ICCJ. Decizia nr. 11/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 11/2011
Dosar nr. 9464/2/2009
Şedinţa publică din 6 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1264 din data de 10 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta O.N. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe şi l-a obligat pe acesta să primească cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, precum şi la plata, către reclamantă, a sumei de 500.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că reclamanta s-a adresat autorităţii pârâte în anul 2006 cu o cerere de redobândire a cetăţeniei române, cerere nesoluţionată până la momentul introducerii acţiunii şi a apreciat că termenul de aproape 4 ani scurs de la data depunerii cererii de către reclamantă este mult prea mare pentru a putea fi apreciat ca rezonabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau al Legii nr. 554/2004.
Instanţa de fond a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, cu motivarea că, pe de o parte, nu s-a făcut dovada unui prejudiciu moral, iar, pe de altă parte, prin obligarea acestuia din urmă la primirea cererii se acoperă şi prejudiciul moral produs reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea parţială în sensul respingerii cererii reclamantului pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a constatat în mod eronat că în speţă nu a fost respectată cerinţa procesării cererii reclamantei într-un termen rezonabil şi că nu poate fi reţinută nici existenţa unui refuz nejustificat al autorităţii pârâte de a soluţiona cererea acesteia.
Recurentul-pârât a prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea reclamantei în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, în baza dificultăţilor de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de redobândire a cetăţeniei române depuse la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău.
Autoritatea recurentă a mai precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuţiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române într-un termen cât mai scurt.
A mai susţinut recurentul că instanţa de fond nu avea nici un temei legal pentru a-l obliga la primirea cererii reclamantei de redobândire a cetăţeniei, că, potrivit art. 12 din Legea nr. 21/1991 aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 147/2008 numărul maxim de cereri în interval de un an pentru fiecare oficiu consular nu poate depăşi 30.000 de dosare şi că reclamanta poate, potrivit OUG nr. 5/2010, depune cererea şi la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, context în care nu mai subzistă nici o imposibilitate a acesteia de a-şi valorifica drepturile prevăzute de Legea nr. 21/1991.
Recurentul a mai criticat acordarea, de către instanţa de fond, a sumei de 500.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, solicitând cenzurarea acestora sau, în situaţia în care se constată că suma, exorbitantă, este datorată unei erori materiale, îndreptarea acesteia potrivit art. 281 C. proc. civ.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a-l respinge, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte constată că reclamanta s-au adresat pârâtului, întâi în anul 2006, apoi în anul 2009, manifestându-şi stăruinţa în redobândirea cetăţeniei române, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, fără însă a a primi nici un răspuns la cererile sale.
Înalta Curte apreciază că atitudinea pasivă a pârâtului este de natură a o afecta pe reclamantă în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererii sale, fapt de natură a atrage incidenţa art. 1 din Legea nr. 554/2004, şi de a crea o stare de incertitudine cu privire la existenţa şi exercitarea drepturilor intimatei - reclamante.
Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română nu prevede un termen pentru rezolvarea cererii, însă complexitatea etapelor procedurale, împrejurările concrete în care se desfăşoară activitatea Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău şi numărul semnificativ de cereri de redobândire a cetăţeniei române adresate acesteia sunt de natură să conducă la concluzia că, în mod obiectiv, procedura nu poate fi parcursă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Cu toate acestea, în evaluarea comportamentului administrativ al autorităţii pârâte, instanţa trebuie să aibă în vedere principiul menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei; cauza Străin şi alţii împotriva României).
Nu trebuie ignorat nici faptul că procedura de soluţionare a cererii de redobândire a cetăţeniei se subsumează principiului soluţionării cererii într-un termen rezonabil, consacrat de art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, adoptatăla Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002.
Caracterul de termen rezonabil în cazul procedurilor administrative supuse cenzurii instanţei de judecată se apreciază în lumina criteriilor consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.
