apel, arătând că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat cauza reţinând încălcarea principiului termenului rezonabil, deşi emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Recurenta-pârâtă susţine că, în cauză nu a fost încălcat termenul rezonabil, întrucât etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul reclamantei, în sensul că în urma analizării dosarului conţinând Dispoziţia nr. 3916/2005 s-a constatat că la dosarul de despăgubiri nu există înscrisuri pentru individualizarea imobilului, dosarul reclamantei fiind incomplet, astfel că imobilul nu poate fi evaluat.
Se mai arată în motivele de recurs că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca dosarul să fie soluţionat, conform celor stabilite prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare.
Recurenta-pârâtă precizează că, în cauză nu a fost încălcat termenul rezonabil, întrucât dosarele de despăgubire nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu trecerea peste etapele administrative.
Analizând cauza, în limita criticilor din recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia care să conţină titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Iaşi, având în vedere Dispoziţia nr. 3916 din 15 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziţia nr. 3916 din 15 decembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Iaşi, conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul că pârâta a tergiversat soluţionarea dosarului în mod nejustificat fiind încălcat principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Criticile care vizează această soluţie sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului situat în Iaşi.
Ori, dacă recurentul-pârât avea astfel de nelămuriri şi aprecia că Dispoziţia nr. 3916 din 15 decembrie 2005 nu este însoţită de documentele menţionate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin HG 1095/2005, putea fie să restituie dosarul autorităţii emitente, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, fie să solicite lămuriri de natură a furniza informaţiile pe care le considera necesare evaluării. După cum se constată, recurentul-pârât nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce priveşte parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor până la momentul introducerii acţiunii injustiţie de către reclamantă.
De asemenea, susţinerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu poate fi reţinute, fiind corecte aprecierile primei instanţe în acest sens. Datele de care pretinde că are nevoie pentru a iniţia procedura de evaluare sunt în realitate informaţii care se regăsesc la dosarul reclamantei. Astfel, cum corect a reţinut instanţa de fond, la dosarul reclamantei se găseşte actul de vânzare al imobilului din 15 octombrie 1957 care cuprinde o descriere sumară a acestuia, fiind depuse şi înscrisuri privind despăgubirile primite în momentul exproprierii (1445 lei pentru teren şi 56535 pentru imobil) existând practic toate elementele necesare realizări evaluării imobilului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, întemeiat, a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art.20 alin.(3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
In temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 18 din data de 17 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta Comisia Centrală la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă T.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5274/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5396/2010. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
