ICCJ. Decizia nr. 1071/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1071/2011
Dosar nr.9687/2/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 2055 din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantei N.M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei a reţinut că reclamanta este angajată în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar normele de salarizare a acestuia sunt prevăzute de OG nr. 38/2003, modificată prin OG nr. 57/2006 aprobată prin Legea nr. 491/2006.
A mai constatat instanţa că dispoziţiile legale ce conţin normele de salarizare ale reclamantei nu cuprind reglementări privind acordarea majorărilor solicitate de reclamanţi, conform OG nr. 6/2007, OG nr. 10/2007 şi OG nr. 16/2007, în cuantum de 5% începând cu 1 ianuarie 2007, 2% începând cu 1 aprilie 2007 şi 11% începând cu 1 octombrie 2007, întrucât aceste acte normative reglementează expres categoriile de salariaţi bugetari care beneficiază de dispoziţiile legii.
Instanţa a constatat că, dispoziţiile legale arătate, nu îi menţionează pe poliţişti ca beneficiari ai acestor creşteri salariale, iar instanţa de judecată nu are competenţa de a extinde aplicarea acestor acte normative la alte categorii de salariaţi, întrucât s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin deciziile nr. 818, 819, 820 şi 1325/2008.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex", criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
În cadrul motivelor de recurs formulate, recurenta a arătat că în anul 2007 Guvernul României a emis trei ordonanţe prin care a dispus majorarea salariului, începând cu 1 ianuarie 2007, pentru demnitari, magistraţi, funcţionari publici şi salariaţi contractuali.
A precizat că prin Legea nr. 232/2007 pentru aprobarea OG nr. 6/2007 s-au prevăzut majorări salariale, în cotă de 7%, aplicate la salariul din luna septembrie 2007 pentru toţi funcţionarii publici, cu excepţia poliţiştilor.
Recurenţii au arătat că OG nr. 10/2007 a prevăzut creşteri salariale de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar stabilite conform OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică stabilite potrivit anexelor II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică.
Recurenta a arătat că prin excluderea poliţiştilor de la acordarea majorărilor salariale arătate s-a realizat o discriminare a acestora în sensul art. 2 din OG nr. 137/2000, ce a constat în diminuarea veniturilor acestei categorii de funcţionari în raport cu celelalte categorii, întrucât majorările salariale vizate de actele normative arătate aveau în vedere indexarea salariilor corespunzător inflaţiei existente, inflaţie care afectează toate categoriile de salariaţi, fără deosebire.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din OG nr. 10/2007, salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, stabilite potrivit OUG nr. 24/2000 aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost majorate potrivit OG nr. 3/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 323/2006, s-au majorat în trei etape.
OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată prin Legea nr. 232/2007 prevede la art. 2 că „prezenta ordonanţă se aplică funcţionarilor publici numiţi în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată".
Faţă de aceste prevederi şi având în vedere şi faptul că recurenta este funcţionar public cu statut special, a cărei salarizare este reglementată de OG nr. 38/2003, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în actele normative care reglementează creşterile salariale pentru anul 2007 nu sunt prevăzuţi şi poliţiştii ca beneficiari ai majorărilor salariale acordate pentru anul 2007.
Pentru poliţişti s-au prevăzut creşteri salariale începând cu data de 01 ianuarie 2007, prin Legea nr. 491/2006 privind aprobarea OG nr. 57/2006 pentru modificarea OG nr. 38/2003, ca urmare a majorării coeficienţilor de ierarhizare pentru funcţiile deţinute.
Prin urmare, instanţa de fond, în mod corect a reţinut că reglementarea modalităţii de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată şi la alte categorii socioprofesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.
Neacordarea de către legiuitor a majorărilor salariale şi poliţiştilor nu contravine principiului egalităţii în drepturi consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Or, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, la domeniul şi instituţiile reglementate prin normele legale în discuţie, având în vedere şi argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenţilor, în sensul art. 14 din Convenţie, nu poate fi reţinută.
În plan naţional, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Prin actul normativ menţionat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate şi nediscriminare stabilite de Constituţia României, precum şi de către documentele internaţionale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziţie prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii şi repararea prejudiciului cauzat.
Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte, cum este cazul de faţă.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, ca şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimatul să recunoască recurentului majorările salariale solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept.
Faţă de cele menţionate şi având în vedere şi deciziile Curţii Constituţionale, Curtea constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că aceasta nu are competenţa de a obliga pârâţii să acorde recurenţilor-reclamanţi drepturi salariale prevăzute de legiuitor exclusiv în beneficiul altor categorii de salariaţi, decât cea din care fac parte aceştia.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex" pentru N.M., împotriva Sentinţei civile nr. 2055 din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2753/2011. Contencios. Anulare acte privind... | ICCJ. Decizia nr. 1072/2011. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