În speţă, faţă de termenele scurte şi imperative instituite în general de Legea nr. 21/1991 în ceea ce priveşte procesarea cererilor de redobândire a cetăţeniei, faţă de faptul că nici până la data judecării cauzei reclamanta nu a primit un răspuns la cererea formulată, deşi aceasta nu prezenta o complexitate deosebită, Curtea concluzionează că în mod corect a reţinut instanţa de fond nerespectarea termenului rezonabil de către autoritatea pârâtă şi a calificat comportamentul acesteia în sensul incidenţei art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte nu poate primi apărările formulate de recurent privind dificultăţile de ordin practic în procesarea numărului mare de cereri sau în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituţia recurentă ar fi trebuit să depună toate diligenţele pentru rezolvarea situaţiei create conform obligaţiilor legale care îi revin, principala sa îndatorire fiind îndeplinirea atribuţiilor sale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 21/1991, invocate de către recurent în apărarea sa, aparţin unei forme a acestui act normativ care a suferit modificări, în contextul controverselor privind constituţionalitatea unei asemenea prevederi, fiind abrogate prin art. I pct. 3 din Legea nr. 354/2009 privind aprobarea OUG nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 12/1991, act normativ intrat în vigoare în noiembrie 2009, motiv pentru care acest argument nu poate fi reţinut.
Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speţă în ritmul şi potrivit precauţiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum şi în convenţiile internaţionale la care România este parte.
Instanţa de judecată are îndatorirea constituţională de a sancţiona, în cadrul şi cu mijloacele oferite de lege, orice exercitare a prerogativelor autorităţii publice care afectează, în orice mod, drepturile fundamentale ale cetăţeanului, fără ca acest fapt să aibă semnificaţia „substituirii puterii executive", aşa cum eronat susţine recurentul.
În condiţiile în care revine instanţei de judecată misiunea de a restabili ordinea de drept şi a remedia încălcările drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale supuse examinării sale, Înalta Curte arată că dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 oferă cadrul legal pentru obligarea unei autorităţi publice la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative, cum ar fi, în speţă, primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române, sub care aspect critica recurentului-pârât apare ca lipsită de fundament.
În considerarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantei-intimate, dar şi faţă de dispoziţiile art. 13 din acelaşi act normativ, care prevăd că în prezent cererile de redobândire a cetăţeniei române se pot depune atât la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, cât şi la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării exercitării acestui drept de către solicitanţi, câtă vreme intimata şi-a exercitat dreptul în sensul depunerii solicitării la Ambasada României la Chişinău, susţinerile recurentului în sensul delegării totale a responsabilităţii către prima autoritate nu pot fi reţinute, recurentul rămânând titularul obligaţiei ce face obiectul prezentei cauze.
Înalta Curte apreciază că modificările aduse Legii nr. 21/1991 în sensul simplificării procedurii de depunere a cererilor sunt de natură a crea în fapt tocmai condiţiile respectării drepturilor intimatei-reclamante de către autoritatea pârâtă, context în care susţinerile recurentului-pârât privind dificultăţile întâmpinate în executarea acestor dispoziţii apar ca lipsite de fundament.
Cu privire la cheltuielile de judecată acordate de către instanţa de fond, Înalta Curte constată, examinând conţinutul minutei redactată în cauză şi înscrisurile depuse în probarea acestor cheltuieli, că menţiunea privind suma de 500.000 lei în dispozitivul sentinţei recurate este rezultatul unei erori materiale.
Dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. prevăd că „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu" iar cele ale art. 2812a „îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului."
Prin prisma acestor dispoziţii, Înalta Curte arată că îndreptarea erorii materiale menţionate nu poate fi efectuată de către instanţa de control judiciar, ci numai de către instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei îndreptare se cere, motiv pentru care această solicitare a recurentului-pârât este inadmisibilă şi nu poate constitui nici un motiv de reformare a sentinţei recurate, urmând ca acesta să se adreseze în acest scop instanţei de fond.
În consecinţă, nefiind întemeiate motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 1264 din data de 10 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 915/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 111/2011. Contencios → |
|---|
